Heraldica şi humoristul. Cuvinte despre poezia lui Şerban Foarţă

"Tout écrivain complet aboutit à un humoriste". Iată, ca motto, cuvintele lui Mallarmé, folosite de Şerban Foarţă în deschidere la Caragialeta: nimic nefiresc, în fond, după ce poetul francez stătu cîndva şi-n preajma lui Creangă. Dar ce e un humorist? Şi este Şerban Foarţă unul?! Un castel din Spania pentru Ania (1999) şi  erau ziare, evenimente (2000) deschid ipoteza unui răspuns. O carte e în sine un spectacol pe care îl regizează, atras de fascinaţia ipoteticului, un spirit ludic, îmbătat de forme. Numai un humorist, coborînd în materie cu pasiunea fixării detaliului, poate transforma realitatea în semn şi iluzie, eliberîndu-se de crize, angoase şi ideologii. La drept vorbind, de-aş spune că Şerban Foarţă descinde din spiritul medieval – şi mă gîndesc la Villon – şi mai ales din cel renascentist, aş avea în vedere învelişul "euforic", în care se livrează nu numai eul, ci chiar lumea. O ştim prea bine, nu-i e străin lui Şerban Foarţă nici manierismul epocilor mai tîrzii, de explorare prin artificii – şi prin uimire – a unei lumi ce n-are altă consistenţă decît cuvîntul. Or, revenind: nici vanitate, nici deşertăciune la Şerban Foarţă, ci numai fascinaţia jocului: puse de-a valma într-un athanor, cuvintele şi lumile-şi găsesc şi logica, şi sensul suficiente să le justifice. Cînd arta-i pusă adesea în slujba unor utopii, mărturisind despre căderile fiinţei moderne, Şerban Foarţă recuperează un sens auroral, care "salvează" fără militantism şi fără exhibare. Alături, Leonid Dimov, Emil Brumaru, Virgil Mazilescu ori Ţepeneag. Deopotrivă, ca mai vechi, Caragiale, tatăl şi fiul împreună, ori Ion Barbu. Pentru ei toţi, artificiul nu e ornament, ci doar un mijloc de a pătrunde în miezul de inconsistenţă a lumii ca într-o feerie.

Miez de inconsistenţă?! Una din ultimele cărţi ale lui Şerban Foarţă are ca motto (jumătate de motto, căci cealaltă jumătate îi aparţine lui Goethe) dedicaţia lui Dimov de pe volumul său Spectacol, din 1979. Iată: "… pentru că mi-este strein pînă la scîrbă procedeul inventării vide, al fantasticului întemeiat pe minciună pură". Aşa încît, orice miez de inconsistenţă se naşte din învelişul concret. Este ceea ce face Şerban Foarţă în ultimele-i volume: kitsch-ul cotidian sau opera lui Caragiale, întîmplările cu Dimov sau scrierile unor poeţi medievali, toate acestea oferă garanţia aderenţei la prezenţă. Nimic nu este invenţie – deşi, cum ar trebui să putem demonstra, totul e iluzie: cîmpul larg intertextual ca şi lumea concretă. De asemenea, nimic nu dă teroarea neantului, deşi, refuzînd vidul, poezia lui Foarţă se întemeiază tocmai pe irelevanţa neantului. Şi asta pentru că lucrul în sine nu e neantul, ci fascinaţia lui. Or, fascinaţia rămîne în permanenţă la îndemîna subiectului. Nu întîmplător, în Caragialeta, un poem, imnic din moment ce se intitulează La Dobrogeanu-Gherea, e inspirat de "lecţia de filozofie" trăită de dramaturg în restaurantul materialistului din gara Ploieşti: "Cu ce rămîi din pulpa de viţel / pe care ai tranşat-o în folosul / clienţilor, şi-ai aruncat şi osul / la cîinii care, -gară, n-au alt ţel // decît acesta?… Judecă niţel / şi-ai să constaţi că lucru-n sine-i grosul / jambon, din care,-acum, ai doar mirosul / rămas pe luciul lamei de oţel // a gîndului-cuţit… Un damf de nume / rămîne şi cînd arbagicul rumen / sau ceapa vineţie, la nămiez // ori seara, le dospi de aparenţa / foiţelor ce le ascund esenţa, / şi, lăcrimînd, n-ajungi la nici un miez". În fine, un hedonist, ca şi Caragiale ori ca Ion Barbu, cu o senzorialitate rafinată şi gata să se-mbete sub faldurile minţii, Şerban Foarţă coboară în materie – materia aceasta preexistentă – pentru a construi spectacolul edificării în virtual. Astfel, iată volumul Spectacol cu Dimov (Editura Vinea, 2002): şi coperta, şi grafica interioară, cu desene de Şerban Foarţă, cu facsimiluri după dedicaţii, cu reproduceri ori portrete, şi colofonul sînt text. Cartea aceasta "evocativă", pe care oricine altcineva ar fi putut-o rata (căci nu-i dat oricui să închine imnuri), invocă fapte, descrie obiecte, povesteşte mici anecdote ori reproduce "dimovisme". Or, toate acestea pătrund în atmosfera rarefiată a tehnicii care se desparte de lume pentru a fi în sine sens. O spune chiar şi colofonul, al cărui final, cumva "apoteotic", precizează: "Cît despre designul copertei, diafan, el închipuie, în celofan sau fără, un receptacol: un cratèr, o pîlnie (de vulcan), un potir, o cupă (ce-i ocupă două treimi din suprafaţă); o mască (de spectacol) pe o faţă; o jumătate de clepsidră; o elitră; scheletu,-ntors, al unei rochii malacov (cu coşul amplu şi, în talie, roşu); o cască,-toarsă, ca un gol care se cască sub cel al cărui nume e suspendat în aer, – nu fără plasă, dedesubt, a lui DIMOV". Astfel, o copertă care vrea să fie, asemenea unei monade iluzorii şi burleşti, totul şi-n care se salvează, prin înscrierea în emblematic, Dimov.

Iată aici, într-adevăr un spectacol, dar al spiritului care se consumă pe sine, al limbajului care se naşte devorîndu-se, al lumii ce întemeiază printr-o pulverizare în fragmente. Astfel, nu-i Şerban Foarţă poet al deşertăciunii, cînd deşertăciunea suportă metamorfozele unei întemeieri. Asemenea oglinzii, banda lui Möbius, prezentă în acest imaginar, poate fi cheia jocului de-a feeria şi al proiectării în himeric. Atent la nervurile epicii "evocative", un ochi pîndeşte în permanenţă tehnica pentru a o denunţa sau pur şi simplu pentru a o institui ca lume. Ce-i, altfel, arta decît "o finalitate fără scop", o pseudomorfoză care păstrează desenul tare dintr-un Gautier şi aburul ireal din Bosch ori mai degrabă din Vameşul Rousseau? Poezia lui Şerban Foarţă – o pledoarie făcută nu limbii (inteligenţei ei, cum s-a spus), ci spiritului – care se manifestă nu doar în holorime, deşi aicea explicit. Un singur exemplu din acest ultim volum: "În van, cu vîntul, azi, prin osu-i / fluieră moartea, noua, – ud / fluieră moartea: n-o aud! / În van, cuvîntul; azi, prinosu-i // în lacrimi: simple danii… El, / un sînge rar, de nalbă pală, – / uns înger, arde‑n albă pală! / În lacrimi simple, – Daniel". Oricum, chiar moartea, aşa imaginată, devine un corp – o emblemă – fragment dintr-un blazon (de contemplat), care este al poeziei. O pledoarie făcută, deci, spiritului, singurul care foloseşte capcana epicului pentru a se rosti pe sine devorînd materia care îi dă formă. Greu de citat din Şerban Foarţă. Totuşi, din spectacolul acesta cu Dimov, aş cita măcar un singur text (şi-n amintirea altui patruped, dar barbian), de data aceasta în întregime: "Nu cred c-am să vă supăr, dacă-l / evoc şi pe băiatul Dackel / al lui Dimov, pe nume Rock / şi alintat Rochiţă, – care, / ‘ntr-o toamnă, pe Ştefan cel mare, / dădea ocol, din loc în loc, / scuipaţilor stradali (nu, însă, / cu ifose feline, dar / sportiv /, sub cerul ca o pînză / desfăşurată în zadar / deasupra inşilor haihui / ce mişunau furaţi de somnul / de peste zi, cu ochi ca somnul; / cînd eu l-am întrebat pe domnul / Dimov: «Ce-o fi în capul lui?», al cîinelui, adică; or, mi-a răspuns el: «Un fel de nor, / o pîclă de senzaţii»,-n vreme / ce mîngîia cu dreapta,-n aer, / ceva de forma unui caier / şi moliciunea unei crème / de zahăr ars: un dulce haos / de episoade… Ce să replic / la cele ce le-a fost adaos / ca pentru sine: «Ei n-au epic.»".

Fără îndoială că-n miezul acestei poetici, care-şi asumă ontologic livrescul şi meşteşugul, stă ezitarea în faţa timpului, acest ultim dat fundamental, fără corporalitate deşi pretext obiectual, proiectat, ca soluţie a unei eternizări, în desenul vag al unei fabule. Mutată în kitsch, eternizarea aceasta, fie ea şi desuetă, nu ocoleşte nostalgia, dar nici n-o exhibă. Iar timpul devine el însuşi un artificiu, glisînd pe panta metamorfozei în virtual. Emblematic un poem, numit 1901, a.m., din volumul Caragialeta (Brumar, Ediţia a II-a, revizuită pe ici pe colo, în părţile esenţiale, MMII): "Să treci de pe-un trotoar pe altul / ca dintr-un veac în cestălalt, / să ţi se pară lesne saltul, / iar caldarîmul – un asfalt. // Pe Bulivar, la Eforie, / la ‘901 fix, / vieaţa-i o euforie / şi nici o stradă nu‑i un Styx. // ă…î // O calfă trece peste şine, / privind la domnul fotograf, / în timp ce timpul umblă-n sine /ca,-n gol, un disc de fonograf. // ă…î". Astfel, nici timpul nu-i în poezia lui Şerban Foarţă decît mobilul edificării unui corp asemenea Aleph-ului borgesian. În termenii lui, al unui blazon. Ieşite din real, mutate în spaţiul pur al paginii (echivalent, iertaţi-mă, al spiritului), faptele se salvează de la degradare prin acest joc secund; şi, deşi păstrate fragmentar, ele reconstituie desenul interior al prezenţei în lume, ba chiar al lumii. Numit Blazoanele anatomiei feminine (Humanitas, 2004), volumul de traduceri din poeţii francezi ai renaşterii se instituie tocmai ca mutare a fiinţei în imagine neperisabilă: "Încă un mic efort, Messieurs, / şi veţi pricepe că un «corps» / ca ăsta, cere un décor, / un cadru adecuat, o ramă / cu stemă-n vîrf şi monogramă / în aur şi argint, – o piesă / heraldică, de principesă, / un smalţ heraldic, sau un scut / heraldic, sau /de nenăscut) / un cîmp heraldic /fără popol / care să-l are), de sinopol, / de-un verde,-adică de smarald, / în care nu-ţi e frig, nici cald: / un loc sans peur et sans reproche, / străin de vitregul răboj / al timpului şi de rugina / acestuia-,nsoţind rugina), – ce va să zică: un blazon".