|
La început – al miilea sau poate al zecemiilea primordiu de acest fel –, nu a fost decât un gest de rutină, aproape reflex, caninopavlovian, nu fără a mă face el, gestul cvasiconştientizat, să mă simt oarecum diminuat în faţa propriilor ochi (aici: diminuat cu sensul de dezamorsat spiritualiceşte), dat fiind că şi eu sunt unul din miliardele de pământeni care au o mulţime de gesturi-reflex, un maşinalism biologico-subconştient, printre care şi, ziceam, acea mişcare de accesare pe Internet a branşamentului www.google.com, căruia i-am indicat (aici rugămintea este inoperantă) să-mi dea referinţele mai recente despre dl Derrida (statistica indica peste 607 mii de atare – posibile – referinţe!) – şi chiar acest nume l-am cules în fanta lunguieţ-dreptunghiulară de pe ecran, pentru ca să dau de incredibilul şi fatalul text care începea exact precum îl reproduc: "Le philosophe français le plus commenté et le plus traduit au monde ces dernières années, Jacques Derrida, mort dans la nuit de vendredi à samedi à l’âge de 74 ans, était célèbre pour son concept de "déconstruction". Informaţia despre dispariţia ultimului "mohican" din generaţia "gânditorilor anului ’68" era din Le Monde (13 octombrie), ziar căruia, în august 2004, îi acordase unul din ultimele interviuri, intitulat În luptă cu sine însuşi, unde făcea şi următoarea confesiune: "Nu, eu, desigur, aşa şi nu (m-)am "învăţat să trăiesc". A învăţa să trăieşti ar trebui să însemne, probabil, să înveţi a muri, primind moartea absolută, fără izbăvire, înviere şi iertare, atât pentru tine, cât şi pentru alţii". Acest text de un calm… dramatism este inserat în unul din cele două volume de necrologuri (!) publicate la decesele prietenilor şi confraţilor săi, ce au fost şi ultimele cărţi pe care a reuşit să le vadă până la definitiva‑i plecare. Peste câteva clipe, mi-am dat seama cu ce scop, ca ieri, alaltăieri, fusese reluată, la TV 5, o emisiune cu participarea domnului Jacques Derrida, pe care o văzusem, transmisă în direct, cu două-trei săptămâni mai înainte, în care vorbea şi despre o altă operă a sa relativ recentă, Le "Concept" du 11 septembre. De mai multe ori mi s-a întâmplat să-l aud, să-l văd la acest/acel Nr. V – hai să-i zic aşa, "familiar", excelentului post de televiziune francez (odată, – ce se leagă, implicit, şi cu "aceasta, ultima" –într-o discuţie despre o altă carte a sa, Chaque fois unique, la fin du monde). Şi totdeauna când îl vedeam/auzeam îmi aminteam că dintâiele-i texte, în original, le-am împrumutat de la o copiliţă-Dumitriţă, odrasla prietenilor mei Victor şi Eugenia D., pe când domnişoară studia la Facultatea de Filosofie la Bucureşti, plecând într-acolo chiar din blocul nostru de locuit de pe strada Sadoveanu din Chişinău. Apoi, la rugăminţile-mi, juna colegă îmi oferi şi teza-i de licenţă, text din care, am impresia, am citat în una din Cosmogramele pe care, de mai mulţi ani, le public ca (decente, cred eu) provocări ideatice ce-mi stau în puterea minţii şi îndoielilor. Remarcasem că tânăra studioasă avea o prediliecţie nedesimulată pentru ceea ce-i era caracteristic sui generis domnului filosof: cuvintele în briante contexte artistice ("de respiraţie scurtă", să zic, dat fiind că nu poţi fi strălucitor non-stop) şi surprinzătoarea, în multe cazuri, etimologizare ludică; sau, poate, reetimologizare. Sub impresia derridaismului care, o recunosc, mă prinsese acum circa zece ani, mi s-a întâmplat un poem, intitulat exact aşa, direct-onomastic, – Derrida –, publicat mai întâi în Contrafort, apoi inserat în volumul Vieţi neparalele, apărut la Editura Bălgrad din Alba Iulia. Numai că aproape legenda, aproape mitul atingerii noastre, a celor de pe strada chişinăuiană cu celebrisimul, la final de sec. XX, Jacques Derrida nu avea să se curme aici: s-a întâmplat că, după facultate, Dumitriţa-copiliţa pleacă la Paris, să facă doctorantura la renumita Universitate Sorbona. Şi ce credeţi? – Chiar îl contactează pe Jacques Derrida, rugându-l să-i ofere anumit sprijin metodologic în elaborarea unei teze despre opera dumisale – personalitate de maximă referinţă intelectuală, indispensabilă în abordarea temelor ce preocupă filosofia contemporană. Celelalte amănunte nu le mai cunosc, însă consecinţele "molipsirii" de o ciudată stare – aşa o înţeleg şi o definesc eu – pe care o emană interesul, poate că uşor snob – nu e de exclus şi o atare nuanţă – faţă de Derrida-omul mai mult, decât faţă de filosofia lui putea să-mi treacă lesne. Prin urmare, textele sale aveau să vină spre mine mult mai încet, în schimb, mi se arătă ochilor însuşi extrem de popularul om al ideilor, la TV 5, unde se întreţinea în compania altor nume sonore ale cugetării contemporane. De la tele-întâlniri am remarcat ceea ce devenise deja, la francezi, o constatare banală: vocea sa parcă ezitantă, în surdină, derulându-se egal într‑o, ca şi cum, uşoară şi nobilă lehamite de om ce a chibzuit mult, copleşit de abundenta experienţă strict personală – aceasta, nu de puţine ori, dezamăgitoare prin lipsa previzibilităţii şi finalităţii demersului ideatic. Unii interlocutori au găsit că vocea sa era şi de o anumită seninătate, cromatică liniştitoare care, recunosc, mie mi-a scăpat. Şi nici acum, după plecarea lui Derrida în lumea serenismelor umbre, când privesc/ascult emisiunile în reluare cu participarea sa, în această cromatică – drept nobleţe a cugetării umane ghidată de divinitate – nu pot "depista" calmul: ea, vocea-i, avea/are totuşi un dramatism, "révèlent des blessures secrètes", precum presupunea/remarca întemeiat unul din comentatorii operei sale. Oricum, în ultimii ani de viaţă (spre deosebire de tinereţile sale, când a fost şi impulsiv, cam arogant, chiar cinic) avea o voce încurajatoare pentru interlocutor, adică neagresivă, lipsită de stridenţă, şi care predispunea la continuarea dialogului. Puteai doar presupune că potolitul răzvrătit (cu, cândva, propensiuni de boem) al spiritului (nu al excentrismelor ieftine, totuşi) nu poate escamota totalmente unele nuanţe de hedonism şi, pe alocuri, de maliţiozitate, ambele, ca în clasicele partituri de clavir, – bine temperate. Sigur, cu toate ale ei, vocea celui care a scris eseul Vocea şi fenomenul permitea să-i depistezi elementele de ton ce te-ar ajuta să înţelegi investitura de sens a discursului. Şi eu, din partea "exterioară" a ecranului, mă gândeam că, precum cu Umberto Eco, şi cu el, Jacques Derrida, aş fi încercat să discut probleme legate de un paradox pe care "l-am identificat", mi se părea, cu propriile-mi intuiţii sau neînţelegeri (ale chibzuinţelor) legate de o complexă structură cosmologică – materie, timp, spaţiu, – componente care cad, îmi spuneam, sub incidenţa concomitenţei de progresie şi regresie, ambele în vectorialităţi (adică perspective) infinite. O concomitenţă vectorială (dar nu şi victorioasă, probabil, pentru puterea minţii umane) extensională şi intensională, această a doua mergând în "regresia" de adâncime a minimalizării (uluitoare, până la de-neimaginat!) componentelor tot mai infinitezimale ale materiei, iar prima – în transgresarea, spre absolut, a orişicăror orizonturi şi "limite de etapă". Sugestiile îmi veneau din volumul lui Umberto Eco Lector in fabula, pe care mi-l împrumutase colegul Mircea C., acolo, la Editura Ştiinţa, ce se află în blocul chimiştilor de la Academie, pe faţada căruia este instalată şi placa de marmură neagră ce evocă personalitatea poetului şi savantului Ion Vatamanu ce a fost un grăbit consumator şi cheltuitor de sine. Felul de a povesti, de a mărturisi al lui Derrida mi se părea perfect adecvat pentru a aborda şi demersul semiologilor referitor la programele narative, derulate expresiv în regresie spre nelimitat, precum reiese şi din următorul pasaj extras, în reverberaţii de ecou, din amintitul eseu al lui Eco, unul din textele pe care, în ultimii ani, le-am citit cel mai cu negrabă; texte care, în circulaţia ideilor, nu admit "depăşiri de viteză": "Discursul nostru atinge rareori acest univers: noi ne gândim sau la ceea ce este fizic posibil, sau existent istoriceşte, sau la universul vreunei naraţiuni, sau la vreun alt univers limitat. Un univers de lucruri este nelimitat dacă, în el, orice combinaţie de caractere, extrasă din întregul univers al caracterelor, se produce într-un obiect oarecare... În acelaşi mod, vom numi nelimitat un univers de caractere, când oricare grup de lucruri, extrase din întregul univers al lucrurilor, posedă în comun unul dintre caractere". Anume aici se poate constata, implicit, premisele entimemei despre care aş fi dorit să discut cu domnul Derrida: cea a "paradoxalei" concomitenţe progresie-regresie întru infinit, adică – etern transinfinitezimală, din (tot) mai mic în mai (ni)mic. Altfel spus, consideram că anume dimpreună cu dl Derrida sau dl Eco aş fi suportat mai uşor dezamăgirea produsă de irezistibila tentaţie de a înţelege Universul ca fenomenologie a Toate, în dublul său act – al infinitei regresii şi al infinitei expansiuni, acestea, regresiunea şi expansiunea, neaflate în opoziţie, ci, parcă, într-o organicitate predestinată. Însă dialogul meu cu dl Jacques Derrida a ieşit oarecum descreţitor de frunte, în contrast cu semiologia sau deconstructivismul care, se ştie, cam dau frunţile în riduri ca semne de netăinuit ale efortului şi, poate, nedeplinei lămuriri în problemă. Cu ocazia posibilei întâlniri cu domnia sa, mi se întâmplă până şi un mic joc lingvistic direct în... franceză(!), o primă reetimologizare ludică de atare speţă din viaţa mea, când infinitul verbului essayer (a încerca) l-am contaminat, sintetic, cu adverbul né (născut; din naştere), ajungând la noţiunea poetofilosofică (unii ar zice lirosofică): néssayer, ce ar vrea să sugereze că, de fapt, o încercare ar fi totdeauna o tentativă de a/de a se naşte (ceva) în necuprinderile Universului sau ale sufletului uman, înglobate de cele dintâi. Pentru că sunt, (mai) rămân dintre cei fascinaţi de verbocreaţie (spre exemplu, Velimir Hlebnikov!), în virtualele surprize ale semanticii de o imprevizibilă şi extrem de variată funcţionalitate generativă, la toate nivelurile, în toate straturile "ţesăturii textului" ("texte comme tissu"), pe care le tot reamintea Jacques Derrida în teoria deseminării; pentru că sunt din cei care împărtăşesc ideea pansemiotismului dlui Umberto Eco (probabil, prieten al dlui Derrida sau, în fine, nu contează; contează afinitatea viziunilor), că "întreaga viaţă de toate zilele apare ca o reţea textuală, în care motivele şi acţiunile, expresiile emise în scopuri evident comunicative, ca şi acţiunile pe care ele le provoacă devin elemente ale unui ţesut semiotic în care orice lucru îl interpretează pe oricare altul". Iar tentativa de interpretare din prezentul text este, de fapt, una de a-l înţelege pe şi de a mă înţelege cu dl Derrida, dialogul cu care, vă spuneam, a ieşit oarecum mai puţin grav şi pe care, în semn de adânc omagiu, îl reproduc anume în memoria celui care a fost celebrul autor al pe-nou-constructivei teorii a... deconstructivismului: "În sfârşit, intrând în posesia Hărţii Spirituale a Lumii, o cercetai în-de-lung şi în-de-lat, deseminat, pentru ca, în fine, să mă decid a ajunge în câmpul vreunei ştiinţe necunoscute mie, deocamdată, rămasă pe toate drumurile Internet-ului în căutare de identitate, dar, mai ales, de informaţie (informaţie, informaţie, entropie!...). Astfel că am citit cât am citit, am mers cât am mers, iarăşi am mai lecturat cât am lecturat şi de iznoavă am mai avansat cât am avansat (poveste lungă, ce mai! un CD al imboldului de înaintare...), pentru a avea surpriza ca, în locul unde Harta indica minunatul câmp al înţelepciunii, să aflu un coşcogea pustiu minat al ignoranţei (judecând după nisipăria pe care o însuma). Mă dezorienta neplăcut galopul de cămile – brusc! – retezat, doborât al dunelor. Mă însingura fâşâitul vântului prin nisipăria aia, împalidându-mi auzul, ceea ce mă făcea să mă gândesc cu nostalgie la cartea Biblioteca vocilor a unui autor, pe moment rămas în negurile şi nedesluşirile memoriei mele. Mă gândeam că aspra căldură a dunelor ar putea vindeca de reumatism faraonii şi apostolii, însă aproape mirifica metaforă mitologică fiindu-mi spulberată de un straniu ronţăit – hiene înfulecau opintit din cadavrul unei cămile pierite, nisipul le scrâşnea printre dinţi, printre colţi, ospăţul necrofag descumpănindu-mă rău de-a binelea, adică, bine de tot – de-a răulea şi, parcă de necaz, unde prind a fredona un deri-da-da-da-da! necăjit. Însă, până să închei prima frază fredonată, dinainte mi se înfăţişă un francez care, în franceză fireşte, îmi spuse cu voce nazonată că anume el este deri-da-da... Eu: "Cum adică, sunteţi chiar motivul fredonării mele de deri-da-da?" l-am întrebat, dârdâind de oarecare frică (două-trei grade pe scara Richter). El: "Monsieur, nu pricep la ce vă referiţi. Vorbiţi oarecum straniu, paralel precizării mele onomastice ce mă priveşte exclusiv, astfel că vă repet: anume eu sunt Derrida Jacques, cu voia dumitale – filosof francez; Derrida, scris şi pronunţat cu doi de R. Luaţi anume aminte – Derrida, ca nu care cumva să mă confundaţi cu dentrita – asta, ca prelungire a protoplasmei celulei nervoase. Să vă feriţi şi de o cvasi-metateză sau de "oferta" de meta-asonanţă (semimată) Derrida – dentrita, pentru că nu aveţi de gând a rima, imperfect, ceva, nu? În fine, am onoarea de a vă ruga să nu mă obosiţi, să nu mă derutaţi tot rostindu-mi numele în van (der Meer), deoarece, corect şi supus solicitărilor fiind, eu răspund totdeauna când îmi este articulat cognomenul". "Bine, mă iertaţi, am înţeles", i-am răspuns cam confuz, în mintea – ba nu, în sinea mea, ceea ce înseamnă şi minte şi sentiment; deci, în sinea mea, în cosmosul meu interior zicându-mi că, de azi înainte, va trebui să fredonez doar numele filosofilor decedaţi, în special ale celor antici, dacă onomastica lor s-ar potrivi pentru onomatopeice fredonări (fiindcă, spre exemplu, Pla-ton-ton nu merge), concomitent fiind convins că nici astfel nu poate fi exclusă o altă surpriză derri-da-da, amintindu-mi cazul cu învăţătorul de muzică ce-mi propusese cândva să cânt gama, iar eu, pici obsedat de aventuri geografice, unde prind a-i turui despre Vasco da Gama, intuitiv dându-mi seama că pământul descoperit de acest sol al lumii vechi era, pur şi simplu, sol din cheia sol". (Ah, da! Mi-am şi amintit: Jacques Derrida citise unele din textele sale pentru Biblioteca de voci (La Bibliothèque des voix)... Ce nume de instituţie!... Nume care, după îndoliata vinere spre sâmbătă din 8-9 octombrie 2004, ajunge de o sugestivitate plurisemantică, oferind noi imbolduri întru deseminare în fascinantul infinit al Scriiturii şi Diferenţei, dublet ideatic care l-a preocupat îndeosebi.)
|
Leo Butnaru
Inapoi la cuprinsul numarului