Călina Trifan

Circulă, precum susţine Nicolae Manolescu în Cititul şi scrisul, o mulţime de idei greşite cu privire la cititul cărţilor, la fel sau poate şi mai multe idei greşite circulă, credem noi, despre scris ca meserie. Cărţile curg gârlă, cărţi însă care să zguduie sunt puţine.

În timp ce realităţile politice şi sociale ne trimit într-un derizoriu absolut, am găsit salvare în lectură - lectura unor romane deloc uşoare (Aglaja Veteranyi, Raftul cu ultimele suflări, Polirom, 2003; Sylvia Plath, Clopotul de sticlă, Polirom, 2003; Haruki Murakami, Pădurea norvegiană, Polirom, 2002), dar care să-mi redea libertatea şi să mă apere de tributul alterităţii. Busola intuiţiei a funcţionat perfect. Toate cele trei romane exploatează limitele umanului, adică se apropie mult de poezie. Nimic întâmplător: Sylvia Plath desfide la timpul ei poeţii şi poezia, iar Clopotul de sticlă, este unicul roman al marii poetese; Aglaja Veteranyi a debutat şi ea cu un volum de versuri (Daruri - un dans al morţii, 1999); iar Haruki Murakami are încă timp să cocheteze cu poezia.

Romanele în cauză au un puternic fundal autobiografic, adică oglindesc o experienţă trăită, bineînţeles, prelucrată estetic. Ceva îţi spune, fără a şti amănunte despre viaţa scriitorilor romanelor lecturate, că în paginile date viaţa şi literatura şi-au stat periculos de aproape, mai ales în Clopotul de sticlă şi în Raftul cu ultimele suflări. Chiar dacă Sylvia Plath nota în Jurnal că: "Nimeni dintre cei pe care-i iubesc n-a murit sau n-a fost chinuit" - Clopotul de sticlă are la bază istoria suferinţei care s-a declanşat în vara lui 1953 şi o va măcina cu intermitenţe - criza de depresie şi prima ei tentativă de sinucidere. Romanul este definitivat şi predat editurii în 1962, iar în zorii zilei de 11 februarie 1963 Sylvia Plath se sinucide. Întâmplarea (nefastă) face ca tot în luna februarie (în noaptea de 2 spre 3), dar în 2002, după ce a pus punct Raftul-ui cu ultimele suflări şi Aglaja Veteranyi să se sinucidă. Suflete rătăcite care redescoperă cerul,  fiecare în felul său. Romanele sunt despre dragoste, dar mai ales despre moarte.

"Dacă am citi doar ce citesc alţii am ajunge să gândim ca toată lumea", spune Watanabe, eroul lui Murakami din Pădurea norvegiană, iar Esther (alias Sylvia Plath) crede că "nimic nu mi se părea mai bun decât să scrii poezii pe care oamenii aveau să şi le amintească şi să le repete când erau nefericiţi sau bolnavi sau când puteau să doarmă".

Chiar dacă lectura acestor cărţi amplifică tensiunile şi sentimentul de înstrăinare pe care se-ntâmplă să le avem, întâlnirea cu ele te umple de acea lumină strălucitoare pe care ţi‑o dă o carte bună, sigur lectura de la un cititor la altul comportă semnificaţii suplimentare. Cert este că lectura acestor volume  este dublată, cititorul ne va da dreptate, de zguduire şi tulburare ca în cazul trăirii unui cutremur de peste 7° pe scara Richter. Alegerea aparţine cititorului, noi însă ne îndreptăm privirea spre "o acrobată care scrie de pe sârma cea mai de sus şi eu o privesc de jos, şi simt cum mi se taie respiraţia" (Peter Bichsel). Această staţionare ar fi îndreptăţită şi din următoarele considerente, întâi pentru că Aglaja Veteranyi s-a născut la Bucureşti (1962), iar mai apoi - pentru că scrierile ei au o puternică încărcătură identitară, eroina (autoarea) a fost concepută la Cracovia, născută la Bucureşti, şi-a lăsat apendicele în Cehoslovacia, amigdalele la Zürich şi "înţelegea limba maternă după miros", romanul mai are şi o tehnică narativă neobişnuită.

Aglaja Veteranyi a fost un personaj excepţional, care, în virtutea circumstanţelor (s-a născut într-o familie de artişti de circ), şi-a manifestat devreme talentul de actriţă - a înfiinţat trupa experimentală "Die Wortpumpe" (1993), iar cu prietenul ei de viaţă, Jens Nielsen - grupul teatral "Die Engelmaschine" (1996),  iar cu primul ei roman-bestseller De ce fierbe copilul în mămăligă (1999) - şi pe cel literar. Romanul (cea mai bună carte a anului (Zürich, 1999); Premiul pentru literatură (Berlin, 2000); Premiul Chamisso (München, 2000) a fost tradus în mai multe limbi, inclusiv în română de poeta şi prozatoarea Nora Iuga şi imediat a fost pus în scenă la Teatrul Neumarkt din Zürich, din Stuttgart şi la Teatrul Odeon din Bucureşti.

Însă, cum ades se întâmplă, harul nu te face şi fericit. Deşi s-a aflat de mică în lumina reflectoarelor - a rămas o introvertită. Pentru mulţi a scrie înseamnă a inventa. Pentru Aglaja Veteranyi a scrie, "a fost o formă de-a înfrunta lumea şi a şi-o însuşi" -  mărturisesc cei care au cunoscut-o, dar şi o spovedanie dinaintea intrării în neant: "Fiecare mort îi aduce lui Dumnezeu ultima lui suflare. În această suflare Dumnezeu poate să citească viaţa acelui om ca într-o carte. Biblioteca lui Dumnezeu e un raft plin cu suflări".

Sigur, noi nu suntem Dumnezeu ca să citim în profunzime. Dar închizând ultima pagină a Raftul-ui cu ultimele suflări, simţi frisoane. Citind aceste fişe (poetice) cu fraze ce se rup ca într-un poem postmodern, scrise la persoana întâi, "până ce propoziţiile nu mai erau decât litere" - decât emoţii, temeri, confirmări şi spaime, priveşti parcă cu încetinitorul filmul unei morţi premeditate: cuvântul alunec este repetat de şapte ori într-o singură pagină. Prin esenţă, romanul lasă întrebările deschise. În final, strângi din umeri asemeni bătrânului din fragmentul acesta rămas în moştenirea ei literară: "Un străin, obişnuit să se plimbe pe malurile unor râuri, descoperă într-o zi sub apă un bărbat în vârstă purtând pe piept, cu un  lanţ petrecut în jurul gâtului, o tăblie cu inscripţia - Aici cerul. Mirat, străinul îl întreabă pe cel aflat sub apă: Cum adică cerul? Bătrânul dă din umeri şi arată inscripţia de pe tăblie..." "Dacă viaţa devine complicată, râsul te ajută să continui" citim la pagina 108. În roman nota gravă se împleteşte cu mult umor, umor negru. "O ducem acum cu avionul acasă; e mai ieftin. Pentru morţi costă mai scump" (p. 119). Sau: "Îmi imaginam uterul mătuşii ca pe un răcitor mic în care zăceau copiii ei congelaţi. Copiii reci ai mătuşii mergeau la mama mea..." Când ai experienţa morţii - nu mai vrei să mori. Aglaja Veteranyi însă a ales moartea, şi-a pus capăt zilelor spectaculos cum a şi trăit. Şi-a regizat moartea la fel de laborios ca şi romanul.

Şi acest roman, la fel ca şi primul - De ce fierbe copilul în mămăligă, este tradus admirabil de Nora Iuga. Coperta este realizată de Angela Rotaru-Serbenco. Volumul mai include Un cuvânt lămuritor semnat de Werner Löcher-Lawrence şi Jens Nielsen. Din postfaţa - Un testament literar - pe care o semnează Rodica Binder desprindem că: "Acest al doilea şi ultim roman al Aglajei Veteranyi este un testament literar, "procesul verbal" anticipat al unei morţi premeditate, un strigăt de durere în faţa vidului despământenirii şi a pierderii identităţii". E o cheie pentru lectură, dar e posibil să existe şi altele. În Elveţia, potrivit CV-lui, Aglaja Veteranyi a reuşit prin seducţie să fie adoptată, nu era o marginalizată, dar chiar şi aşa, "Exilul (Alina Diaconu. Scriitorul şi exilurile sale, România literară, 1998, nr. 13) suferă de o boală din care mori. Sinuciderile, accidentele mortale şi chiar nebunia pot surveni în emigraţie".

Laitmotivul Clopotul-ui de sticlă era următorul: mintea mea se golea, la fel sună şi fraza eroinei Aglajei "Când nu ne mai vine nimic în minte, rostim asemenea fraze. E mai bine aşa". Contrar preceptelor biblice zicem şi noi: "E mai bine aşa!" - e dreptul fiecăruia să aleagă. Motto-ul: "Suntem mult mai multă vreme morţi decât vii, de aceea, ca morţi avem nevoie de mult mai mult noroc" ne îndeamnă să-i urăm noroc. Posteritatea, adică norocul unui scriitor, sunt cărţile sale. În acest sens Aglaja Veteranyi este foarte norocoasă, vă veţi convinge citindu-i-le.

1