'Călcâiul vulnerabil' al societăţilor postcomuniste

Gradul de imunitate al unui organism poate fi cel mai bine evaluat atunci când asupra lui se abate o maladie. Dacă anticorpii reuşesc să lupte cu armatele de viruşi şi microbi distructivi, vom deduce că organismul a avut şi are o rezistenţă bună, sănătoasă. În cazul unor comunităţi, nivelul lor de democraţie (citeşte – imunitate) poate fi cel mai bine măsurat în perioada alegerilor, care le creează un fel de "stare de febră", când toţi senzorii nervoşi, încordaţi la maximum, îşi sporesc vulnerabilitatea. Aidoma călcâiului lui Ahile. Se poate vedea astfel, cu un mare grad de precizie, dacă o comunitate, abia ieşită din totalitarism, a evoluat, dacă s-a debarasat de obsesiile trecutului şi dacă a însuşit legile statului de drept. Pentru că întotdeauna se vor găsi forţe şi structuri de tip mafiot care vor încerca să nesocotească legea, să comită fraude, să manipuleze, aplicând diferite machiavelisme pentru a induce în eroare electoratul. Problema e cât de eficace sunt instituţiile statului de drept în combaterea acestor molime? În ce măsură societatea civilă este pregătită pentru a riposta unor abuzuri sau dacă nu cumva se face a nu le observa (situaţie foarte frecvent întâlnită în R. Moldova)? De multe ori (şi trebuie luat în calcul şi acest amănunt), indivizii care au trecut prin maşinăria totalitarismului şi cărora le lipseşte o idee clară despre cum ar trebui să arate o democraţie, sau – ceea ce este acelaşi lucru – care se dovedesc incapabili să deosebească un autentic regim democratic de o pseudodemocraţie, nici măcar nu-şi dau seama că le sunt violate drepturile constitu­ţionale. Impasibilitatea şi necunoaşterea acestor drepturi ar trebui să ne îngrijoreze cel mai mult. Cu cât o ţară este mai "populată" de indivizi ignoranţi din punct de vedere politic, cu atât este ea mai precară. Ziua de 25 februarie 2001, când cetăţenii RM şi-au ales actualul legislativ, dominat de comunişti, este foarte concludentă în acest sens.

America, România, probele democraţiei

În ultima vreme am urmărit cu toţii mai multe scrutine care s-au desfăşurat în diferite ţări de pe mapamond: SUA, România şi Ucraina. Alegerile din Statele Unite au oferit o demonstraţie convingătoare a ceea ce au reuşit americanii în materie de democraţie. Confruntarea dintre candidaţi s-a produs într‑un mod civilizat, fără lovituri sub centură şi fără atacuri la persoană. Oponentul lui George W. Bush, democratul John Kerry, a avut un comportament fair play, de american adevărat, recunoscându-şi înfrângerea cu zâmbetul pe buze chiar înainte ca numără­toarea voturilor să fi fost terminată, dar a ţinut să menţioneze: "Vom continua să luptăm pentru fiecare vot, pentru că în SUA contează fiecare vot... În alegerile americane nu sunt perdanţi, sunt numai învingători... Vom învinge, pentru că noi suntem America, iar America merge întotdeauna înainte..." Ideea de stabilitate şi unitate a învins, cum era şi firesc, şi de data aceasta.

Şi în România, turul doi al alegerilor prezidenţiale a încercat să ne convingă că ţara de la gurile Dunării are toate temeiurile de a se considera un stat democratic. Chiar dacă lumea nu uitase unele episoade cu iz amar de la primul tur de scrutin: zecile de autocare cu turişti PSD-işti care erau prea avizi să viziteze cât mai multe secţii electorale, confundându‑le, probabil, cu nişte muzee, sau ciudăţeniile soft‑ului de la calculatoarele BEC-ului. În sfârşit, România are un nou preşedinte în care atât cetăţenii români cât şi majoritatea partenerilor străini ai ţării îşi pun mari speranţe. Un preşedinte care doreşte să oblige instituţiile statului să-şi facă datoria, adică să lucreze pentru binele oamenilor. Şi, mai ales, să combată corupţia la toate nivelurile ("de la vlădică la opincă"). Emma Nicholson, parlamentar european şi fost raportor pentru România, avea perfectă dreptate atunci când declara într-un interviu publicat în săptămânalul Dilema Veche: "toate naţiunile care cunosc corupţia, cunosc şi sărăcia şi uneori acuta mizerie"...

Calvarul alegerilor din Ucraina

Şi acum vai! despre Ucraina... Evenimentele care s-au derulat în această ţară în ultimul timp nu pot fi considerate normale pentru o societate cu pretenţii de democraţie, care speră să intre în lumea civilizată. După ce medicii austrieci au recunoscut, în sfârşit, că Viktor Yuşcenko a fost otrăvit cu dioxină, guvernarea, în frunte cu Leonid Kucima, nu mai putea susţine contrariul, că ar fi fost vorba de o înscenare, de o manipulare a electoratului de către Opoziţie.

 "Polit-tehnologii" lui Viktor Yanukovici, cu instrucţiuni clare venite din partea Kremlinului, au denaturat şi au destabilizat vreme de trei luni situaţia din ţara vecină. "S-a lucrat pe creier" la scară mare. Pe creierul electoratului. De exemplu, populaţiei "moldoveneşti" din sudul Basarabiei (azi regiunea Odesa) i se spunea că în cazul în care preşedinţia Ucrainei va fi câştigată de "americanul" Yuşcenko, partea de sud a ţării va fi cedată României (tot răul spre bine!). La românii din Bucovina, cu o conştiinţă naţională mai robustă, "plasa" asta nu ţine. Majoritatea dintre ei s-ar uni fără rezerve cu România. Acum câţiva ani, locuitorii mai multor comune bucovinene, din cauză că nu-şi primeau salariile şi pensiile (destul de mizere, de altfel!), au înaintat organelor regionale şi republicane un demers prin care cereau ca satele lor să fie alipite la România, unde pensiile şi salariile erau plătite la timp şi erau şi cu mult mai consistente. Bucovinenilor, aşadar, li s-au servit alţi gogoşi electorali: dacă câştigă Yuşcenko, acesta, conform programului său electoral, va închide toate şcolile cu predare în limba română şi va decreta o ucrainizare agresivă.

În perioada 19-22 octombrie 2004, câţiva scriitori de la Chişinău (Serafim Saka, Arcadie Suceveanu şi subsemnatul) am participat în cadrul programului "În contra uitării noastre" (autor de proiect: Serafim Saka şi susţinut financiar de Fundaţia Soros Moldova) la mai multe întâlniri cu cititorii-elevi din nordul Bucovinei. Dar şi cu cei maturi. Îndeosebi, cu profesorii de şcoală. Discuţiile erau axate pe tot felul de probleme: de la cărţi şi manuale, până la problemele sociale şi politice. Am discutat şi despre alegeri (se apropia turul doi al înfruntării dintre prezidenţiabili). Cu cine veţi vota, i-am întrebat, cu Yuşcenko sau cu Yanukovici? Cei mai mulţi înclinau parcă spre Yanukovici. De ce nu cu Yuşcenko? Păi, n-aţi auzit ce vrea să facă ăsta cu şcolile româneşti, ne întrebau şi ei. Am auzit, dar nu poate fi adevărat. Este o aberaţie. Aflăm de la interlocutorii noştri că Yanukovici, prin ştabii săi lipsiţi de orice scrupule, le-a promis că, în cazul în care va deveni preşedinte, rusa va fi decretată drept a doua limbă de stat. De ce vă trebuie ca limba rusă, limba altui stat, să fie oficială în Ucraina? Pentru că noi o cunoaştem, ne-au răspuns. Bine, dar n-aţi cunoscut-o dintotdeauna. O cunoaşteţi pentru că aţi studiat-o. La fel veţi face şi cu limba ucraineană.

Oare să nu-şi dea seama conaţionalii noştri din Bucovina că în felul acesta pun drama lor, a celor mai vârstnici, în cârcă şi generaţiilor viitoare, obligându-i pe elevii români să mai studieze, obligatoriu, pe lângă limba ucrai­neană, şi pe cea rusă? De ce peste tot în lumea civilizată studierea limbii oficiale a unei ţări a devenit un act firesc pentru cetăţenii ei, o chestiune banală, şi numai în spaţiul ex-sovietic învăţarea limbii oficiale este politizată, inventându-se tot felul de matrapazlâcuri pentru a se împiedica acest proces? Cum poţi să te integrezi într-o societate, oricare ar fi ea, fără a-i cunoaşte limba? Acest sindrom îşi are rădăcinile în perioada sovietizării şi deznaţio­nalizării, când ruşii care se stabileau cu traiul în fostele republici unionale ignorau şi dispre­ţuiau limba băştinaşilor.

Necunoaşterea şi respingerea limbii oficiale de către minoritatea românească din Ucraina ar face ca divergenţele care mai există între ea şi populaţia majoritară să capete dimensiuni incomensurabile. E timpul ca problemele existente să fie rezolvate prin tratative. Bazele legale sunt stipulate în Tratatul semnat de România şi Ucraina şi care ar trebui aplicat în viaţa de zi cu zi. Însă la masa negocierilor se poate veni numai atunci când toate forţele româneşti din zonă vor fi unite şi vor avea un singur mesaj. Deocamdată, constatăm cu durere acest fapt, ele sunt foarte scindate şi manipulate atât din exterior de unele forţe şovine, ucrainene, cât şi din interior, de interesele meschine, de grup, ale unor lideri români locali. Iar unde nu-i unire, nu-i putere. Autorităţile ucrainene trebuie să ştie că românii din raioanele Herţa, Hliboca, Storojineţ şi Noua Suliţă, unde ei constituie majoritatea, susţin aspiraţia ucrainenilor de a-şi făuri un stat suveran şi independent, indivizibil şi democratic. Iar pentru ca această societate să fie cu adevărat democratică, ea trebuie să creeze condiţii favorabile de dezvoltare - lingvistice, culturale, economice şi politice - şi minorităţilor naţionale, inclusiv celei româneşti. Dacă Yanukovici reprezintă, aşa cum susţin unii, continuitatea politicii actualului preşedinte, acest lucru ar trebui să ne trezească cele mai mari îngrijorări. Pe durata celor două mandate Kucima, au fost închise trei şcoli româneşti, iar în alte câteva localităţi (Bahrâneşti, Boian ş.a.), cu sută la sută populaţie românească, au fost deschise clase cu predarea în limba ucraineană.

Viktor Yuşcenko este cunoscut drept un politician cu viziuni democratice şi care îşi propune să aducă ţara sa în NATO şi în Uniunea Europeană. Chiar de-ar fi un naţionalist feroce, cum îl califică oponenţii, el nu va reuşi să închidă şcolile româneşti, deoarece Europa se conduce de alte principii. O dată cu începerea negocierilor de aderare la comunitatea europeană, Ucraina va fi monitorizată la toate capitolele, inclusiv în zona respectării drepturilor minorităţilor naţionale. Rusia doreşte să păstreze Ucraina în sfera sa de influenţă, dar poate ea să garanteze respectarea democraţiei în ţara lui Taras Şevcenko, când ea însăşi n-a învăţat încă ce înseamnă un stat de drept, un stat democratic? Ultimele iniţiative legislative ale lui Putin, cu privire la numirea de către preşedinte a guvernatorilor, ne conving o dată în plus că "unităţile de măsură" ale Rusiei pentru democraţie sunt cu totul altele decât cele europene. Cu Yanukovici preşedinte, Ucraina nu-şi propune să adere la lumea civilizată. Şi-atunci cum ar putea UE să o controleze? Cum poate fi sancţionat astăzi Lukaşenko? În Belarus se face totul pentru a fi lichidate la propriu Opoziţia politică şi libertatea de conştiinţă.

Cel de-al doilea tur de scrutin, din 21 noiem­brie, a arătat că "ţara tuturor posibilităţilor" nu este America, ci Ucraina, dacă "citim" faimoasa sintagmă în registru malign. Iar preşedintele ei nu poate fi nimeni altul decât cel promovat de "ţarul" de la Kremlin. Şi acesta este Yanukovici, chiar dacă primele estimări, obţinute în baza declaraţiilor făcute de către alegători la ieşirea de la urne (exit-poll-urile) îl dădeau învingător pe Yuşcenko. Cu 54 la sută şi o marjă de eroare de trei procente. Asemenea sondaje sunt practicate peste tot în lume. Şi ele, de regulă, anticipează corect rezultatele oficiale. De ce în Ucraina procedeul n-a funcţionat? Unde au dispărut cele 10% de voturi ale lui Yuşcenko, "pierdute" pe drum de Comisia Electorală Centrală de la Kiev? Opoziţia a înţeles că rezultatele scrutinului au fost măsluite în modul cel mai barbar cu putinţă, iar democraţia era pusă cu faţa la zid. În acele zile, pentru susţinătorii lui Yuşcenko, toate drumurile duceau... la Kiev. Acolo, în Piaţa Independenţei, denumită mai târziu simbolul "revoluţiei portocalii", se hotăra destinul Ucrainei. După 15 zile de intense tratative ale Opoziţiei cu actuala guvernare, aceasta din urmă a fost silită să anuleze rezultatele votului din 21 noiembrie 2004, să opereze schimbări în legea electorală şi să anunţe repetarea turului doi în ziua de 26 decembrie. Va învinge democraţia în Ucraina ori ba? – aceasta era întrebarea care flutura pe buzele tuturor.

Un prieten în Est

26.11.2004. În Ucraina, democraţia a învins. Viktor Yuşcenko va fi noul preşedinte al ţării şi cel care va trebui să-i garanteze despărţirea de trecut. La Kiev instituţiile statului s-au dovedit a fi prea corupte şi prea cooperante cu forţele expansioniste de la Răsărit. Societatea civilă a avut de data aceasta un rol dublu: 1) de a salva democraţia şi 2) de a acredita imaginea Ucrainei ca stat european.