Gherila criticii tinere

Adâncit în ultimii ani în relectura mai multor prozatori postbelici dintre Prut şi Nistru, Iulian Ciocan a publicat la Editura ARC din Chişinău un nou volum de critică, intitulat Incursiuni în proza basarabeană. De unde această preocupare la un critic de 36 de ani, pe care l-ai fi văzut mai degrabă deambulând la braţ cu Michel Foucault şi Roland Barthes pe aleile teoriilor literare "cu ştaif", decât scotocind în cuferele bunicii? Adevărul este că de la Mihai Cimpoi încoace, cu a sa Istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (reeditată de câteva ori) în pofida unor încercări temerare venite mai ales dinspre "grupul de la Bălţi" (şi-i voi numi aici pe Maria Şleahtiţchi şi Anatol Moraru) nu s-a găsit un critic din generaţiile mai tinere care să încerce o reevaluare a prozei inter-riverane. O reevaluare care să înlăture aluviunile de context, prezente abundent în monumentalul op al d-lui Cimpoi, aplicând, riguros, o grilă estetică şi o privire rece, de-pasională. Imperativul integrării literare româno-române nu se mai poate mulţumi cu clamarea unor clişee despre "unitatea culturii române", ea trebuie să intre într-o fază a diagnosticului profesionist, să mute accentul pe text, descojindu-l în nuditatea lui. Colegul nostru răspunde acestei provocări şi o face fără a se împotmoli în teoretizări excesive, cu care păcătuise în prima sa carte (Metamorfoze narative, Ed. ARC, 1996). Iulian Ciocan nu îşi propune o sinteză comparabilă cu Istoria lui Mihai Cimpoi, ci o secţionare "pe transversală", o selecţie valorică a autorilor mai reprezentativi ai genului din diferite generaţii, semnificativă pentru gustul şi preferinţele criticului tânăr (italicele vor să sugereze caracterul generic al sintagmei). Investigaţiile sale par mai degrabă – aşa cum o indică şi titlul – nişte "incursiuni", nişte escapade scurte, dar... tăioase, în stilul trupelor de frontieră, pornite să hărţuiască şi să vlăguiască adversarul (recte proza basarabeană tradiţionalistă, refractară la imperativul modernizării), în vederea unei viitoare, posibile, ofensive "în front", devastatoare. Maniera de abordare este directă şi francă, şi această particularitate, deconcertantă în ochii unui critic obişnuit cu strategiile bizantine de "învăluire" a mesajului şi de flatare, interesată, a autorului recenzat, îi dau lui Iulian Ciocan alura unui adevărat maquisard literar, care ajunge el însuşi ţinta unor contestaţii nu tocmai inocente (după cum a arătat-o polemica izbucnită în România literară şi continuată în paginile Observatorului cultural, anul trecut, pe marginea traducerii unui roman al lui Viktor Erofeev, realizată de criticul nostru).

Volumul de acum ne oferă în deschidere un studiu incitant, De la sămănătorism la postmodernism, în care autorul încearcă să surprindă traseele de evoluţie ale genului şi se războieşte cu poncifurile criticii literare basarabene. Ideea de bază a "insurecţiei" lui Iulian Ciocan este cea privind continuitatea sămănătorismului literar în Basarabia, din perioada interbelică şi până la destrămarea URSS, cu avataruri specifice în faza "independenţei". După ce au servit comunismul sovietic, drapaţi în salopeta proletcultistă, neosămănătoriştii păşunişti se ridică, în epoca post-’89, în apărarea specificului naţional, repudiind urbanismul "cosmopolit" şi libertinajul estetic, considerându-le nocive pentru autenticitatea simţirii populare. Autorii reprezentativi ai acestui curent, în opinia lui Iulian Ciocan, sunt Iacob Burghiu, Mihail G. Cibotaru şi Ion Constantin Ciobanu. Sămănătorismul proletar de după 1945 a reprezentat un obstacol în calea modernizării culturii basarabene. După revoluţie, observă criticul, cele două tulpini s-au despărţit, însă atât păşuniştii, cât şi fosilele realismului socialist au continuat, cu unelte proprii, să promoveze o mentalitate desuetă, subordonând esteticul retoricii eticiste, mulând naţionalul, în mod reducţionist, pe calapodul mioritic, sau – de cealaltă parte – exaltând miturile zdrenţuite ale fostului regim de ocupaţie sovietic. Hibele comune ale acestei proze constau în izolarea de literatura română interbelică şi cea contemporană, în insuficienta cunoaştere a limbii române, în opacitatea faţă de tehnicile şi "şcolile" noi din literatura universală, care ar putut fi, teoretic, asimilate şi prin filieră rusă (Şklovski, Bahtin, Lotman). Acest ultim aspect, evocat de Iulian Ciocan, trebuie reliefat cu un detaliu: lipsa unor autori postmodernişti de limbă rusă în Moldova, după 1989, demonstrează o dată în plus cât de utopică a fost ideea "influenţei benefice" a culturii "marelui frate de la Răsărit": în perioada sovietică, Basarabia doar şi-a accentuat caracterul de periferie, de loc expulzat din istorie.

Totuşi, nu au lipsit precursorii de valoare: Al. Robot şi Constantin Stere, asociabili unor Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu şi Camil Petrescu, constituind repere pentru prozatori precum Beşleagă, Busuioc, Vasilache – autori care s-au încumetat să sfideze clişeele vremii. Un alt prozator de factură modernă, pe nedrept neglijat, este Vlad Ioviţă. Să observăm, în prelungirea acestor teze, că volumul lui Iulian Ciocan ar fi câştigat totuşi mai mult în substanţă dacă ar fi adăugat drept argumente ale diferenţelor valorice nişte eseuri consacrate acestor scriitori, prizaţi succint în textul de deschi­dere sau prezenţi prin analiza unor lucrări mai recente. Pentru a se plia pe un proiect mai "rotund", de rediscutare a canonului, "incursiunile" lui Iulian Ciocan ar fi avut nevoie de convocarea principalilor manufac­turieri ai prozei basarabene, de ieri şi de azi. Conturând un "fundal de rezistenţă", traseul înnoitor al ultimelor generaţii de autori basarabeni ar fi fost mai relevant, întrucât ar fi beneficiat de un termen de comparaţie mai onorant decât proletcultiştii anilor ’50 sau păşuniştii deceniului 8-9. Înainte de a consemna particularităţile sensibilităţii postmoderne în Basarabia, aşa cum le interpretează Iulian Ciocan în studiul său de început, să aruncăm o privire asupra unor autori, mai problematici, examinaţi separat.

Ion Druţă este unul dintre aceştia. "Cum se explică faptul, aparent bizar, că atât "protectorii" specificului naţional, cât şi inamicii acestora, promotorii "frăţiei" moldo-ruse şi ideologiei comuniste apără cu ardoare opera lui Druţă de atacurile "răufăcătorilor" postmodernişti? Explicaţia este că proza lui Druţă îi mulţumeşte şi pe unii şi pe alţii." (p. 31) Comportamentul imoral al prozatorului de la Moscova, pus în slujba regimurilor neocomuniste de după 1991, a trezit o mare indignare în rândurile intelectualităţii critice din Moldova, fapt ce a defavorizat receptarea literaturii sale, ale cărei carenţe au ieşit la iveală după dobândirea libertăţii politice şi destrămarea mistificărilor, întreţinute cu program sau dintr-o eroare a percepţiei, de către o serie de critici basarabeni şi străini. Ceea ce părea "rezistenţă făţişă a lui Druţă în faţa terorii istoriei" (Mihai Cimpoi) sau refuz al realismului socialist pe considerente etice şi naţionale (cf. Andrei Hropotinschi, Nicolae Bileţchi, Klaus Heitmann ş.a.) s-a dovedit în viziunea lui Iulian Ciocan o eschivă laşă, o strategie de eludare a tragediei Basarabiei  postbelice, dar şi o incapacitate structurală, precizăm noi, de a elabora nişte concepte epice de anvergură sau de a plonja în abisuri psihologice, demne de condeiul unor Kafka, Orwell sau Soljeniţîn, la care l‑ar fi îndemnat pe un mare scriitor experienţa dezumanizantă a totalitarismului. Iulian Ciocan demască falsa "filozofie existenţială" a personajelor lui Druţă, exemplificând prin fragmente concludente din Povara bunătăţii noastre, Clopotniţa şi Toiagul păstoriei, în care înţelepciunea lui "las că-i bine" apare ca o adevărată calamitate pentru starea morală a purtătorilor săi: "Creând aceste personaje resemnate/senine/evlavioase, preocupate de creşterea animalelor şi de cultivarea pământului, Druţă a reuşit să "recruteze" adepţi în două tabere inamice. Din "hăţişurile" sămănătoriste ţăranii smeriţi ai lui Druţă par "patrioţi" ai satului şi "paznici" ai "specificului naţional", pe când de pe "baricadele" realismului socialist ei sunt văzuţi ca nişte aborigeni năstruşnici, dar loiali puterii sovietice. (...) Ţăranii lui Druţă parcă nu participă la edificarea socialismului, dar parcă nici nu i se împotrivesc. Nu întâmplător Druţă este astăzi scriitor canonic nu numai la Chişinău, ci şi în "rezervaţia" comunistă din stânga Nistrului." (p. 41) Proza lui Ion Druţă şi-ar mai putea revendica nişte virtuţi "coloristice", însă lectura razantă a tânărului critic surpă, fatalmente, unul din principalii săi piloni de sprijin.

Cu acelaşi aplomb tratează Iulian Ciocan şi proza lui Serafim Saka – un coleg de generaţie al d-lui Druţă, dar complet antitetic faţă de guru-ul moscovit – întrebându-se, frondeur, asupra motivelor marginalizării acestui autor după 1989. "Marginalizarea" lui Saka nu ţine neapărat de caracterul incomod, de spiritul caustic, binecunoscut, al scriitorului - calităţi care l-au transformat într-un proscris al regimului sovietic. Ea trebuie căutată, afirmă Ciocan, în miezul cărţilor sale. Personajele lui Serafim Saka sunt orăşeni, de regulă, intelectuali dezabuzaţi, care ironizează lumea "blajină" a satului şi extazul ruralist. Acestor "antieroi" sui generis le lipseşte însă o anume consistenţă epică, e de părere tânărul critic. Dialogurile sunt plictisitoare, nu comunică mai nimic, personajele nu acţionează, ci doar pertractează. Această disponibilitate pentru vorbire, nu şi act, îl fac pe critic să taxeze proza lui Serafim Saka drept o "specie "deghizată" a genului dramatic, învelită în "straie" pseudonarative." Aşadar, nu motivele etice, ci acoperirea estetică defectuoasă au creat un vid de audienţă în jurul prozatorului Saka după 1989. Ce să spunem? S-ar putea ca Iulian Ciocan să se înşele. Exacerbarea facultăţii discursive a personajelor, în dauna acţiunii, poate fi un procedeu deliberat al autorului, chemat să denunţe "lumea de cuvinte" a socialismului. Verbiajul i-a contaminat, ironic, până şi pe detractorii sistemului, intelectualii, şi atunci avem de a face cu o rezolvare estetică "pe bune", frizând absurdul căutat şi de alţi prozatori. Chiar dacă amendabile pe alocuri şi presărate cu unele stridenţe, reflecţiile lui Iulian Ciocan despre proza lui Serafim Saka au meritul de a atrage atenţia asupra unui autor important al literaturii basarabene, despre care ştim că are pe masa de lucru un incitant roman de confesiune autobiografică.

În legătură cu rădăcinile postmoder­nimului în Basarabia, Iulian Ciocan reia în mod util demontarea truismului celor care neagă lipsa acestui curent pe temeiul caracterului insuficient al trăsăturilor societăţii basarabene şi ale celei româneşti în general: condiţiile pentru apariţia acestei literaturi s-au copt mai ales după 1989, când am obţinut accesul la libera circulaţie a textelor literare şi a bibliografiei teoretice. O altă premisă constă în similitudinile dintre societatea postmodernă a Vestului şi cea postcomunistă din Est: criza valorilor şi criza de identitate: "Atât societatea occidentală cât şi cea basarabeană sunt nişte universuri ale simulacrului, doar că la noi irealitatea nu este efectul excesului, ci al lipsei de informaţie. (...) Înlocuirea eului unitar cu un eu supraaglomerat, în care coexistă mai multe ipostaze (conflictuale) ale aceluiaşi este, în cazul multor basarabeni, rezultatul eforturilor titanice de a crea un homo sovieticus. Identitatea basarabeanului şi astăzi e mutilată de existenţa simultană a cel puţin trei ipostaze ale eului: cea românească, cea "moldovenească" ce se vrea distinctă de prima, şi cea rusească. Dacă în Occident această maleabilitate identitară înseamnă cunoaşterea mai multor limbi şi culturi şi este deci un avantaj, la noi ea capătă o înfăţişare malignă, fiind produsul deznaţionalizării." (p.24) Pornind de la aceste date, postmodernismul basarabean este mai degrabă unul existenţial decât estetic, notează cu justeţe Iulian Ciocan. Expresia literară a acestei schizofrenii, vom adăuga la rândul nostru, al cărei revers pozitiv este o mobilitate a minţii, ce contrastează izbitor cu "încremenitul proiect" păşunist, este în curs de formulare la nivel de tehnici ale scriiturii. Baza de la care pornesc basarabenii îmi pare mai interesantă şi mai potentă decât a colegilor lor din România, care patinează fie pe cotidian, fie pe frivolităţi prozastice, ceea ce nu poate ţine la nesfârşit. Criticul trece în revistă câteva nume ale direcţiei postmo­derniste (în ordinea sa): Vitalie Ciobanu, Nicolae Popa, Anatol Moraru, Constantin Cheianu, Grigore Chiper (mai apar, în contexte diferite, Iurie Bodrug şi Leo Butnaru). Şi se opreşte pe larg asupra romanului Martorul de Vasile Gârneţ (publicat în 1988 în grafie chirilică şi rămas practic necunoscut publicului român). Acest roman, susţine Iulian Ciocan, inaugurează abandonarea modelelor revolute în proza basarabeană şi dă semnalul emancipării estetice. Miza însă este una morală, dezbaterea cărţii - de ordin identitar: drama alienării unei familii, care se "salvează" prin depoziţia transfiguratoare a "martorului". La celălalt capăt al acestei acolade paradig­matice se situează Erotokriticon / Făt Frumos, fiul Pixului (2001) – romanul "deconstruc­tivist" al lui Nicolae Leahu, marcat de o pronunţată amprentă ludică şi ironică, căruia Iulian Ciocan îi reproşează, eronat după părerea mea, că uită să ne spună ceva despre "eul profund al omului, despre problemele cu care se confruntă individul în societatea posttotalitară." (p.88). Or, autorul nu şi-a propus să ajungă acolo.

Pretenţiile criticului "se înmoaie" considerabil, atunci când intră pe terenul colegilor săi de promoţie literară, Alexandu Vakulovski şi Ştefan Baştovoi. "Miseru­pismul", băşcălia, sfidarea convenţiilor sociale, limbajul indecent, capacitatea – atitudinală – de a te despărţi de trecut râzând sau, pur şi simplu, înjurându-l, par să fie punctele-forte ale "noului val" de prozatori basarabeni. Criticul pariază, aproape fără rezerve, pe această cohortă decomplexată, în pofida unui adevăr pe care exponenţii săi îl probează cu o râvnă irepresibilă: "autenti­citatea" frustă - singura - încă nu înseamnă literatură. L-aş sfătui pe Iulian Ciocan să fie mai atent la felul în care îşi distribuie judecăţile de valoare. Gherila este adesea partizană, obiectivitatea critică - un ideal greu de atins chiar şi pentru luptătorii încercaţi.