Germania în trei secvenţe

Despre primul contact al opzeciştilor basarabeni cu ţara lui Goethe, Contrafortul publica în mai 1995 o "masă rotundă" intitulată "Poezia tânără basarabeană a trecut prin porţile Brandenburg". Era vorba de un sejur de creaţie şi promovare oferit de Literarisches Colloquium din Berlin unui grup de 5 scriitori. O altă ocazie, la mai mulţi ani de atunci, s-a numit recent Festivalul Donumenta, al ţărilor riverane Dunării, desfăşurat între 1 octombrie şi 14 noiembrie 2004, la Regensburg, oraş medieval aşezat pe malurile marelui fluviu al Europei. Republica Moldova are cam o sută de metri de Dunăre, la Giurgiuleşti, "smulşi" Ucrainei, prin obscure inginerii diplomatice, în toiul debandadei ce a însoţit destrămarea URSS, motiv pentru care a fost invitata acestui an. Prima ediţie a Donumentei s-a desfăşurat în 2003 şi a fost consacrat Ucrainei. În 2007 va veni şi rândul României. Ea va fi precedată în 2005 de Bulgaria şi în 2006 de Austria, urmând ca în 2008 protagonista să se numească Croaţia, în 2009 Slovacia, în 2010 Ungaria şi în 2012 Serbia.

Iniţiator şi director al proiectului "Donumenta" este d-na Regina Hellwig-Schmid, pictoriţă şi manager cultural, care a reuşit să sensibilizeze cu ajutorul unui staff, mic dar eficient, autorităţile federale şi administraţia locală de la Regensburg, atrăgând din multiple surse, în plină recesiune economică în Germania, fonduri de stat şi private pentru organizare. Festivalul a avut mai multe secţiuni: teatru, arte plastice, videoistalaţii, expoziţii de moldavien life style, spectacole de jazz şi dans contemporan, proiecţii de filme documentare, discuţii cu participarea unor politologi basarabeni şi germani despre actualitatea şi perspectivele de integrare europeană ale Republicii Moldova şi, respectiv, literatură. Aşa cum se obişnuieşte în asemenea ocazii, organizatorii au editat un Catalog, care reflectă toate domeniile artei basarabene, angajate în Donumenta. Catalogul, apărut în condiţii grafice de excepţie, cuprinde eseuri de prezentare şi lucrări ale artiştilor invitaţi la festival. Capitolul literatură este susţinut cu texte (în germană şi engleză) de Vasile Gârneţ, Em. Galaicu-Păun, Irina Nechit şi Vitalie Ciobanu.

Lecturile literare s-au desfăşurat între 5 şi 11 noiembrie. Regensburg, München şi Berlin – trei escale şi patru întâlniri cu publicul german, moderate de Gerhardt Csejka, directorul revistei Neue Literatur, un excelent cunoscător al literaturii române, care a şi realizat majoritatea traducerilor din scriitori basarabeni, incluse în catalogul Donumenta. Cealaltă moderatoare s‑a numit Elfi Hartenstein, preşedinta Asociaţiei Scriitorilor din Bavaria de Est.

Dialogurile cu publicul ce însoţeau lecturile propriu-zise - în română şi germană - porneau invariabil de la situarea geopolitică pentru a ajunge la conceptul de marginalitate culturală, pe care l-am îmbrăţişat în Basarabia aidoma scriitorilor germani din România înainte de 1989 în raport cu literatura germană contemporană. Adică angoasele marginii care îşi caută centrul. De fapt, marginea rămâne mereu aceeaşi, doar... centrul migrează de la Est la Vest, ca un satelit pe orbita circumterestră. Astfel marginea îşi imaginează că devine Centru, cultivându‑şi o mentalitate compensatoare, ajungând uneori să frizeze ridicolul în cazul unor scriitori mai puţin adaptaţi noilor vremuri sau care, din resentiment sau vechi angajamente politice, au îmbrăţişat moldovenismul izolaţionist al actualei puteri de la Chişinău. Cultura a fost şi este încă văzută în Basarabia ca un refugiu al intelectualului în faţa vicisitudinilor istoriei, de unde şi o anumită intensitate a referinţelor livreşti în poezia şi proza tinerilor scriitori de la noi, sesizată în comentariile interlocutorilor noştri germani: "Literatura voastră este pe deplin competitivă în Occident, nu trebuie să vă faceţi complexe. Problema voastră este lipsa traducerilor şi slaba promovare. România este puţin cunoscută, de Moldova nu se ştie mai nimic."

Există multă simpatie în Germania pentru o zonă care vine cu o bogată ofertă culturală, de tip "alternativ", aparţinând unor creatori independenţi. Producţiile artistice şi prestaţia intelectuală este în acest moment singura "marfă" de export competitivă a Republicii Moldova. Doar cultura mai poate contrabalansa impresia penibilă pe care o degajă o ţară condusă de comunişti. Ediţia din acest an a festivalului de la Regensburg a fost mult mai interesantă şi mai policromă decât cea precedentă, consacrată Ucrainei, şi această opinie unanimă a organizatorilor şi a presei germane ar trebui să fortifice moralul artiştilor din Moldova, să le susţină inspiraţia şi curajul de a "vâsli" împotriva curentului.

Găsiţi alăturat impresiile celor patru scriitori din Moldova despre Germania, în câte trei scurte secvenţe "teutone", pe care şi le-a ales (construit) fiecare după pofta inimii.

Irina Nechit:

Regensburg.  Dintre toate oraşele văzute de mine până acum, Regensburgul mi-a părut cel mai greu de privit cu ochi lucizi. Mintea mea refuza să funcţioneze în limitele aşa-zisei normalităţi, căutând mereu pretexte de a se întreţine cu făpturile de ceaţă care se plimbă de secole pe străzile întortocheate ale acestui burg şi, în mod sigur, ştiu mai multe despre felul cum au crescut miraculoasele ziduri, castele, catedrale, cetăţi şi turnuri medievale, ce împodobesc şi sfidează realitatea modernă. Duhuri invizibile încercau să-mi lămurească ceva, să-mi depene istoriile lor, dar nu înţelegeam decât un singur lucru, şi anume acela că oraşul mă hipnotizează încetul cu încetul şi că nu mă pot împotrivi acelei hipnoze.

Cuvintele nemţeşti rostite de oameni grăbiţi, energici, fermi, cu priviri clare şi reci, nu împrăştiau senzaţia de vertij, de lunecare într-un spaţiu himeric. Doar vântul tăios de noiembrie mă smulgea din starea de perplexitate pe care o trăiam acolo, în inima Germaniei total necunoscute de mine, în oraşul unde am întâlnit, de pildă, un bărbat de vreo şaizeci de ani, căruia n‑aş fi putut în nici un caz să-i spun "moş", deşi semăna foarte mult cu un Moş Crăciun tipic. Omul purta un palton lung portocaliu, o pălărie maro, nişte bocanci îmblăniţi, avea barbă şi plete albe şi ducea un coş enorm, auriu, din care ieşeau frunze verzi de salată. Era oare un bunic real sau un personaj de ficţiune?

Dar biciclista roşcată, nefardată, concentrată asupra vitezei sale, cine era? Dar adolescentul foarte înalt, palid, obosit, cu o căciuliţă de lână trasă adânc peste urechi, cu braţele atârnându‑i de-a lungul trupului slăbănog, pe cine aştepta în staţia de autobuz? Dar doamna blondă în mantou bej, cu un colier de turcoaze la gât şi cu o poşetă retro în mâna decorată cu inele, de ce era încălţată în sandale de vară, păşind încet, calm, prin piaţa Domului? Nu are cizme, ghete, pantofi? De ce se ţine atât de mândră? Dar omul aşezat pe un scăunel, cântând melodii rafinate la acordeon şi trăgând sforile unei marionete care se tot apleacă în faţa trecătorilor, de ce a ajuns să cerşească? Şi mărfurile de tot soiul de ce stau înşirate pe gherete, fără ca cineva să le supravegheze ori să le propună cumpărătorilor? Şi librăria de ce e plină de domnişoare şi tineri ce caută înfriguraţi anumite titluri de cărţi? Iar cei doi bărbaţi cu chipiuri sport de ce au încremenit în faţa unei vitrine ce reprezintă scene de Crăciun, cu magi, apostoli şi îngeri sclipitori, de ce se uită atât de miraţi la păpuşile înveşmântate în mantii regeşti? (Apropiindu-mă de acea vitrină, i-am recunoscut pe Vitalie Ciobanu şi Vasile Gârneţ – ei o luaseră pe altă stradelă şi ajunseseră înaintea mea la prăvălia cu scene biblice. Erau şi ei fermecaţi de ceea ce vedeau, aşa că nu am îndrăznit să-i deranjez.)

Am tot mers până la vila unde eram cazaţi noi, cei din "delegaţia" de scriitori invitaţi la donumenta, iar acolo, într-un cartier aflat dincolo de raza oraşului vechi, vântul bătea cu mai multă putere, eliberat din labirintul zidurilor. Două fete cu părul răvăşit înălţau un zmeu stacojiu, alergând din urma lui şi strigând bucuroase că el se ridica tot mai sus, în cerul înnorat. Vocile lor m-au trezit din hipnoza ce mă ţinuse captivă în timpul plimbărilor prin centrul istoric al oraşului. Se auzeau şi copacii foşnind, şi un clinchet de ghirlande de sticlă, prinse de streşini şi balcoane pentru a se clătina în vânt. Am văzut şi o morişcă mare de lemn la o răscruce, şi câteva giruete pe case, curenţii de aer cutreierau Regensburgul cu frenezie, de parcă nici nu le păsa că noi, nişte oameni din Est, am trecut pe-acolo şi le-am simţit răcoarea, care a şi devenit o amintire de neuitat.

München. Forum Goethe-Institut uimeşte prin liniile arhitecturale de o eleganţă impecabilă, îmbinată cu aerul ospitalier al unui loc de întâlnire a oamenilor sensibili şi cultivaţi. Săli spaţioase, lumină, marmură, sticlă, parchet, oglinzi, candelabre, plante exotice, distincţie, strălucire şi linişte. Scaune şi mese, o mică scenă şi multe microfoane. Atmosfera te încurajează să citeşti poezie, să vorbeşti despre poezie, dar şi despre globalizare, progres economic, democraţie, diversitate, integrare, migraţie. Nu ştiu când va avea R.Moldova un astfel de Centru de Cultură. Şi dacă nu-l va avea niciodată?

Berlin.   Coborând de pe Schonhauser Allee spre Alexander-platz, am desluşit în spatele unor blocuri banale o clădire uriaşă, înfiptă în cerul mov, încărcată de statui şi ornamente. Până am ajuns în dreptul acelei clădiri monumentale, amurgise de-a binelea. Pe fundalul norilor cernelii se profilau vulturii de bronz aranjaţi ca într-un convoi militar pe acoperişul edificiului despre care am aflat mai târziu că e Vechiul Muzeu berlinez, înălţat în anii 1823-1830, în cinstea victoriei asupra lui Napoleon. Capodoperă a celebrului arhitect Shinkel, aceasta e doar una dintre construcţiile măreţe ale capitalei germane care îşi impune şi azi plăcerea şi ambiţia de a zidi clădiri cât mai înalte, cât mai fascinante. Era deja întuneric când mă plimbam prin piaţa Vechiului Muzeu, dar împrejur se mai vedeau multe macarale ce se roteau deasupra unor ziduri noi. Sus, la înălţimi ameţitoare, se mai muncea intens, se dădeau şi se executau comenzi, bărbaţi în uniforme de protecţie forfoteau pe schele, la lumina unor reflectoare puternice. Tot privindu-i, am observat că şi în cer mişunau luminiţe bizare – acestea erau, de fapt, avioane mai mari şi mai mici, sumedenie de avioane care survolau Berlinul, fiecare zburând în drumul său. Luna şi stelele păreau îngheţate undeva departe, la o distanţă de sute de ani-lumină, iar aproape de realitatea berlineză vuiau avioanele, se auzeau lovituri de ciocan, scrâşnet de bare metalice sudate una de alta, glasuri de oameni ce-şi vorbeau în cer şi pe pământ, în limba universală a curajului şi a speranţei.

Vitalie Ciobanu:

Primo. Atelierul Reginei se află în coasta Dunării. Văzut de pe străvechiul pod care leagă cele două maluri, el pare un element abia perceptibil în zidul de citadelă care înrămează oraşul medieval, şi poate fi recunoscut doar prin şiragul de vase de lut cu flori roşii, formând o ghirlandă ornamentală, cum sunt atâtea aici. Un oraş de smarald, un oraş de poveste. Căsuţa e cu două nivele. La parter, soţul Reginei, arhitect şi sculptor, îşi desfăşoară  planşetele de lucru. Sus, în capătul scării descoperi o sală lunguiaţă, foarte cochetă, unde Hanni, colega din staff-ul Donumenta, nu se dezlipeşte de computer. Sunt un milion de mesaje de trimis, solicitări de făcut, relaţii de întreţinut. Ospitalitatea lor ia mereu aceeaşi înfăţişare: în jurul unui pahar de vin italian, sau la o cafea, servită împreună cu Elfi Hartenstein şi cu Gerhardt Csejka cu care punem la punct programul lecturilor noastre la Regensburg. Elfi este o femeie şatenă şi bonomă, are o română destul de bună, pitorească, ale cărei incongruenţe şi ezitări (acoperite, salvator, cu echivalente în engleză) au darul să ţi-o facă şi mai simpatică. E şefa Asociaţiei scriitorilor din Bavaria de Est – "o organizaţie mică dar voinică", ne asigură ea. Oricum, înţeleg că alura instituţională e ultima care contează pentru scriitorii de aici. Se descurcă fiecare cum poate, ca şi Elfi de altfel, care migrează din proiect în proiect ca o albinuţă neobosită. Ne povesteşte despre sejurul ei în Moldova, la Chişinău, unde s-a umplut de impresii. A stat la o prietenă, a predat la Universitate şi a scris un roman, Moldawisches Roulette, inspirat de lumea noastră, neaşezată, pe care o vede ca pe un amestec colorat de virtuţi "orientale" şi defecte "asiatice" – da, da, ea ţine să facă această diferenţă terminologică. Îşi va lansa romanul în ultima zi a festivalului, când noi nu vom mai fi aici. Îl vom putea citi oare vreodată şi în română?...

Gerhardt, pe care îl revedem după mai mulţi ani, este principalul traducător şi promotor, se poate spune, mai mult pe cont propriu, al literaturii române în Germania, şi cred că singurul care ştie ceva despre literatura basarabeană – interesul său pentru noutăţile de la noi e mereu viu şi chiar surprinzător. Nu a mai ieşit de mult din Frankfurt, oraşul său de reşedinţă, de aceea e dornic să "îmbibe" aerul Evului Mediu. "Regensburg este unul din puţinele oraşe germane care au supravieţuit celui de-al doilea război mondial. În rest totul a fost distrus." Genul acesta de mărturisiri îşi găseşte în mine un ascultător avid. Unde ne despărţim sunt videoinstalaţiile lui Pavel Brăila, cu tenta lor kitsch, de la Muzeul de Artă Contemporană, pe care îl vizităm într-o după-amiază. Urmărim pe un ecran împărţit în trei părţi (un retablu cinetic) imagini cu palatele ţiganilor din Soroca, pe mizică de Bach. Un amestec stilistic îngrozitor, indecent de luxuriant. Mai ales că secvenţele proiectate nu sunt însoţite de un comentariu sau de un element capabil să sugereze, contrapunctic, atitudinea autorului, distanţa ironică la care te‑ai fi aşteptat. Gerhardt e însă de altă părere: "Curioasă suprapunerea de sacru şi, aş zice, mai mult decât profan: te lasă să-ţi faci o părere personală. Accepţi sau nu, de ce să te inflamezi? Faptul că tu ştii ce se află în spatele acestor imagini îţi deturnează percepţia. Dar este problema ta." Accept remarca, însă nu cred că autorul chiar a "invitat la puritate" percepţia spectatorului occidental. Pur şi simplu i s-a părut haioasă ideea: palatele ţiganilor "servite" cu muzică de Bach! De ce nu?

Secundo. "Problema de care te ciocneşti în cazul unor asemenea întâlniri în străinătate este să ghiceşti orizontul de aşteptare al publicului, să-l faci atent, să-l provoci, dincolo de curiozitatea sa de primă instanţă, cea care l-a îndemnat să caute nişte scriitori veniţi dintr-un colţ obscur de Europă. În sensul acesta s-ar putea să descoperi, nu tocmai entuziasmat, că fără fundalul politic şi istoric furnizat de ţara ta de origine nu prea vei izbuti să interesezi pe cineva în Occident, oricât ai dori să fii apreciat ca individualitate creatoare şi nu neapărat ca "reprezentant" al unei comunităţi căreia, în fapt, îi pasă într-o măsură încă şi mai mică de literatura pe care o faci. În plus, mergând în grup rişti să fii evaluat... la grămadă, însă dacă eşti suficient de bun, vei reuşi să preschimbi dezavantajul "gregarităţii" într-un termen de comparaţie favorabil în imediat".

Am făcut vraf ideile care s-au degajat pe durata lecturilor noastre în cele trei oraşe germane, sau gândurile care mă fulgeraseră instantaneu, nu mai ştiu, promiţându-mi să mi le notez mai târziu. Un lung ping-pong de întrebări şi răspunsuri, după consumarea părţii propriu-zis "literare" a întâlnirilor. Intensitatea acestui "joc" mi s-a părut uneori disproporţionată în raport cu zecile, poate miile de "dueluri" asemănătoare între invitaţi şi public - lansări, colocvii, reading-uri, simpozioane - care se derulau, în acelaşi moment (uşor de imaginat), mai ales la Berlin, metropola-marsupiu. Îţi vezi deodată unicitatea de creator (şi de "destin istoric") dizolvată într-o sincronie a diversităţii, ce nu lasă piatră pe piatră din orgoliul care te-a motivat până atunci. O "baie rece" – acesta-i Occidentul. Dacă nu te desfiinţează, te întăreşte.

Tertio. Tavernă italiană la Berlin, unde ajungem după prima noastră lectură la literaturWERKstatt. Asociaţia, patronată de Thomas Wolfhardt, boss-ul nostru din Trenul Scriitorilor, e situată într-o clădire de cărămidă roşie, în partea de est a marelui oraş, o fostă hală industrială, cu aspect de început de secol XX, din filmele americane cu Al Capone şi legea prohibiţiei. Localul "macaronarilor" e mult mai cochet. Efervescenţa - peninsulară. Aici, la masa la care ne-am înghesuit mai mulţi complici - organizatori, "vedete" şi suporteri – îl aşez pe Gerhardt Csejka-junior, fiul traducătorului nostru – un tânăr sobru, ochelarist, atent la nuanţe şi pasionat de fotografie. Ca şi în cazul tatălui său, ezit să-l plasez printre "nemţi", pentru că este foarte... român. Şi-a învăţat soţia, nemţoaică din Germania, limba română (incredibil!). Rezonează, specific, la literatură noastră (la motivele şi obsesiile ei), arătându-se, totodată, foarte empatic faţă de Basarabia. "Nu vă mai luaţi atâtea precauţii, la Bucureşti, scuzându-vă că sunteţi şi voi, basarabenii, români" - îmi întrerupe Gerhardt-junior divagaţia pe care o dezvolt, în aşteptarea fripturii. "Aveţi toată legitimitatea morală să fiţi respectaţi şi să vă apăraţi punctul de vedere, în pofida scepticismului şi snobismului multor intelectuali români. Nu vă "justificaţi" cauza, afirmaţi-o!" Comentariul său pare să trădeze un substrat psihanalizabil: provine din partea unui om, aici, la Berlin, cu o identitate, am impresia, ea însăşi complexă. Mi-ar plăcea să dezvoltăm subiectul într-un viitor interviu, pe care – ca să-i întorc replica - tânărul Csejka nu are voie să-l refuze!

Em. Galaicu-Păun:

Trei oraşe în trei secvenţe memorabile, ce nedreptate! Cînd doar despre Regensburg lesne-i a încropi un mic jurnal de călătorie, nu atît în spaţiu (cum stă întins pe malul Dunării, împlătoşat pe de-a-ntregul în caldarîmul de secole, cu creasta Domului Sf. Petru în schele, burgul aduce cu un dragon din legendele cavalereşti ale Sfîntului Graal ce s-a înclinat să bea apă, pe care-l poţi străbate cap-coadă în mai puţin de-o oră), cît în timp (2000 de ani de istorie, aşezată straturi-straturi, într-o succesiune complementară de epoci şi stiluri, ca un tort de sărbătoare cu 2000 de lumînări aprinse). Cum însă regula jocului trebuie respectată, mă conformez...

Stop-cadru 1. Mă aflu pe podul de piatră din secolul al XII-lea, în faţa celei mai frumoase porţi a oraşului Regensburg (cîndva Ratisbona), cu turn şi orologiu, căutînd o... pietricică promisă cuiva din Ch-ău pentru colecţia-i de pietre din "locurile care ar merita văzute". Reperez un frumos exemplar cît un ou de potîrniche, alb-cenuşiu, între două dale de caldarîm. Mă fac că scap o monedă de 5 cenţi şi, aplecîndu-mă s-o ridic, caut să pun mîna pe pietricica ochită. Ţintă ratată! Ea a devenit una cu podul, chiar dacă se cunoaşte după cum arată că s-a rostogolit între dalele pavajului în timpurile noastre. Prins în torentul de turişti, fac alţi cîţiva paşi, mai mult cu ochii în pămînt. Cea de a doua pietricică reperată nu vrea în ruptul capului să se desprindă de ansamblu. La fel, cea de a treia, a patra, a cincea etc. Şi atunci în minte-mi vine versul clasicului nostru (de formaţie germană, totuşi!): "Ci noi locului ne ţinem..." Dar, dumnezeule! cum să nu ţii la asemenea locuri?!!

Stop-cadru 2. În faţa Domului Frauenkirche, din München, într-o companie selectă de gură-cască (se aud mai multe limbi deodată, latine şi anglo-saxone, dar şi asiate — fiecare lieu touristique al Bătrînului Continent este desormais un Babilon regăsit, în miniatură). Între cele două turnuri ameţitor de înalte ale Frauenkirche, încît instinctiv îţi dai capul pe spate, un braţ de fier, la capătul căruia abia de se vede o cabină deschisă cu muncitori, urcă la cer, propulsat de un mecanism pneumatic ce se sprijină pe o duzină de piloni metalici. Seamănă cu un lujer de garoafă, pe care un cavaler nevăzut vrea să i-l prindă doamnei inimii sale în decolteul dintre cele două turnuri gemene (ierte-mi-se comparaţia mai puţin ortodoxă, dar sîntem în plin tărîm catolic, Bavaria, unde cultul Fecioarei se simte pînă şi-n văzduh, ce să mai vorbim de arhitectura sacră!...), în timp ce aceasta (Frau...) e undeva cu capul în nori. Hotărît lucru, conceptul de Das Ewig-Weibliche nu putea să se nască decît în Germania. Vorba poetului: "Das Ewig-Weibliche zicht uns hinan" ("Eternul feminin ne-nalţă-n tării").

Stop-cadru 3. Ori de cîte ori aterizez la Berlin, plouă. Timpul urît însoţeşte Berlinul meu la fel cum istoria recentă, a noastră a tuturor, se ţine scai de el. Oraşul a fost ras de Armata Roşie în ‘45, puţinele clădiri istorice (altminteri reconstruite, mai puţin Gedachtniskirche, de pe Kurfurstenstrasse,  întru aducere-aminte) ce s-au mai păstrat nu ar fi suficiente pentru a forma un orăşel medieval nici cît Regensburgul. De unde senzaţia de "goluri" imense ce populează oraşul, atunci cînd te deplasezi de la un monument istoric la altul. Ca şi cum timpul s-a retras discret, făcînd loc spaţiului, din belşug. Distanţele imense doar accentuează la manque d’histoire a capitalei germane, cel puţin în comparaţie cu burgurile din Bavaria. Ideea îmi vine pe podul din imediata apropiere a Reichstagului, de unde culeg o a treia pietricică (la München mi-am făcut rost de una din chiar buricul tîrgului, pe Marienplatz), cînd deodată desluşesc o melodie cunoscută la acordeon, ei da, nişte "ceastuşte" ruseşti, "cu prostii", cîntate în gura mare de o femeie îmbrăcată şleampăt într-un fel de manta de împrumut, spre deliciul numeroşilor turişti (nu şi al nemţilor, impecabili la capitolul memorie) veniţi să sărbătorească aniversarea a cincisprezecea de la căderea zidului berlinez. Mi-am imaginat pentru o clipă cum s-ar simţi ruşii dacă cineva — un neamţ sau o nemţoaică — ar intona de 9 Mai "Deutschland uber alles" pe Piaţa Roşie, sub geamurile lui Putin; din fericire însă istoria nu se conjugă la condiţional.

...şi-n timp ce o mînă implacabilă tocmai se pregăteşte să răstoarne clepsidra periplului nostru german, exclam aproape faustian: "Opreşte-te, clipă!..." Pre limba lui Goethe: "Verweile doch, du bist so schon!"

Vasile Gârneţ:

Un artist român la München.

Am observat cum reacţiona – privire inteligentă şi exigentă care se reazemă întotdeauna în interior - la ce discutam şi citeam. Era unul dintre acei, puţini, care o dată veniţi la asemenea întâlniri chiar "participă", "se implică". La un moment dat a intervenit în discuţie şi a adăugat o tuşă la portretul Basarabiei pe care noi încercam să-l descriem în faţa publicului german. A relatat o scurtă dar revelatoare întâmplare cu nişte basarabeni pe care i-a găsit – în drumurile sale de ziarist şi muzician – strămutaţi în Siberia. Şi asta înseamnă Basarabia: "Oameni abandonaţi sau pierduţi în Siberia". Am discutat cu el la finalul întâlnirii. Cornel Ionescu (în jur de 50 de ani, păr argintat, temperament holeric...) e un român stabilit la München, care a asistat la lectura noastră de la Institutul Goethe. Pianist talentat şi ziarist nonconformist, cu stagiu la "Flacăra" din epoca de aur, a fugit din România ceauşistă pentru a-şi salva viaţa. Prea devenise incomod şi deranjant. Când povesteşte ce a trăit şi prin ce a trecut (şi ştie să formuleze frumos, arborescent, preţuind detaliul, adăugând continuu nuanţe – turaţie maximă, expresivitate şi gesticulaţie de actor, anticipând reacţia auditorilor) totul pare o poveste, dar nu e deloc aşa...

Spectaculosul şi generozitatea sunt trăsăturile cu care se evidenţiază din masa celorlalţi oameni. De pildă, insistă să-i permiţi să-ţi cumpere o carte a ta de poezie (autografiată) cu 50 de euro; dăruieşte unei femei frumoase o pereche de mănuşi pe care le are în maşină (e o seară de noiembrie rece, iar el e un preţuitor şi ocrotitor – declarat şi asumat - al frumuseţii); achită consumaţia pentru cinci persoane într-un bar al artiştilor (şi chiar există în acel bar un omulean cu o barbă medievală care‑l face să semene cu Leonardo Da Vinci)... Te invită la o plimbare în maşina sa boemă prin Münchenul nocturn, pe Leopoldstrasse ("dacă n-ai văzut această stradă, înseamnă că n-ai văzut Münchenul"!), îţi arată un bar (un alt bar cu o "atmosferă teribilă") unde – în ritmul unei muzici strident-seducătoare, produsă de nişte interpreţi de jazz americani - se consumă fericire şi beatitudine...

Cornel Ionescu este un om inteligent, sensibil, plin de nerv, neliniştit. Neliniştea sa nu te îndepărtează, ci te face curios. Acestui om foarte viu, pe nume Cornel Ionescu, Dorin Tudoran i-a dedicat un poem,  "Exerciţii de noapte", publicat în volumul De bună voie, autobiografia mea (1986). Cred – atât cât l-am înţeles eu în cele câteva ore de discuţie - că i se potriveşte perfect: "Noaptea/ când stau în cada cu apă fierbinte// citind Vieţile tiranilor, despoţilor şi-ale umililor dictatori.// Când apa devine insuportabil de rece/ caut pe marginea căzii/ paharul de cucută./ Aşezat pe policioară/ îmi surâde Spânul/ pe care dându-mi-l/ Ăl bătrân a spus:/ "Ai răbdare! Nu te grabi./ Când o fi, Spânul nu iartă./ Suedejii ăştia, dom’le,/ sunt daţi dracului la oţeluri./ Auzi? Aibi răbdare!"// Mai am putere/ doar să-mi întind piciorul/ să-mi strecor degetul mare/ în inelul dopului/ tragându-l în sus;/ horcăitul apei/evadând din vană/ mai acoperă o vreme/ tropăitul/ aducătorilor ultimului mesaj".

O cârciumă cu pedigree.

La Regensburg, oraş greu de istorie, lângă atelierul "postmodern şi medieval" al Reginei Hellwig-Schmid (cea care a făcut posibilă călătoria noastră în Germania), lângă Podul de Piatră, arcuit peste Dunăre (construit pe la 1235-1246), o cârciumă înfruntă şi ea istoria. Are gravaţi pe pereţii exteriori, la intrare, ca un pedigree glorios, anii şi nivelul inundaţiilor pe care le-a suportat de-a lungul timpului. Toţi vizitatorii (în special turişti veniţi să vadă podul) îi admiră "rănile" şi intră să bea o tărie (sau o bere) şi să mănânce obişnuiţii cârnaţi cu varză... Constatare cu voce tare, ca o revelaţie, a unui turist englez, încălzit de whisky şi, evident, bine dispus: "dacă aş fi ospătat aici în primăvara lui 1734, m-aş fi aflat la doi metri sub apă". În cele trei zile câte am stat la Regensburg, am intrat de mai multe ori în această cârciumă cu blazon care-şi trăieşte – riscant - celebritatea lângă apele Dunării.

Basarabeni în Germania.

O imagine concentrată, un portret de grup al basarabenilor întâlniţi în aceste zile în Germania. Mai întâi Natalia (frumoasă, timidă şi parcă uşor melancolică), pentru că mi-a mărturisit că a citit Contrafortul cât s-a aflat la Chişinău, iar acum îl "răsfoieşte" pe Internet. Studiază ştiinţele sociale la Universitatea din Regensburg. Cum a ajuns aici? Simplu: "Am învăţat singură limba germană, vreo 2 ani de zile, apoi am aplicat on-line o cerere de înscriere la Universitate". Recunoaşte, totuşi, că fără ajutorul financiar al părinţilor nu s-ar fi descurcat...

Igor este student la Teologie în Regensburg şi a ajuns aici la recomandarea Mitropoliei Moldovei. E un tânăr robust, jovial şi plin de viaţă, încât nu mi-l imaginez deloc predicând – în faţa unor bătrâne - lângă altarul unei biserici săteşti sau respectând rigorile posturilor creştine. Am înscrisă, probabil, nedumerirea pe figură, de aceea Igor se grăbeşte să adauge: "Nu voi fi preot. Voi activa în domeniul turismului agricol, cu mari perspective şi deloc promovat în Basarabia". Slavă Domnului, cu un mucenic mai puţin!

Un tânăr diplomat basarabean, cu un nume pitoresc, Căldare – dacă am reţinut eu bine, care a asistat la lectura noastră de la LiteraturWerkstatt, Berlin. Este însoţit de o fată, mai tânără ca el, care tace tot timpul, afişând un zâmbet protocolar, fals. Diplomatul se simte obligat să vorbească oficial, într-o limbă de lemn: "Suntem mândri de succesele Dumneavostră... Ne bucurăm că reprezentaţi cu cinste ţara"... Pare din alt film, e destul de emoţionat şi confuz. Mă bucur când, mai târziu, îl aud vorbind cu Christiane Lange în germană, făcând glume şi râzând degajat.

P.S. Într-un taxi, vânaţi de OZN-uri.

O secvenţă (întâmplare) de la Chişinău, consumată în drumul nostru spre aeroport. Şoferul de taxi (apelez întotdeauna un serviciu de taxi care nu mi-a făcut probleme până acum), un rus tânăr, care înţelegea, dar nu putea vorbi româneşte, era foarte obosit când am urcat, la 4.30, în maşina de la scara blocului unde locuiesc. Am stat în dreapta lui şi am văzut cum i se închid ochii la volan. A mers, cred, zeci de metri cu ochii închişi. Îi vorbeam întruna, nimicuri, doar să nu adoarmă. Noroc că, în drumul nostru spre aeroport, a trebuit să oprească maşina de trei ori, când au urcat Emilian, Vitalie şi Irina. Şi pentru că Irina a întârziat câteva minute, şoferul a avut timp să iasă puţin la aer răcoros şi să-şi aprindă o ţigară trezitoare...