Fantomele ţarist-feudale bântuie Rusia

Ziua politică de mâine a Rusiei poate aduce cele mai imprevizibile şi neliniştitoare surprize. După ce, prin dictat şi spaimă, Lukaşenko falsifică, modifică orice, adică şi Constituţia, acum câtva timp pe axa Moscova-Minsk apăru, popândău-erou, un Borodin – cel vânat de europeni pentru fraudă fiscală şi spălare de mari sume de bani, fapt pentru care a probat cătuşele pe undeva prin SUA, fiind extrădat elveţienilor, – adică, apăru acest tovarăş, care e secretarul aşa-zisei uniuni Rusia-Belarus, pentru a spune că totdeauna (ce generalizare impertinentă) slavii au trăit împreună, uniţi (arătă pumnul strâns)..., şi având un ţar (!). Apoi relaxă oarecum ermetismul său de politician în două iţe, pentru a preciza că: "Rusia şi astăzi are unul... posibil, Putin... E instruit, abil, practic" etc. Iată-aşa: prin tărâmurile boreale bântuie umbra unui posibil ţar… Şi eu, grotesc, văd imaginea – tragi-caricaturală, bineînţeles, – a căpitanului bolşevic Şevţov care a asasinat familia ţarului şi pe însuşi ţarul, la Ekaterinburg, în 1918: deci, acel ins apare cu revolverul în mână, urlă imperativ şi imperialist: "Şi noi vrem un ţar!" Aluzia pare a fi pe înţelesul mai multora, nu? Deci, întrebarea e dacă este gata Putin sau altcineva, mahărul mahărilor septentrionali, să se supună riscului ce ar veni din partea umbrei shakespeariene-dostoievskiene a grobianului călău Şevţov…

Numai că, chiar spre seara aceleiaşi zile în care fusese comisă tâmpenia, Kremlinul infirmă că, chipurile, pe undeva prin birourile sale altisime s-ar fi ştiut ceva de gogomăniile pe care le-a debitat P. P. Borodin – că, chipurile, în arealul slavonităţii, Lukaşenko e deja ca şi cum un ţar – un ţărişor (că n-o să-i spui... ţăruş!), un ţăruleţ, – iar un altul, mai barosan, ar putea deveni, fireşte, ghenerarul de K.G.B. V. V. Putin care – zicea politicianul-"profet" sau doar oracol siberian – e în stare să deţină oricâte mandate de preşedinte ar dori, până când nelimitata durată a acestora, ca şi în cazul lui Lukaşenko, l-ar propulsa – ho-pa! – în/pe tron! Astea, spuseră cu jumătate de gură cei din Kremlin, nu sunt decât presupunerile şi invenţiile "persoanei publice care este Pavel Pavlovici Borodin" şi nicidecum teze inspirate de puterea oficială. Prin urmare, istoria cu "noul ţar" ne poate reîntoarce cu gândul la o supoziţie a lui Eugen Ionescu, care considera că monştrii  asemeni lui Hitler şi Stalin nu au putut fi propulsaţi decât de nişte naţiuni lipsite de simţul umorului. Nu ştiu dacă ruşii sunt chiar atât de privaţi de atare facultate, iar georgienii – ce l-au dat (şi ei) pe Stalin – se ştie că sunt plini de simţul hazliului, însă inşii alde Pavluşa Borodin sigur că suferă la capitolul umor. Chiar şi la înfăţişare – priviţi-l atent! – zău că are ceva de rinocer, ăsta, secretarul uniunii Rusia-Belarus, care nu mai poate părăsi sus-zisul spaţiu geografic al slavonităţii cvasiunite, din teama de a nu fi încătuşat în UE pentru fraude ce nu ţin de glumă. Adică, de (o, Rusie tristă plină de) humor. Adevărat e că, într-o tonalitate de o gravitate dusă până la morgă şi grimasă a... seriozităţii, mai mulţi politicieni ruşi ai momentului continuă suita de glume sau glumiţe, uneori clovnereşti, precum în cazul mai special, uşor patologic, al lui Rogozin ce îl depăşeşte până şi pe măscăriciul Jirinovski. Aceşti importanţi inşi de stat, plasaţi prin Dumă sau în comiţii de netăinuită orientare şovină, hălăduitoare, în vizite "ţarist"-imperialiste, şi pe la Tiraspol, nu dau nici un semn că ar putea înţelege diferenţa dintre esenţă şi aparenţă. Dânşii o ţin într-un cântec vechi, de pe timpul lui batiuşka-ţarul, semn că nu prea ştiu pe ce lume trăiesc. Însă în toate astea nu poate fi vorba doar de lipsa simţului umorului. Un şi mai grav defect al spiritului multor ruşi ce s-au pomenit fără URSS, drept spaţiu în care dominau, autodeclarându-se frère ainé ş starşii brat (căci frère germain ş  frate bun, adică, oricum nu reuşeau să fie! dovadă fiind şi sancţiunile ce nărăvesc să le aplice întregii lumi (!), adică şi bietei ţărişoare a Moldovei de Est...), e că, din câte se vede, ei nu sunt în stare să conştientizeze nici fenomenologia tragicului. În caz contrar, nu s-ar întâmpla ceea ce se întâmplă în Cecenia. Nu s-ar fi întâmplat, cu acordul şi concursul tacit al forţelor ruseşti "pacificatoare", nici prigonirea copiilor neajutoraţi de la şcoala de orfani din Tighina. Cu alte cuvinte, şi de data aceasta extremele – ce s-ar părea că sunt umorul şi tragicul – se ating, una din explicaţii propunând-o C. T. Dragomir: "Tragismul şi umorul nu aparţin aceluiaşi plan existenţial; ele sunt însă formule ontologice în care planurile fiinţării ating coerenţa, în care adevărul prevalează asupra falsităţii – sunt modalităţi ale comunicării autentice, chiar dacă ele funcţionează în registre incomparabile. Contrariul umorului este neîndu­rarea, încrâncenarea, abuzul volitiv, egocentrismul". În mare, ultima sintagmă caracterizează cele ce se întâmplă şi cum se întâmplă la unele dezbateri din Duma de Stat, precum mi-i dat frecvent să văd (şi să mă amuz, dar să mă şi îngrozesc) pe cele 7-8 canale de televiziune rusească, plus vreo două ucrainene, ce-mi sunt accesibile (iar, de la un timp, spre a ne ferici-lumina, se dă şi un greu de calificat canal (belo)rus, în care, cine doreşte, poate vedea zi de zi... zilele de până la "perestroika"!). Apoi, reminiscenţele fantomatice ale frustrării ţaristo-sovieto-imperialiste par a bântui şi o parte din clerul rusesc, inclusiv pe patriarhul Aleksii care, uneori, în opinii se întâlneşte cu deputaţii păcatului agresiv sau cu secretarul uniunii ruso-belaruse, Borodin.