'Miraculosul subversiv' al Anei Blandiana

Proiecte de trecut se numea volumul de proză scurtă, semnat Ana Blandiana, pe care îl procurasem de la o librărie de carte românească din Odesa, în multele expediţii "vinovate" ale studenţiei mele sovietice după tipărituri "duşmănoase", pentru că în RSS Moldovenească, cum bine se ştie, literatura română contemporană era prohibită, iar clasicii trunchiaţi. Cartea m-a fascinat şi mulţi ani, după 1989, am sperat să fie reeditată. Ceea ce s-a întâmplat destul de târziu, la Editura Humanitas, abia în noiembrie 2004. Actuala ediţie, intitulată Oraşul topit şi alte povestiri fantastice, cuprinde o secţiune nouă, Cele patru anotimpuri, în care am găsit parabola-forte a cărţii, deosebit de elocventă pentru capacitatea autoarei de a "ficţionaliza" realitatea. Spun acest lucru, deoarece fantasticul Anei Blandiana, pentru a fi înţeles şi comparat cu alte specii ale genului, are nevoie de o definiţie prealabilă. "Fantasticul nu e opus realului, este doar o înfăţişare mai plină de semnificaţii a acestuia", declară scriitoarea într-unul din textele incluse în sumar. Poţi verifica lesne această teză-enunţ sau formula tu însuţi ceva asemănător în urma lecturii. Blandiana nu-şi schimbă armura poetului pentru a scrie proză fantastică, din contră, o mai adaugă şi pe acea a eseistului în pasajele teoretice care însoţesc trama epică, manifestându-şi plăcerea de-construcţiei analitice a psihologiei personajelor sale. Proza Anei Blandiana, atât cea "fantastică", cât şi cea "realistă" (şi să notăm că, simultan, la Humanitas a reapărut şi romanul Sertarul cu aplauze, aflat la a patra ediţie!) s-a bucurat de larga audienţă a criticii literare. Dacă am ales să scriu despre noul volum, dincolo de imboldul pe care mi l-a prilejuit re-lectura unor nuvele ale sale după circa 20 de ani, o fac şi pentru că mă simt tentat să aşez calităţile acestei scriituri faţă cu actuala "derivă a reperelor" din proza tinerilor autori români şi, totodată, gândindu-mă la temele ratate ale prozatorilor din Basarabia.

Cred că cea mai puternică senzaţie pe care o degajă proza Anei Blandiana este aceea de "miracol accesibil". Fabulosul, excepţionalul, "supranaturalul" îmbibă obişnuitul vieţii de zi cu zi, adastă în prelungirea capacităţilor noastre de percepţie a realităţii, devine o marjă plauzibilă, chiar dacă nesupusă condiţionărilor fizice (sau mai degrabă psihice, pentru că aşa le considerăm noi) care încorsetează lumea tangibilă. Autoarea îşi exprimă astfel un crez estetic şi filozofic, şi în acelaşi timp, insinuează un subtext subversiv la adresa prejudecăţilor noastre comode, a cutumelor în care ne consumăm, anost, existenţa, dar şi împotriva unei ordini politice nedrepte, cum este comu­nismul, atunci când umanul, compensator, evadează în fantastic - "manevră" ea însăşi frauduloasă în ochii partidului. Pentru acest motiv, al "incongruenţei" epistemologice - de felul unor... îngeri care bulversează liniştea şi concepţiile unei profesoare de ateism ştiinţific (povestirea Zburătoare de consum) - apariţia cărţii a fost blocată în tipografie şi doar premiul internaţional Herder, pe care Ana Blandiana îl obţinea în 1982, a permis publicarea şi, respectiv, "teleportarea" volumului pe rafturile librăriei din Odesa, unde l-am şi găsit.

Dar nu întotdeauna e vorba de simboluri explicit "anti-materialiste", scandaloase în accepţiunea puterii comuniste. Fantasticul Anei Blandiana apare adesea şi ca o imagine hipertrofiată a realităţii. O lupă măritoare, fixată asupra unui câmp de toamnă, în afara oraşului, scoate în vileag un adevărat palimpsest al regnurilor, o materie colcăitoare cu viermi, gândaci, şoareci, nevăstuici şi păsări devorând boabe de porumb şi intrând la r`ndul lor într-o unică fermentaţie purulentă. Viermuiala dezgustătoare a câmpiei face parte din suita de şocuri ale naratoarei ajunsă după mulţi ani în satul bunicilor săi, sat semănând cu localităţile oribile din filmele după Steven King (nuvela La ţară). Blandiana înfăţişează tragedia satului românesc sub Ceauşescu într‑o proiecţie fantasmagorică, în care biserica năpădită de cuiburi de vrăbii, transformată într‑un fel de gorgan mineral, precum vechile temple în junglă, acuză uitarea credinţei şi degradarea valorilor tradiţionale. În Reportaj - o altă proză a "culorilor îngroşate" - oamenii nu mai ştiu cum să zăgăzuiască un diluviu apocaliptic (e vorba, într-adevăr, de "apocalip­sul" românesc din anii ’50, de la Canal). Reţinem scena, cutremurătoare, cu soldaţii care sprijină cu trupurile lor malul spălat de ploi al unei insule artificiale: "În apă, de-a lungul malului, aşezaţi la mai puţin de un metru unul de altul, se înşirau soldaţii. (...) Spre deosebire de plopi, nu mai păreau vii de foarte de mult, nu trezeau compasiunea, ci bocetul. De când stăteau acolo? (...) Ceea ce se vedea peste furia mereu crescătoare a valurilor erau numai capetele lor încărunţite de nămol şi umerii lor cenuşii, ca de morţi. Cadavre de vite înecate se rostogoleau umflate pe lângă ei, trunchiuri frânte de arbori ameninţau să-i strivească, se depuneau gunoaiele peste trupurile lor şi spuma epileptică a firii jignite îi troienea. Dar ei nu se mişcau. Poate muriseră într-adevăr şi numai cine ştie ce inerţie a nefiinţei îi făcea să mai sprijine, împotriva naturii, pământul acela sfruntat..." (p. 88)

Nuvela aleasă să dea titlul volumului din 1982, Proiecte de trecut, uzează mecanismul reconstituirii subiective pentru a da înţelesuri magice, fondatoare unei întâmplări din aceeaşi serie criminală: deportările în Bărăgan. Naratoarea amestecă relatările unchiului său Emil, profesor de istorie, victimă a acelei arestări, cu propriile reprezentări şi amintiri din copilărie, încât avem motive serioase să credem că este o proză cu tentă autobiografică a Anei Blandiana, dar ceea ce contează în plan estetic sunt "filtrele psihologice" ale martorilor. Nouă nuntaşi - trei femei şi şase bărbaţi, inclusiv cei doi miri - sunt ridicaţi în toiul petrecerii, urcaţi în camioane şi descărcaţi, după mai multe zile de drum, în mijlocul unei câmpii nesfârşite. Aici vor petrece într-o totală izolare 11 ani din viaţa lor. Ca într-un reality-show ceva mai dur, cu eliminări funeste (nu toţi vor supravieţui) şi cu cineva care le urmăreşte mişcările din spatele unui perete de sticlă. Despre "Marele Premiu" - libertatea - rezervat câştigătorilor, nimeni nu-şi putea face însă nici o iluzie. Obiectele şi mărunţişurile pe care le aveau asupra lor în momentul arestării (patetică enumerare!) capătă, în mijlocul acelui naufragiu existenţial, o importanţă copleşitoare. Ele îi vor ajuta să o ia de la capăt, la propriu, renunţând la amintirile vieţii anterioare, pentru a nu-şi eroda rezistenţa. Dar de vreme ce nu erau în mijlocul unui ocean, ci într-o câmpie, de ce nu au plecat? Întrebarea, neliniştitoare, dezvăluie adevărul unei epoci şi stigmatul pe care îl purtau condamnaţii. Victime ale unei atrocităţi iniţiale, deportaţii îşi dobândiseră o aspră libertate pe "insula" lor, în care totul depindea de ei: să trăiască sau să moară. Or, în lumea locuită, aflată la câteva zeci de kilometri, "ciumaţii" din Bărăgan ar fi redevenit prada aceluiaşi arbitrar. Vestea că exilul lor s-a sfârşit şi că se pot întoarce acasă îi va tulbura sufleteşte la fel de mult ca răpirea de-acum 11 ani: "chiar dacă, prin cine ştie miracol, nici o agresiune din afară nu ar fi impietat asupra izolării de până acum, conştiinţa că ea, izolarea, ar putea dispărea oricând, că încetarea ei nu depindea decât de voinţa lor, ar fi distrus pacea limpede a lipsei de speranţă de până atunci şi liniştea în care, neavând nimic de aşteptat, îşi datorau în fiecare clipă totul." (p. 136) Incapacitatea lor de a se adapta, după eliberare, societăţii care-i ostracizase, expune semnele unei experienţe iniţiatice, transfi­guratoare: "Cu cât trecea timpul, unchiul Emil avea tot mai mult tendinţa să-şi reducă întreaga existenţă interesantă, semnificantă, la acel deceniu al unei experienţe fundamentale, esenţială nu atât în ordinea istoriei, cât în ordinea universului. Pentru că ceea ce descoperise cu adevărat în insula sa, şi ceea ce nu avea cum să mai uite după aceea, era importanţa legilor cosmice ale naturii în faţa bietelor reguli încropite mereu în grabă, mereu derizorii şi discutabile ale istoriei." (p.122) O ciudată alchimie a sentimentelor, pe care am întâlnit-o şi în jurnalele "marilor iluminaţi" din puşcăriile comuniste. Într-o proză cu un atât de puternic substrat realist, "fantastică" este răsturnarea înţelesurilor obişnuite, inversarea noţiunilor de bine şi rău, valorizarea unei catastrofe existenţiale într-un tezaur spiritual. Mă întreb, asumându-mi reproşul, de ce nu învaţă tinerii de azi din asemenea cărţi ce dezvăluie experienţele-limită ale fiinţei umane, de ce nu reuşeşte literatura nouă, de la 2004, să-şi salveze mizele de minorat? Şi mai departe: de ce nu au speculat scriitorii basarabeni înainte de ’89, măcar în cheie "fantastă", parabolică, aşa cum o face Ana Blandiana, "obsedantele decenii" ale comunismului sovietic? Le-au lipsit curajul, resursele creative? Am putea presupune, desigur, că o proză cu valenţe artistice de acelaşi nivel ar fi fost considerată de cenzura de la Chişinău prea "românească" şi, în consecinţă, interzisă, dar mă tem că insistând cu asemenea ipoteze, ne-am hazarda doar în alte "proiecte de trecut", amendabile.

Chiar şi în formula actuală, mai extinsă a cărţii, această nuvelă îmi pare cea mai robustă ca impact emoţional şi mai estetic realizată, în pofida absenţei artificiilor de gen.

Nemaipomenita călătorie a bisericii de lemn din Subpiatra (Munţii Bihorului) în iarna anului 1778, cu puţin înaintea răscoalei lui Horea, ilustrează la modul spectaculos teza miraculosului insinuat în cotidian sau al irealităţii accesibile (nuvela Biserica fantomă). Smulsă de viitura de primăvară din albia râului unde înţepenise o dată cu lăsarea gerurilor, biserica ce trebuia să ajungă în sat, prin forţa de tracţiune a celor douăzeci de perechi de boi, va naviga, halucinant, pe apele româneşti, până la Dunăre, ducând cu ea secretul unei comunităţi de ţărani transilvăneni. Legenda "bisericii fantomă", cu părintele Nicola Ursu din Abac (un vestitor al revoltei, poate chiar Horea însuşi) şi un grup de 12 bărbaţi-cântăreţi ("12 apostoli"?), prinşi în interiorul ei, oferă o "mistică mântuire" unor suferinţe seculare - o filozofie de viaţă care ne trimite cu gândul la Mioriţa. Deşi răscoala a fost înfrântă, mitul bisericii pe ape indică o victorie într-un plan mai profund, simbolic, greu de sesizat. O victorie asupra morţii. Acel serial al confuziei între posibil şi imposibil, aşa cum vom afla, pentru a convinge pe scepticul de azi, trebuia să mai conţină ceva: o întâlnire "pe viu" cu legenda. Întâlnirea se produce în Deltă, când, într-o noapte întunecoasă, plecaţi cu o barcă la pescuit, naratoarea şi însoţitorii săi lipoveni vor vedea biserica fantomă, care şi după 200 de ani îşi continuă periplul, şi vor auzi vocile celor 12 bărbaţi horind în interiorul gol, puternic luminat ca de Paşte. Amănuntele concrete ale descrierii – turla ce se clătina abia perceptibil, bârnele vechi, talpa bisericii, acoperită de muşchi şi scoici (semn sigur al unei derive îndelungate pe apă), dezgolindu-se la o aplecare mai mare, în legănatul valurilor – conferă miracolului o realitate năucitoare, îi dau o verosimilitate ce-ţi taie respiraţia.

Panoplia "procedeelor tehnice" ale Anei Blandiana implică ştiinţa amânării revelaţiei prin sugestie, abilitatea menţinerii suspansului prin concentrarea atenţiei pe detalii şi pe reflecţia acestora în conştiinţa protagonistei (un alter ego al autoarei), ca atunci când relatează ieşirea "îngerilor-pui" din ouăle puse în cuibarul de la balcon, sau aşteptarea încordată a pescarilor dinaintea iminentei arătări plutitoare. Aceste "tertipuri de meseriaş" te împiedică să intuieşti deznodă­mântul prozelor "fantastice" ale Blandianei. Abia te stăpâneşti să nu dai câteva pagini înainte ca să afli cu ce se termină. Titlurile sunt, cu intenţie, seci, sobre, făcute să cripteze conţinutul: Reportaj, La ţară, Lecţia de teatru, Gimnastica de seară, Imitaţie de coşmar, Cel visat etc. Finalul este, de regulă, sibilinic, te lasă cu sentimentul inconfortabil că ai primit un mesaj important, care îţi scapă. Sensurile învăluite ale naraţiunii îţi creează o respon­sabilitate: să înţelegi. Te întorci, încerci să reiei firul poveştii, sperând să obţii dezlegarea. O dezlegare iluzorie, fireşte.

Iată un "fantastic" filozofic şi speculativ, mult mai incitant pentru ideea de libertate umană şi de suveranitate a spiritului decât SF-ul, dacă acesta nu expune decât o paradă de roboţi şi bizarerii tehnologice.

Textele din secţiunea a doua, Cele patru anotimpuri, îmi par suprasaturate simbolic, forţând în exces nebulosul, "cotloanele" memoriei şi "stările de frontieră" ale conştiinţei, ceea ce diluează fascinaţia, din prozele anterioare, în care fantasticul se grefează, discret dar eficient, pe o "întâmplare" din realitate. Excepţie face nuvela Oraşul topit, plasată sub genericul "Vara" , unde puterea vizionară a autoarei şi originalitatea ideii, dezvoltată în cheie logică şi asociativă, capătă proporţiile unei apoteoze lirice. Ana Blandiana construieşte o uimitoare anamorfoză prin "decupajul" unei clipe din curgerea indiferentă a timpului, clipă ce se dilată monstruos. În această nouă dimensiune a existenţei, în care legile fizicii sunt abolite, totul se resoarbe într‑o magmă omogenă: "Am vrut să iau o carte de pe raft şi mâna s-a ridicat greu, ca prin apă, întâmpinând o rezistenţă nevăzută dar evidentă, o anume adversitate inedită şi încăpăţânată a elementelor. Cartea refuza şi ea să se desprindă dintre celelalte, şi când am încercat s-o smulg, am încremenit cu mâna înălţată pe jumătate; lipită de degetele mele, cartea nu se desprinsese nici din bibliotecă şi se întindea ca o pastă elastică, alungindu-se, gumă moale şi informă, materie vâscoasă." (p. 285) "Biblioteca începuse să curgă lent pe covor, sau mai bine zis în covor, pentru că, asemenea unei întinderi liniştite de apă care primeşte în sine un calm afluent, covorul primea lava curgătoare a bibliotecii şi o făcea să se piardă lin, difuz în propria sa pastă care, aproape fără a lăsa să se vadă o mişcare, îşi ridica încet nivelul." (p. 286) Coşmarul nu se termină aici: afară, întregul oraş cu locuitorii săi, ameţiţi de căldură, îşi compromit treptat consistenţa şi forma, glasurile se dezarticulează în silabe lipsite de sens. Un joc de computer, ai zice, o fantezie terifiantă dar plauzibilă despre materia primordială din care sunt alcătuite lucrurile – oamenii şi copacii, casele şi păsările – pierzându-şi deodată structura moleculară, surpându-se într-un fluid clocotitor, vestind o altă geneză. Metafora pare să îmbrace într-un veşmânt artistic o ipoteză ştiinţifică: distrugerea celei mai mici particule elementare ar putea provoca "topirea" întregii noastre civilizaţii şi lichefierea "sinapselor" cereşti. Numai succesiunea neştirbită a timpului creează "ritmul" necesar stabilităţii universale. 

O nuvelă antologică.