Gheorghe Calamanciuc

Paradisuri pierdute

Infernul în care mă-ngrop

mi-a înghiţit de-acum visele.

Am rămas doar luminat din afară.

De-un soare leneş şi trist

pe care vârcolacii

l-ar mânca fără nici un efort.

Înlăuntrul corpului meu golit de contradicţii

se cuibăresc, ironice, paradisurile pierdute.

Refuz

De la marginea unde apune visul meu

până la marginea unde se înfiripă visul tău,

se întoarce din drum, cernând, lumina cerului,

moare în păsări cântecul,

încremenesc, nedeschişi, mugurii mărului,

ies, îmbătrânite, ierbile.

Pândit de-acest vid pustiitor, lugubru,

ah, pruncul nostru, pruncul nostru

refuză a se naşte…

Iarnă

Încă o iarnă

îşi aşterne troienele peste sufletul meu.

"Când scrii, te apleci asupra propriilor tale mizerii",

vorbeşte filelor tremurate Filozoful taciturn,

astupând cu ele găurele mansardei prin care

zăpada pătrunde, scheunând rece.

Încă o iarnă-şi clădeşte troienele

peste gândurile mele clătinate

şi-i atâta lărgime-nfiorată

în odaia-mi de treisprezece metri pătraţi,

şi-i atâta strâmtoare

în trupu-mi

ce coboară, coboară, coboară

în împăcare despotică…

Naşterea Galaxiei

"Pentru a face să vorbească spiritul,

este chinuit trupul".

Ah, nu-i bine, nu-i bine,

vorbi ochiul meu stâng înfipt pe fila cărţii

şi strivind o lacrimă,

pe când celălalt, mai înduioşat,

trimise una-ntreagă pe obrazu-mi fript.

Aşa e, aşa! se revoltă şi urechea,

încercând speriată

să oprească invazia de purpur

a cântecului privighetorii.

Nările se cutremurară şi ele,

îmbătate de mirosul crinului:

nu mai vrem! ni-e destul!

e timpul să avem şi noi un pic de răgaz!

Şi numai creierul,

legănat fierbinte în patul neuronilor,

îşi fuma liniştit ţigara roşie

din care se năştea o nouă galaxie.

Obnubilaţie

Urcă spre văzul meu melcii nopţii,

cu toate că-i zi plină şi –

văd pe geam –

doamnele-şi mlădie trupurile grase

pe trotuarele murdare;

cu toate că se întorc îngheboşiţi de la şcoală

copiii

şi muzica troleibuzelor,

ştirbă,

coboară de-acum din amiezi.

Ce folos că vă spun asta –

melcii nopţii tot urcă somnoroşi

spre văzul meu

încă flămând, nenorocitul, de lumină…

Protoistoric

Scriu aceste rânduri cu sentimentul

că sunt abia intrat în protoistorie.

Mereu în căutarea semnelor care

să-mi ajute să-ţi redau zâmbetul mai mult trist,

ah, trist ca un vers de romanţă pe care poetul

l-a scris cu ultima respiraţie înaintea morţii;

cu care să-ţi evoc mişcarea mâinilor,

atât de mici şi atât de cuminţi,

că Dumnezeu le-ar folosi doar

să închidă pleoapele pruncilor

înălţaţi la El prin destin ne-mplinit.

Protoistoric,

mereu în căutarea semnelor care

să mi te-adune-ntr-un cuvânt pe care,

spunându-ţi-l,

sufletu-mi să se ridice pân’ la nemurirea ta.

Antren

Liniştea asta de puzderie cleioasă

în care mă sfredelesc moale, savuros,

la această oră târzie îmi dă senzaţia

unui ciudat, colorat antren.

Ochii mamei, uscaţi, mă privesc fix

de pe ultima ei fotografie de paşaport

şi mă întreb:

de unde, de ce a dat peste mine

această bizară mulţumire de sine

cu sclipiri roze, mieroase?

de ce, absorbit de tăcere,

îmi vine să râd, să mă-mproşc

cu bulgări de-omăt orbitor?

Ah, liniştea asta de puzderie cleioasă

în care mă îngrop cum

îmi îngropam capul de copil

în poalele tale, Mamă-Eternitateo!…

Pulbere

Pulbere umedă

cerne peste sufletul meu clătinat.

Nu cred, Doamne, c-ai avea motive să crezi

c-aş putea să-ţi păzesc numele

de uitare sătulă, nevrednică.

Priveşte-mă:

sunt atât de neputincios şi mic,

că n-are rost să mă pui

baremi să-ţi învelesc degetele picioarelor

cu respiraţia,

să-ţi reazim toiagul de bătăile inimii

până-ţi bei ceaiul.

Ah, pulbere umedă

cerne peste zarea-nchizându-se

şi nu mai ştiu în ce veac

şi-n ce înveliş mut, ticălos

voi fi încăput aşa întreg,