Preşedinţii în oglindă

Aflându-ne într-un context fierbinte din punct de vedere politic - alegeri parlamentare pe 6 martie în Republica Moldova - vă propunem, stimaţi cititori ai Contra­fortului, două interviuri cu preşedinţii "celor două state româneşti" sau, după altă expresie, mai nouă (deşi, în realitate, mai veche, utilizată de germani înainte de 1989), cu preşedinţii "aceluiaşi popor aşezat în două state": Vladimir Voronin şi Traian Băsescu. Ambele interviuri au fost realizate de Eugen Tomiuc pentru Radio Europa Liberă şi difuzate în zilele de 8 şi, respectiv, 19 februarie 2005. Sunt intervenţii publice semnificative, care reuşesc să spună mai multe despre obiectivele politice şi viziunile celor doi şefi de stat decât zeci de comentarii şi parafraze explicative – făcute într-un important moment al schimbărilor în această zonă a Europei. Înainte de "a da drumul" la bandă, credem că ar fi necesare câteva observaţii pe marginea opiniilor exprimate de cei doi preşedinţi.

Interviul lui Vladimir Voronin, pe care îl reluăm cu unele prescurtări, a căzut ca un "duş rece" pentru cei ce vroiau să ia în serios "schimbarea la faţă" a liderului comunist. E drept că unele raţionamente ale preşedintelui moldovean sunt cât se poate de judicioase ca, de exemplu, invitarea României la procesul de negocieri pe marginea conflictului transnistrean. Survenită în urma vizitei lui Traian Băsescu în Moldova, această afirmaţie confirmă decizia comuniştilor de a se "împrieteni" cu România. Dl Voronin însă nu a mai fost la fel de inspirat, în cadrul aceluiaşi interviu, referindu-se la dezavuarea pactului Ribbentrop-Molotov, pe care Rusia ar intenţiona-o. Preşedintele de la Chişinău ar fi putut, cu siguranţă, găsi o formulă mai elegantă de răspuns la această întrebare spinoasă pentru un comunist, observând, de pildă, că Republica Moldova nu se consideră moştenitoarea pactului Ribbentrop-Molotov: existenţa sa de azi este statuată prin Declaraţia de independenţă de la 27 august 1991 – un act ce reprezintă rodul liberei voinţe a poporului, nu expresia unui dictat – şi că, în orice caz, anularea consecinţelor odiosului pact nu ar avea decât valoarea unei reparaţii morale, simbolice, deoarece hotarele de azi din Europa au fost fixate prin Conferinţa de pace de la Paris, din 1946, şi de alte convenţii internaţionale postbelice. Ar fi fost un răspuns sec, dar – în mare – corect din punct de vedere juridic. Nimeni nu i-ar fi cerut preşedintelui comunist al Moldovei să-şi calce pe inimă, nimeni nu ar fi forţat nota acolo unde nu este cazul. Cu atât mai penibilă o asemenea ieşire de "Război Rece" din partea unui lider moldovean, care încearcă să construiască un parteneriat european cu România, şi supărătoare în ochii unui electorat pe care comuniştii încearcă să-l atragă, inclusiv prin intenţia lor de a vira spre social-democraţie, intenţie mărturisită în acelaşi interviu. Aprecierile dlui Voronin pe tema pactului Hitler-Stalin au developat marea problemă pe care actualii guvernanţi de la Chişinău nu şi-au rezolvat-o nici până azi, deşi vor să treacă drept pro-occidentali. Şi anume: atitudinea faţă de trecutul comunist sovietic, pe care nu l-au repudiat, ci continuă să-l omagieze, organizând depuneri de flori la statuia lui Lenin şi exaltând "nepieritoarele idealuri ale socialismului".

O altă afirmaţie, cel puţin la fel de nepotrivită, a preşedintelui moldovean a vizat actualitatea imediată. Întrebat asupra şanselor unui "scenariu portocaliu" în Republica Moldova, dl Voronin a respins cu indignare ipoteza, deoarece, în mod evident, nu suportă ideea de a fi capul unui regim împotriva căruia această revoluţie portocalie, împodobită cu toate "atributele progresului", s-ar declanşa. Voronin ar fi putut "fenta" calm această nouă "provo­care", asigurându-şi interlocutorul că în Moldova nu există premise pentru o revoltă populară, întrucât alegerile vor fi libere şi corecte. Un democrat sincer nu s-ar fi sinchisit de întrebările, oricât de incomode, ale unui jurnalist. Or, impacienţa, enervarea, incapacitatea de a furniza argumente convingătoare în chestiuni de larg interes public l-au făcut pe dl Voronin să-şi trădeze, fără voia lui, nesiguranţa şi criza de legitimitate, pe care nu a încetat să le resimtă în ultimii patru ani.

Traian Băsescu a punctat, în interviul pe care îl reproducem în variantă integrală, principalele iniţiative de politică externă, cele ce au reuşit să-i configureze profilul unui lider politic de tip nou – energic şi imaginativ – ambiţionat să redea României un rol mai proeminent pe plan internaţional, inclusiv prin agregarea unei politici ofensive la Marea Neagră – arealul unor interese strategice globale în anii ce vin – şi prin implicarea Bucureştiului în rezolvarea conflictului transnistrean. Dl Băsescu şi-a prezentat deja ideile în cadrul discuţiilor pe care le-a purtat la Londra şi la Moscova şi, de asemenea, le va dezbate împreună cu preşedintele american pe durata apropiatei sale vizite la Washington. Republica Moldova se bucură, astfel, de un puternic lobby pentru integrarea europeană – şi această susţinere românească nu va diminua în pofida rezervelor sau "scăpărilor" inamicale pe care le mai comite Chişinăul oficial faţă de Bucureşti, iar şansele de apropiere a românilor de pe cele două maluri ale Prutului capătă un suflu nou şi o expresie în spiritul timpului.

Pariul preşedintelui Băsescu nu e deloc simplu şi încă n-a fost tranşat. Iniţiativele sale de politică externă, cu siguranţă, vor avea mai mare eficienţă după ce România va deveni membru efectiv al Uniunii Europene – pentru că într-un fel ţi se aude glasul în interiorul familiei şi cu totul altfel răsună el dinafară. Or, intrarea în clubul celor avuţi şi respectaţi se decide pe plan intern, iar "sistemul ticăloşit", căruia Traian Băsescu i‑a declarat război deschis în campania electorală, opune o rezistenţă acerbă reformelor iniţiate de noua administraţie de la Bucureşti. "Obiectivul naţional 1 ianuarie 2007" reprezintă, în fapt, victoria în această încăierare. Pe de altă parte, nu putem fi de acord cu unii analişti români care vorbesc despre o contradicţie între privirea mai îndrăzneaţă aruncată de România la est de graniţele sale şi stricta agendă a integrării europene,  criticând sau chiar luând peste picior iniţiativele externe ale preşedintelui Băsescu. Inserarea în angrenajul Occidentului şi promovarea intereselor româneşti în Est reprezintă versanţii aceluiaşi proces de însănătoşire şi consolidare a naţiunii române. Cine nu înţelege acest lucru se condamnă unui statut poate comod şi "aurit", dar meschin şi subaltern în faţa celor ce percep politica de stat ca pe un aliaj între voinţa şi inteligenţa umană. Cu toate obstacolele şi poticnelile de pe parcurs, să sperăm că lucrurile vor evolua anume în această direcţie.