Liberi şi singuri în Hinterland

"Ei mă întreabă despre poezie, acea trebuinţă

Ţâfnoasă şi plină de ruşine a adolescenţei"

Alexandru Muşina, Budila-Express

Iată că şi optzeciştii au ajuns la o vârstă când pot face nişte bilanţuri, adică să editeze antologii de texte poetice (nu sunt excluse nici cele de proză scurtă). Deja câţiva poeţi din ţară  au putut trage o linie convenţională, ceea ce le-ar putea înlesni cititorilor lor să-şi formeze o viziune globală  şi să aibă o receptare de ansamblu. Dar şi criticilor sau istoricilor literari interesaţi de fenomen. Lucru deloc neglijabil. Unii autori, nu neapărat graţie acestor antologii sau unor comentarii favorabile la ele, au pătruns şi în manuale. În ce priveşte scriitorii basarabeni din aceeaşi generaţie, doar Emilian Galaicu-Păun, din câte ştiu, a scos o antologie, ceilalţi n-au avut o propunere editorială în acest sens sau, pentru a formula întreg adevărul, au refuzat deocamdată antologarea.

Editura Aula de la Braşov lansează mai multe antologii de poezie, între care cele ale lui Alexandru Muşina şi Florin Iaru (ca să nu ies de pe tărâmul optzecist). Sper să urmeze şi alţi autori.

O antologie e totdeauna şi un test, indiferent dacă este vorba de autori optzecişti sau din alte generaţii. Antologia lui Muşina – căci despre ea vom scrie în cele ce urmează – include poeme compuse pe parcursul unui sfert de veac (1975-2000). Este o perioadă relativ lungă dacă mai punem la socoteală şi faptul că multe lucruri se schimbă foarte repede, inclusiv gusturile şi sensibilitatea, factori de care poezia este obligată să ţină seama. Cu alte cuvinte, antologia este măsura de rezistenţă, ca să zic aşa, a pieselor din ea. Într-o antologie poţi vedea cel mai bine dacă poemele scrise cu ani în urmă mai sunt rezis­tente, dacă mai plac, cel puţin, expo­nenţilor generaţiei de care ţine autorul.

Volumul lui Muşina este o ediţie sobră, şi nu una critică, în sensul că nu conţine repere critice, exceptând o scurtă postfaţă a lui Al. Cistelecan şi o "notă asupra ediţiei", absolut necesară, a lui Muşina însuşi, în care e precizat ce a încăput în carte şi ce nu, de ce antologia are un aspect şi nu altul. Din aceste note aflăm că, la început, autorul a fost tentat să includă mai multă materie din cea nepublicată plus ceea ce a reuşit să editeze până la data fixată chiar pe copertă, adică să imprime volumului imaginea de traseu literar, cu toate urcuşurile (din punctul de vedere al autorului) şi coborâşurile (dintr-un punct de vedere mai degrabă al receptării) inerente unei biografii scriitoriceşti. Până la urmă, Alexandru Muşina a renunţat la această optică în favoarea consumatorului simplu de poezie şi fără prea mari ambiţii metaliterare. Amintim aici plachetele incluse în antologie: Strada Castelului 104, 1984, Lucrurile pe care le-am văzut (1979-1986), 1992, Tomografia şi alte explorări, 1994, Tea, 1997 (care l-a "înghiţit" pe cel din 1993, Aleea Mimozei nr.3) şi Personae, 2001 (includerea acesteia este justificată prin faptul că poemele au fost scrise în 2000).

Mai există un moment care trebuie comen­tat: după cum se ştie, optzeciştii au debutat destul de greu (în anii ‘80 debuturile indivi­duale erau înlocuite cu cele colective; Muşina a debutat şi el în volumul colectiv Cinci, 1982, pe care, de altfel, nu-l reproduce aici), iar atunci când au reuşit să răzbată s-au văzut cu multe texte mutilate sau respinse. Alexandru Muşina aminteşte despre toate aceste proiecte ale juneţiei sale, dar nu include în antologie prea multe texte de acest tip şi nici nu le datează. Motivele? Îl cităm pe autor: "… ar fi ceva puţin semnificativ, poate ne-ar ajuta să înţelegem cum lucra cenzura comunistă, şi atât". E un argument în plus că antologia nu se doreşte a fi un instrument de lucru pentru specialişti, ci o carte de lectură.

A vorbi despre antologia unui poet înseam­nă a vorbi în general despre poezie şi despre poezia unui poet, despre literatură în general şi despre locul unui nume în această literatură. A vorbi despre Muşina înseamnă toto­­dată a vorbi despre conştiinţă, rezistenţă, angajare, luciditate şi poezie.

Bineînţeles că fiecare poet face o poezie a sa, în dependenţă de numeroşi factori şi numeroase circumstanţe. Dar nu fiecare poet îşi defineşte în versuri poezia. Alexandru Muşina face parte dintre acei autori care reflectă în poezie despre poezie. E un mod de abordare a creaţiei poetice după un calapod ştiinţific. Antologia începe chiar cu un ciclu intitulat Poezia în pijama roz, în care apar toate însemnele unei poezii numite – atunci când trebuie definită lapidar – a cotidianului. Poezia e un personaj ce "creşte napi în spatele casei" (primul text), "călătoreşte la orele dimineţii / în troleibuze supra / aglomerate" (al doilea text), "cumpără doar conserve / cu eticheta / udată de ploi" (al treilea text).

Creaţia mai e "dezbătută" în După-amiaza lui Hyperion (o parabolă pe care poetul sau  poeticianul o dezvoltă, cu cuvinte simple şi imagini cristaline, pentru a schiţa, cu exactitatea unui ceasornicar, locul artistului într-un anume cadru) sau în Avant-propos ("Dar el nu există poemul, / ca un animal vânat prin păduri").

În linii mari, volumul Strada castelului 104 este expresia unei dispute între poezie şi realitate, între realitatea poetică (roz) şi cea vie (gri). Poemele reprezintă nişte istorioare în care se produc aceste contraste. Apare un cadru feeric cu intruziuni ale realităţii care dacă nu e neapărat dură, e măcar altceva: "Eu sosisem cu marfarul de 4,5 / îmbrăcat în hainele albe, de gală" (Întâmplare XXI), "Vine unul la mine şi-mi zice / Că "nu şi nu, să-ţi citesc o poezie". / Eu tocmai îmi cumpărasem lichenii" (Întâmplare I). Strada castelului 104 încă mai caută un pretext pentru a coborî poezia în stradă, în fabrici, pe şantier. Dialo­gul e forma perfectă de accentuare a oralităţii.

Dacă în baza unei antologii, cum este cea despre care discutăm, poţi alcătui alta, "de suflet", în care să incluzi doar poeme apropiate fibrei tale înseamnă că poetul e bun (în viziunea ta). Acesta ar fi nivelul de reuşită (pentru tine) a unei antologii. Alexandru Muşina e într-adevăr un poet bun şi în antologia virtuală "a celor mai frumoase poezii" aş introduce întâi şi întâi poeziile în care palpită "chinurile dragostei", spiritul lui Conachi. În aceste texte, starea poetului e confuză de preaplinul sentimentelor, pe care poetul îşi refuză, cu rare excepţii, să le exprime direct. Să luăm Istoria pantofului mov. Aici autorul se sfâşie prins între apolinic şi dionisiac, el e dornic de a fi mereu exact şi atunci nici un fel de exprimare poetică nu-l satisface. Poemul seamănă cu o bolboroseală frumoasă aşa cum poate fi numai adolescenţa lipsită de experienţă. Estetica e concentrată în nerv, sensul e inclus în elipsă, ritmul e frânt. Nici măcar insolitul nu e în stare să-l mulţumească pe eul liric. Citez: "Un pantof în seară / Moare de dragul tău. // Oh, sinucigaş ca un aviator. Dar nimeni / Nu poate înţelege şi scrie: / Formele în care aerul îl înfăşoară / Sunt tot atâtea sicrie. // Pentru că tu taci. Acolo, undeva, / Gândeşti la altul, cu altul te iubeşti. // Pantoful meu a murit / Pentru a zecea oară lovit de parchet. / Mai tare, mai încet, mai tare, mai încet…"

Următorul volum, Lucrurile pe care le-am văzut (1979-1986), conţine textele de început, de ucenicie, în care accentul cade pe acumulări de experienţă şi pe tatonări poetice. Volumul are două epigrafe care ne-au îndreptăţit să credem aşa. Se poate spune că mâna e deja formată, stilul e limpede şi personalizat. Sunt anii când autorul preda franceza pe la Întorsura Buzăului, polul frigului din România, şi, asemeni multor congeneri, făcea naveta cu trenul (un fel de Mekka a optzeciştilor). Trenul va deveni protagonistul numeroaselor proze (un volum al lui Groşan se numea Trenul de noapte) şi chiar Muşina îi va dedica, într-un anume sens, renumitul său poem Budila-Express.

Poezia pe care o scrie în această perioadă se caracterizează prin sarcasm şi blazare. Ambele trebuie înţelese şi ca forme de protest. Sui generis. Aşa s-a format paradigma optzecistă: prin refulări, prin redescoperirea unei realităţi aproape abandonate, prin manierismul care friza realul distorsionat, prin numeroase lecturi. Observăm cum poezia sa capătă forma unui creuzet alcătuit din cioburile acelei realităţi care îi stă la dispoziţie: "În camera cu leandrul sprijinit / de un tub de neon mă gândesc la tine / corectez extemporale je étré tu étré  şi aşa mai departe / mâinile execută mişcări complicate / după un program bine pus la punct voi fi / totuşi util societăţii tu plângi / răscolind clipele cuvintele banale / ca nişte molii aşezate pe umeraşele albe" (Lecţia a treia. În cameră). Textele sunt surprinzător de egale ca tonalitate. Pe ici-colea transpar note ironice sau amare proiectate pe un fundal cenuşiu. Pentru a varia, poetul de la Braşov utilizează semnele de punctuaţie într-un ciclu sau renunţă la ele în altul.

Budila-Express e poemul care a făcut carieră fiind inclus şi în manuale şcolare. E un portret de grup al generaţiei sale, schiţat în versuri simple ce exprimă idei accesibile. E un portret al timpului. Limbajul e mai radicalizat: "Atunci au năvălit, izbucnit, explodat: / fofilatorii şi scatoscotocitorii pontatorii şi antemergătorii / lingecuriştii şi drogheriştii femeile de cauciuc şi cele evidenţiate / eşanjiştii şi stahanoviştii alchimiştii şi verslibriştii / lucrătorii cu gura şi cu despicătura cu mapa şi sapa / secretarele şi debarasatoarele recţii şi erecţii / matroa­nele şi perfecţii balena albă şi pajii / coafezele şi dormezele brodeuzele şi vibromaseuzele".

Încolo, în Aleea Mimozei nr.3 şi Tomografia şi alte explorări, limbajul poetic nu se schimbă prea mult, în afară de accesul la unele teme interzise sub comunism. Chiar şi unele titluri, precum Întâmplare sau Scenă de gen, sunt reluate din volumele anterioare. Elementele reale, "biologice" abundă: ochii, globii oculari, creierul, mâinile, picioarele, dar şi zmeurii, graurii, florile de salcâm etc. Romulus Bucur îi aseamănă poezia cu pictura lui Dali şi mă gândesc, în primul rând, la obiectele pe care poezia le transfigurează, le "înmoaie", fără a le face irecognoscibile: "Ah, ploaia – zise ea – prietenii / Ce curg merg dincolo de fereastră" (Iată, ploaia…). Lucrurile sunt instrumentele cele mai adecvate transmiterii mesajului. Raporturile sale cu lucrurile sunt descrise în Final de concert. Lucrurile îi sunt necesare pentru a crea o hiper-realitate. Utilizând acest "procedeu" de împingere a realităţii cât mai departe, Muşina creează mai multe poeme de dragoste de o valoare incontestabilă. E tema în care se pricepe. Muşina nu se lasă târât de carnal, spre deosebire de alţi scriitori, mai exhibiţionişti, care vor să pară tari. În Portret (din acelaşi volum Aleea Mimozei nr.3) ea îşi pierde toate trăsăturile "miraculoase" ("genele unui romantism" – Radu G. Ţeposu) tocmai când devine o  femeie reală şi accesibilă, iar în altul – Întâmplare XXVIII –   ea îi zice, la finele poemului, că poetul o "cam plictiseşte" şi "zbură spre hangarul baloanelor" ("fantezismul satiric" – Radu G. Ţeposu).

Personae e volumul în care Alexandru Muşina, pornind de la modelul Kavafis, reanimă satira ce părea dispărută ca specie. Persoanele se numesc Manolides sau Blandinis şi rezonează cu realitatea. Nu ştiu dacă aceasta a fost intenţia, dar textele sunt interesante: "După ce, ani în şir, la Atena, / N-a fost primit de nici o şcoală, de nici un maestru, / Sasonis a îmbrăcat haine de filosof / Şi s-a întors în sălbatica-i patrie. // Să ducă, spune el, înapoiaţilor barbari / Luminile Eladei" (Sasonis).