Doi poeţi basarabeni

Fanarul exterior şi Grecia interioară

Ultima carte de versuri a lui Valeriu Matei, intitulată simbolic-nostalgic Grecia imaginară, este scrisă şi structurată sub forma unui dialog sau chiar a unui turnir poetic. Cei cu care Matei dialoghează-duelează nu sunt numiţi în mod direct. Poetul utilizează intertextualitatea, destul de transparentă în text. În linii mari, volumul se întrece cu literatura română, cu poezia ei de calitate şi bineînţeles de o anumită stilistică şi retorică.

Poezia pe care o scrie autorul Stâlpului de foc e un creuzet în care se amestecă Barbu, Arghezi, Stănescu şi chiar Cărtărescu şi alţii, iar în urma acestui amestec se decantează propria sa poezie, cu însemne proprii. În primul rând, atrag atenţia rigorile matematice, liniile geometrice, topite într-un limbaj biblic, ca şi cum extras din marii noştri traducători de texte sacre. Izbeşte metaforizarea excesivă, acaparatoare, aproape contagioasă. Metafora dominatoare, magia numerelor şi formele geometrice transformă versurile în adevărate centurii. La lectură, ai impresia că discursul, în general echilibrat, de sorginte antică, apolinică, se împleteşte cu un clocot dionisiac medieval, desprins din clişeele noastre pe care ni le-am creat despre Evul Mediu ca perioadă a Inchiziţiei şi a tuturor misterelor. Iată un fragment în care legile riguroase ale fizicii dăinuiesc, în poezie, alături de numerele magice, iar metaforele creatoare de echivoc şi multiple sugestii coabitează lângă spusa clară ca apa limpede de izvor: "la margine de cer în livada de numere / cu rod fecund pe ramura de gând - / neintersectate linii, umere / de atlanţi gârboviţi peste-al bolţilor prund - // lăsând pradă căderii libere, bruşte / spre terestre grădini cu frunzişu-n delir / mărul mai roş decât sângele, să-l muşte / omul concret spălat de păcate cu mir // şi vise în care tronul gândirii abstracte, / plin de geometrici păianjeni, e neocupat, / să facă paşi magici spre el, doar şapte, / liber, senin, neîmpovărat" (Prefaţă relativă la o teoremă absolută). Citatele ar putea continua îngroşând doar impresiile exprimate mai sus.

Abordarea categorică a materialului are drept consecinţă logică utilizarea  figurilor antinomice: antiteza, oximoronul, paradoxul: "Murmură-n vise căderea şi zborul" (p.8), "drame istovite în boeme / şi bucurii cernite de tristeţi" (p.10), "abisul senzual şi cerebral" (p.11) etc.

Grecia imaginară este aşezată în temei sub semnul lui Ion Barbu, a cărui influenţă este puternic resimţită, în sensul că poetul basarabean îl vede pe Barbu, aici şi acum, ca pe un partener demn de dialog, ca pe un poet ale cărui resurse mai incită la dialog. Asemenea marelui înaintaş, Matei creează o feerie de cuvinte şi introduce o atmosferă de mister orchestrat, un haos creat după legi matematice. Valeriu Matei îl ia pe Ion Barbu drept ghid prin "Infernul" său aşa cum a făcut-o Dante când l‑a ales pe Vergiliu.

Grecia imaginară mai are un model sui generis: Levantul lui Mircea Cărtărescu. Modelul, cum e şi firesc să se întâmple într-o operă veritabilă şi inspirată, nu se reflectă, ci se refractă. Se poate spune că Levantul  a existat doar pentru a da o idee. În rest, mai multe diferenţe decât asemănări. Dacă Levantul e creator de atmosferă şi de limbaj de epocă şi reprezintă o stilizare în fond parodică, Grecia imaginară încearcă alte posibilităţi ale limbii române. Valeriu Matei este pur şi simplu magnetizat de cuvintele româneşti ca atare. Cuvintele româneşti sunt inductoare ele însele de poezie. Şi Matei dă preferinţă fondului neaoş de cuvinte, dar numai în proporţie de trei sferturi. Acestea sunt capabile să convertească în poezie şi celelalte vocabule aparţinând stratului cult. Acest regim lexical nu este violat nicăieri, spre deosebire de alţi poeţi postmoderni care experimentează introducând disonanţe, cum ar fi neologismul strident sau terminologia ultraspecializată.

Volumul este împărţit în 12 cicluri, fiecare purtând un nume scurt, concentrat-simbolic: Oul, Zborul sau Semne, cercuri. Nu se putea altfel pentru un autor care invocă pe marii "creatori de sisteme". Spuneam că volumul este o provocare, un dialog non-interactiv. Unele poeme pot fi circumscrise acestei polemici realizate peste ani doar în virtutea unui context foarte larg. De exemplu, poemul consacrat micului Paris invocă tema balcanismului pe care poetul o "dezbate" şi în alte texte, iar poemul "dedicat jocului existenţial" e scris sub forma unei ample cimilituri, când primele cuvinte ale poemului încep cu litera a, apoi cu b, c ajungându-se până la x, y, z.

Este într-un fel curios că un poet ca Ion Barbu, care a cam rotunjit lucrurile, a pus capac la toate, să fie într-atât de provocator şi să incite la dialog. Poate că şi eu fusesem cumva concentrat pe poeţii preocupaţi mai mult de existenţă şi mai puţin de exerciţiul formal sau pe poeţii care preferă versul liber şi îi scăpasem pe cei hipnotizaţi de limbaj şi de abis, de ritm şi de rimă. Trebuie spus că Valeriu Matei nu face figură singulară în peisajul poeziei româneşti contemporane. Am avut ocazia să mai recenzez cărţi chiar ale unor poeţi tineri interesaţi de limbaj, de feerie şi de fabulos. Cel mai la îndemână exemplu care îmi vine acum în minte este volumul lui Iulian Băicuş, Ideile bursuce. Ceea ce îl deosebeşte pe Matei de toţi aceşti autori tineri şi foarte tineri este componenta pronunţat etică a discursului, angajamentul său şi arborarea unor cauze pe care poetul basarabean le apără cu har şi îndrăzneală. La Matei ludicul nu este de dragul ludicului. În Grecia imaginară, Valeriu Matei rămâne un poet de viţă veche. Jocul şi intertextualitatea sunt mijloace, şi nu scopuri. Poetul rămâne fixat în nişa sa, în poezia sa, modificată esenţial, după ce poetul a scris Somn de lup şi alte volume de versuri. Solipsismul rămâne unul din ingredientele principale ale poeziei lui Matei, dar el capătă o formă mai sofisticată, o aură filozofică, o haină barbiană. Poezia lui rămâne o armă tăioasă cum a şi fost, judecăţile poetice au tăietură de guru.

Putem fi în poezia lui Ion Barbu sau a lui Nichita Stănescu, dar această poezie pe care o scrie Matei poate să ne ia şi pe nepregătite. Indiferent de toate astea, volumul Grecia imaginară reprezintă un veritabil tur de forţă al autorului, exerciţii de virtuozitate lingvistică şi poetică, o carte de reper în biografia autorului şi a literaturii române.

Lumânări de noiembrie

"Mie îmi plac scriitorii numiţi de mâna a doua, pe ăştia îi iubesc fiindcă sunt şi eu, cred, un om de mâna a doua, cea stângă."

Adriana Bittel, Iulia în iulie (1986)

Gheorghe Calamanciuc are deja o biografie literară, dar nu se poate spune că scrisul lui a fost răsfăţat de criticii literari. E greu să focalizezi atenţia în prezent când vii de la Bălţi, când peisajul critic şi revuistic este slab dezvoltat, chiar arid, când poezia ta nu e suficient de spectaculoasă, când nici celelalte cărţi ale tale nu au intrat în atenţia acelor câţiva comentatori de carte de la noi.

Acesta este contextul în care Gheorghe Calamanciuc publică un nou volum de versuri, Toamnele lui Adam. Volumul are o trăsătură care te izbeşte de la primele versuri şi care tinde să devină definitorie pentru toate cele peste 100 de pagini ale cărţii: de a-şi etala frustrările şi, respectiv, de a crea un limbaj propriu al lamentaţiilor, autoflagelărilor. Oricât de straniu poate părea – mie însă nu mi s-a părut – aceste jelanii, scrise într-un limbaj liber, neconstrâns, mai evident în prima parte a volumului când textul încă nu este suprasaturat, lasă o impresie de prospeţime frustă, de ingenuitate. În jurul acestor complexe, articulate deschis şi tranşant, gravitează metaforele, imaginile, ce se prind într-o pletoră sau pornesc într-o avalanşă. Scriitura, marcată de la bun început prin firesc, descriu un univers la care eşti invitat să consimţi, să te alături sufleteşte, să participi. "Se apropie, şuierător fâlfâind, / negura. // Trebuie să recuperez cu orice preţ / timpul pierdut. // Mă trag de mâneci, lascive, ispitele. / Feriţi-vă în lături, văpăi siropoase" (Recuperând timpul). Autorul nu-şi ascunde nicăieri miza sa emoţională, dimpotrivă, o cultivă neîncetat. Utilizează mereu persoana întâi singular ca pe un vârf de lance.

Ceea ce realizează Gheorghe Calamanciuc este o artă a despuierii pe care o continuă şi în celelalte cicluri. Poetul alunecă pe ici, pe colo într-o artă naivă, cu recuzita de rigoare, dar asta nu îi minimalizează eforturile. Eroul liric devine personaj: "Gândul mi-e putred – nu poate baremi să-mi  spună / că n-are ce-mi spune. / Pixul sperie liniştea. Tremur când sună telefonul / ca un hăituit de câini în câmpul deschis" (Deşert).

Atunci când autorul, autoreflexiv, îşi descrie fobiile, neputinţa, regretele şi alte tatuaje sufleteşti, apare o senzaţie accentuată de déjà-vu.  Uneori este exprimată direct: "mai cade o noapte, fără tine, peste singurătatea-mi. / Ai renăscut, iată, după aproape patru sute de ani, / viscolind în mine aceeaşi vrajă, chinuitoare, / de mistere, / deschizând aceleaşi ruine de "plânsuri deja plânse" (Fără moştenirea William). Apropo, poemul e şi o dedicaţie "marelui brit", scrisă cu pătrundere, admiraţie şi sensibilitate.

Gheorghe Calamanciuc nu este nici pe departe un diletant în ale scrisului cum lasă să se înţeleagă stilul său simplu şi direct. De acum înainte are şi un paşaport, acele câteva poeme bune din volumul Toamnele lui Adam.

Un test pentru fiecare artist sunt poemele de dragoste. Poemele pe tema cuplului sunt concrete, de o fineţe matură, fără prea multe zorzoane. Chiar în cel dintâi poem, Cu şi fără tine, caligrafiază, cu acurateţe de bijutier, câteva stări, nu lasă cuvinte de prisos. Poemul are şi un final onorabil – toate la un loc denotă seriozitatea cu care scriitorul de la Bălţi îşi articulează textele. Citez un mic fragment: "În zori, / aerul din casă nu avea parfumul / trupului tău de mintă albă. / Mi-am dat seama atunci câtă transparenţă / mă trece, metalică, / fără tine".

Volumul îţi creează în general impresia că este egal ca valoare, ca forţă de exprimare şi ca linie melodică. Nu există căderi cum se mai întâmplă chiar şi la autori aureolaţi. Mai mult, există unele sclipiri, dar nu într-atât de eclatante, încât să dezechilibreze şi să înece efectiv discursul. Peste tot sunt vizibile buna dozare şi măsură. Dintre versurile cu un relief deosebit aş putea cita unele gesturi uşor exhibiţioniste, cum ar fi: "De sătul ce sunt de mine, / m-am pus într-un cuier, lângă uşă, / acoperindu-mă cu haine ponosite" (Sătul de mine).

În poemele de amor, Gheorghe Calamanciuc descinde din Conachi. Un Conachi bineînţeles distilat şi filtrat, dar care este recognoscibil: "Mă usuc şi mă las văduvit de speranţe, / ca miriştea. (…) Mă surp în mine, cu cruzime mă surp / şi mângâierile tale, unico, mă dor, / nedumerindu-mă" (Hai, mai şopteşte-mi).

Există şi unele lucruri care îmi displac. Abuzul cuvântului suferinţă. Apoi faptul că în volumele mari sau relativ mari, cum e cel de faţă, este foarte dificil să eviţi repetiţiile, variaţiunile, autopastişările.

Cel de al doilea ciclu mi s-a părut mai puţin original. Problema e că nu se mai poate excela în versul cu rimă decât cel mult parodiind. Cu atât mai mult cu cât poezia existenţială pe care o practică autorul intră în conflict cu formalismul poeziei clasice.

Această lume a asfinţitului, în care domină insatisfacţia interioară, devine dură pe alocuri, cu implicaţii sociopolitice: "În dreapta am un străin / ce mă latră. / În stânga, un amic ce m‑a trădat / nu o dată" (Chemaţi-mă cu numele câinelui).

Ultimul ciclu se numeşte Suferinţa psalmilor. Nu sunt psalmii lui Arghezi, stilizaţi şi modernizaţi, ci sunt psalmii foarte apropiaţi de cei originari. Psalmul în sine devine o formă ideală de poezie, este poezia însăşi. Psalmul e rugă, e chiar mai mult decât se poate spune prin cuvinte. Psalmul e forma de care are nevoie Gheorghe Calamanciuc pentru a-şi exprima apocalipsul interior: "Pe unde calc, se surpă pământul. / Unde-mi ajunge văzul, putrezeşte lumina" (Psalmul I – Flacără stinsă).