|
Umberto Eco, romancier celebru şi filozof al culturii, a publicat o nouă carte, Istoria frumuseţii, un volum de 400 de pagini care îi prilejuieşte autorului o revenire la preocupările sale ştiinţifice şi estetice din tinereţe. Interviul ce urmează a fost realizat de Lars Reichardt pentru numărul din octombrie 2004 al revistei spaniole "El Semanal".
- Domnule Eco, aţi putea să-mi spuneţi ce chip feminin poate fi considerat simbolul frumuseţii absolute?
- Nu vă pot răspunde, din păcate, la această întrebare.
- Dar cine credeţi că este mai atrăgătoare: Venus din Milo sau Mona Lisa?
- Vă spun sincer că n-aş invita la cină nici pe una dintre ele. Nu cred că am găsi destule subiecte pentru o conversaţie. Venus, după gustul meu, arată prea muşchiuloasă, iar Mona Liza ar putea trece drept un travestit. Dacă mi s-ar oferi posibilitatea să merg la o întâlnire cu un personaj feminin din istoria artei, aş alege-o pe ducesa Uta din Naumburg. Statuia acesteia, datând din epoca goticului timpuriu, împodobeşte catedrala oraşului german.
- Şi cum aţi explica această alegere?
- Foarte simplu: mă atrage graţia ei strălucitoare, ovalul feţei, privirea care scrutează depărtările...
- Dar ce-mi puteţi spune despre Claudia Schiffer?
- Dacă întrebarea Dvs. conţine şi o cât de vagă referinţă la preferinţele mele sexuale, atunci prefer să nu vă răspund. Lucrul acesta nu vă priveşte, la fel cum nu-i priveşte nici pe cititorii cărţii mele, Istoria frumuseţii. Experienţa estetică nu are nici o legătură cu dorinţele sexuale. În orice caz, pe mine nu m-ar putea seduce compoziţia sculpturală cu "Laocoon", deoarece sunt un heterosexual. Bustul lui Socrate, pe de altă parte, ne înfăţişează un om monstruos de urât, cu toate acestea lucrarea este executată măiestrit.
- Se spune că locuiţi într-o casă reconstruită, care a fost hotel. Să înţelegem că această casă a Dvs. din Milano e mai mult practică decât frumoasă?
- Locuiesc vizavi de castelul-cetate Sforza, într-un foarte plăcut şi agreabil cartier. Despre casă: pentru mine e destul de important că în coridoarele lungi ale vechiului hotel au încăput cele 30 000 de volume ale bibliotecii mele. Sigur, dacă aş evacua aceste cărţi, camerele casei ar deveni mai spaţioase, mai confortabile dintr-un anumit punct de vedere. Însă nu m-am gândit niciodată la aşa ceva, aş spune chiar că biblioteca mea mi se pare la fel de emoţionantă, precum este pentru altcineva calendarul "Pirelli".
- Ce carte din biblioteca Dvs. o consideraţi cea mai frumoasă, cea mai preţioasă?
- În momentul de faţă cred că este Ulisse, prima ediţie de Joyce. E ultima mea achiziţie şi am căutat mult timp această carte. S-a tipărit doar într-o mie de exemplare, iar faptul că o pot răsfoi acum mi se pare cu totul excepţional. Nimic altceva, nici un film sau vreo fotografie cât de rară, nu-ţi oferă fericirea şi acea plinătate a senzaţiilor pe care o încerci atunci când răsfoieşti paginile cărţii. Iar procesul lecturii/relecturii – măsurat, liniştit şi tăcut – conţine în sine ceva măreţ, foarte personal, comparabil poate doar cu emoţiile, senzaţiile sexuale.
- E adevărat că frumuseţea nu poate fi înţeleasă fără urâciune?
- Unii oameni, care au o gândire foarte dialectică, afirmă că urâciunea este dată pentru a pune şi mai mult în valoare frumuseţea. Omul medieval credea la fel, mai mult chiar, era convins că urâciunile/monstruozităţile au fost create de Dumnezeu pentru a stabili un echilibru în această lume. Adevărata problemă este aceea că noi nu ştim, nu putem măsura cu precizie ce este urâciunea.
- Dar există o măsură pentru frumuseţe?
- Frumuseţea, la fel ca şi urâciunea, sunt noţiuni relative. În cartea mea, Istoria frumuseţii, veţi găsi ideea că reprezentarea noastră despre frumuseţe şi urâciune depinde de epoca în care trăim. Dacă, de exemplu, Rubens ar fi avut posibilitatea să vadă vreun tablou de Picasso, nu am nici o îndoială că l-ar fi considerat o aberaţie coşmarescă.
- Un proverb american spune că "nu există oameni urâţi, ci doar oameni săraci".
- De acord, însă cred că acest proverb simplifică mult lucrurile. Cei bogaţi, într-adevăr, pot determina frumuseţea. În decursul istoriei omenirii cei puternici şi bogaţi au obţinut întotdeauna ceea ce le-a plăcut sau le-a stârnit pasiunile...
- Unii filozofi afirmă că majoritatea nenorocirilor acestei lumi au fost provocate din cauza frumuseţii, din cauza acestei "calităţi" periculoase, care promite fericirea netulburată şi aprinde în acelaşi timp pofta pentru lascivitate şi libidinos...
- Bineînţeles, frumuseţea are partea sa întunecată, precum şi o forţă cu o mare putere de distrugere. Frumuseţea "rea", de sens negativ, poate provoca evenimente zguduitoare...
- De exemplu, frumoasa Elena din Troia, care a stârnit un război de 10 ani...
- Elena a fost pentru epoca sa o "substanţă" destul de explozivă, la fel cum e astăzi petrolul pentru Bush. Cu observaţia obligatorie că războiul în zilele noastre nu se poartă pentru frumuseţe, ci pentru putere şi influenţă politică.
- Domnule Eco, ce v-a atras atât de mult la această temă a frumuseţii că i-aţi consacrat o carte de 400 de pagini?
- Frumuseţea mă vrăjeşte. În teza mea de doctorat m-am ocupat de estetica sfântului Toma d’Aquino, iar în anii ’60 am început să lucrez la un proiect consacrat istoriei frumuseţii. Am adunat atunci, cu ajutorul unei asistente germane, un număr impresionant de documente şi ilustraţii la acest subiect, însă proiectul n-a fost finalizat.
- Drept exemple de frumuseţe feminină incontestabilă sunt invocate Monica Bellucci, Mona Lisa...
- Nu e corect. Acesta e doar punctul de vedere al omului occidental. De exemplu, un scriitor japonez consideră că picioarele în formă de roată ale femeilor de origine asiatică sunt expresia, imaginea unui erotism maximal. Au existat şi există încă destule culturi în care buzele deformate sunt considerate ca fiind foarte atrăgătoare...
- Numele dvs. de familie, domnule Eco, e foarte frumos, parcă ar fi fost gândit de un profesionist în reclamă.
- Mie mi se pare un nume... destul de pragmatic, economicos, mai ales atunci când, după diverse conferinţe, sunt obligat uneori să semnez câteva mii de exemplare de carte. Vă puteţi imagina cât de obositoare ar fi fost pentru mine o sesiune de autografe, dacă aş fi avut un nume mai complicat, de pildă Monte-scalferi. Vă dezvălui un secret - numele meu de familie a fost inventat: "Ex Caelis Oblatus", ceea ce înseamnă "conceput în cer". Istoria e simplă şi cât se poate de banală: un funcţionar cu imaginaţie i-a pus numele acesta bunicului meu, un copil abandonat.
- A existat în istorie, dacă privim retrospectiv lucrurile, o epocă în care să se fi produs mai multe coşmaruri decât în această perioadă pe care o trăim?
- Despre ce "coşmaruri" vorbiţi? Despre cum podurile de beton strică peisajul naturii? Despre zgârie-norii care nu au nici o individualitate arhitectonică? Şi înainte vreme, trebuie să ştiţi, viaţa în oraşe nu era deloc perfectă: apa reziduală murdară curgea, la fel, de-a lungul străzilor... S-ar putea ca peste câteva secole oamenii să spună entuziasmaţi: "Ce splendid se înscrie podul de beton în peisajul acestei vâlcele. E uimitor de armonios!"
- Chiar credeţi aceasta?... Astăzi oricine care se autointitulează artist poate împrăştia într-o galerie piese deformate ale unei maşini, iar vizitatorii să spună apreciativ: "Interesant!". Lui Tiziano nu i-ar fi trecut niciodată prin minte să sfărâme rama unei ferestre şi să spună că a făcut o splendidă operă de artă.
- Poate că trebuie să constatăm faptul că frumuseţea a dispărut din arta contemporană, o artă dominată acum de o estetică a provocării. Să nu uităm însă că această tendinţă de a şoca, de a provoca este destul de veche în istoria artei. De exemplu, să ne amintim câte eforturi depuneau artiştii în Evul Mediu pentru a picta răul şi urâciunea. Bosch îşi completa, îşi popula tablourile cu nişte monştri foarte respingători...
- E valabilă oare teza că omul, văzând cum frumuseţea dispare din arta contemporană şi din viaţa de zi cu zi, îşi caută refugiu în propriul corp, dorind să-l transforme, să-l construiască altfel?
- Omul întotdeauna, în mod absurd, şi-a bătut joc de propriul corp, încercând să se apropie de un anume ideal al frumuseţii. Poate că acest cult pentru un corp ideal a luat astăzi o mai mare amploare, căpătând uneori accente disperate. Corpul uman nu mai este de cele mai multe ori privit ca ceva dat de la natură, ci ca o masă de argilă care poate fi modelată.
- Cele mai răspândite sunt tatuajele.
- Aşa este. Am văzut vara aceasta fete şi femei tinere care îşi tatuau imaginea tigrului pe piept. Eu am o atitudine respectuoasă pentru imaginaţia omului şi pentru aceste curente ale modei, dar din punct de vedere estetic asemenea lucruri îmi provoacă respingerea. Dacă vom examina asemenea tendinţe în plan istoric, vom observa că preocuparea aceasta excesivă pentru aspectul fizic al omului s-a manifestat întotdeauna în perioade ale decandenţei.
- În cartea Dvs., Istoria frumuseţii, afirmaţi că în reprezentările noastre despre frumuseţe a învins pluralismul. Ce vreţi să afirmaţi prin aceasta?
- Astăzi cunoaştem destul de bine istoria trecută, mai mult ca atât, ne-am îmbibat de istorie şi, probabil, din această cauză identificăm în acest moment mai multe idealuri de frumuseţe care au existat în diverse epoci. Eu numesc aceasta drept un "politeism al frumuseţii".
- De ce nu putem ajunge la un consens în privinţa frumuseţii, a ceea ce este frumos?
- Toate epocile de până acum - fiecare luate în parte - au declarat idealul lor de frumuseţe ca fiind absolut şi de necontestat. Acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi, doar că noi suntem, totuşi, mai toleranţi la acest capitol. În istoria omenirii au existat momente când operele de artă aparţinând goticului au fost distruse, pentru că au fost considerate îngrozitoare. Astăzi, dimpotrivă, există tendinţa de a păstra, de a conserva totul.
- Nu sunteţi de acord cu un asemenea pluralism?
- Nu. Cred că e un simptom al conştiinţei noastre istorice. Adevărata problemă constă în faptul că cei care vizitează astăzi muzeele nu sunt interesaţi în a înţelege idealul frumuseţii, ci doar să "consume arta". Ei păşesc în sălile de expoziţie doar pentru că mass-media i-a convins să facă lucrul acesta. În zilele noastre toleranţa în plan artistic este sinonimă de multe ori cu indiferenţa. Această indiferenţă striveşte toate diferenţele care există, care ar trebui să existe între o operă de artă şi un oarecare obiect pe care vrei să-l vezi doar pentru că este cunoscut. Unul dintre producătorii de macaroane a folosit în spoturile de reclamă la acest produs imaginea unei mori vechi. S-a declanşat imediat un adevărat periplu al curioşilor dornici să vadă această moară, devenită imediat foarte cunoscută. Iată un exemplu care revelă cum un politeism al frumuseţii este transformat într-un ateism al frumuseţii.
- Nu regretaţi că mass-media influenţează într-atât gusturile noastre artistice?
- Dacă prin aceasta se înţelege că astăzi fiecare poate vedea la Florenţa magnifica "Primăvară" a lui Botticelli, ori se delectează cu o reproducere de calitate într-o revistă, atunci nu am nimic împotriva modului acesta de răspândire a culturii. La urma urmei, nu sunt deloc un moralist-retrograd. Dacă, însă, democratizarea gustului artistic înseamnă că cineva consideră drept un eveniment de importanţă istorică faptul că a făcut cunoştinţă cu un actor de mâna a doua dintr-un serial, atunci asta înseamnă doar ateism estetic.
- Care e idealul de frumuseţe care vă atrage mai mult în diferite epoci?
- Cred că un om instruit, cult, nu poate avea doar o singură preferinţă. Mie poate să-mi placă un tablou de Rafael, dar în aceeaşi măsură şi lucrările lui Picasso. Ţinând cont de studiile mele, eu înclin mai mult spre arta din Evul Mediu. Dacă cineva m-ar întreba ce aş prefera să primesc drept cadou, o lucrare de Rubens sau una de Brueghel, eu aş alege Brueghel. Mă grăbesc însă să adaug: faptul că mie îmi plac, de exemplu, cravatele în dungi, nu înseamnă deloc că cele în picăţele îmi par monstruoase.
- Aţi fi vrut să trăiţi în Evul Mediu?
- Dacă aş fi trăit în acea perioadă, aş fi murit demult. Durata vieţii nu depăşea atunci 40 de ani. Interesul meu pentru Evul Mediu e doar unul cultural. Nu e obligatoriu ca cel care studiază dinozaurii să vrea să fie dinozaur.
Traducere şi adaptare de Vasile Gârneţ
|
Inapoi la cuprinsul numarului