'Două' Românii şi n Basarabii

Sfârşit (angoasat) de guvernare la Bucureşti

Alegerile din România ne-au făcut şi pe noi, românii din Basarabia, martori şi părtaşi ai unor momente dramatice din istoria nouă, postcomunistă a ţării. Cred că de la revoluţia din decembrie ’89 încoace nu am mai trăit atât de intens momentul schimbării puterii politice de la Bucureşti. A fost, e drept, alternanţa la putere din 1996, însă guvernarea Convenţiei Democrate şi a lui Emil Constantinescu nu s-a ridicat, din păcate, la înălţimea aşteptărilor celor care visaseră o definitivă despărţire de sechelele regimului comunist. Singura realizare cu adevărat remarcabilă a acelui prim mandat democratic postdecembrist se leagă de momentul Kosovo, când România a făcut o opţiune fermă pentru Occident, încât apartenenţa sa de azi la NATO îşi are originea, indubitabil, în decizia conducătorilor de atunci ai statului român de a sprijini intervenţia anti-Miloşevici din Iugoslavia. Rolurile s-au schimbat în mod dramatic la alegerile din 2000, când Ion Iliescu, "părintele" regimului instalat în decembrie ’89, a fost văzut ca un garant al proceselor democratice pe care le ameninţa liderul PRM-ist C.V. Tudor, intrat, surprinzător, în turul II al alegerilor prezidenţiale, ca urmare a fragmentării dreptei. Guvernarea din 2000-2004 a avut mai multă coerenţă faţă de convulsiile puterii CDR-iste, subminată - să nu uităm! - şi de mineriada din ianuarie 1999, însă sub faldurile PSD a înflorit o oligarhie venală şi cinică (faimoşii "baroni locali"). Protestele legate de libertatea presei - în special în zona audiovizualului -, acuzaţiile grave în ce priveşte corupţia la nivel înalt şi lipsa de independenţă a justiţiei (vizibilă inclusiv printr-o serie de procese de la Strasbourg, pierdute de statul român, în jurul restituirii proprietăţilor naţionalizate de regimul comunist), acuzaţii pe care le-a formulat Opoziţia şi societatea civilă şi confirmate prin semnalele de îngrijorare venite din partea organismelor internaţionale şi a unor ambasadori occidentali acreditaţi la Bucureşti - toate aceste probleme au crescut exponenţial în ultimii patru ani. Încheierea (tehnică) a negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, intervenită între cele două tururi ale alegerilor prezidenţiale din decembrie 2004, s-a făcut "pe şest", cu acceptarea unor condiţii foarte severe, în baza cărora România va fi monitorizată "la sânge", pentru ca aderarea la 1 ianuarie 2007 să nu poată fi pusă la îndoială. Adevărul este că nu avem nevoie de o "integrare" de dragul "integrării". Calitatea de membru efectiv al Uniunii Europene ar trebui să certifice o transformare profundă a societăţii româneşti, nu doar o "spoire" de faţadă, să grăbească modernizarea şi occidentalizarea ţării - lucru ce părea mult prea nesigur sub administraţia PSD, care s-a dovedit, prin exponenţii săi cei mai conservatori şi cei mai influenţi, tributară practicilor comuniste. A ţinut să o demonstreze în special Ion Iliescu în ultimele sale zile de mandat. Decorarea lui C.V. Tudor cu ordinul "Steaua României" l-a determinat pe Elie Wiesel, laureat al premiului Nobel şi preşedinte al Comisiei Internaţionale pentru studierea Holocaustului în România, să returneze aceeaşi înaltă distincţie pe care a primit-o de la Iliescu. Exemplul său a fost urmat şi de alte personalităţi, inclusiv de un grup de foşti şi actuali redactori de la Radio Europa Liberă, decoraţi acum un an de preşedintele României cu diverse medalii şi diplome de merit pentru contribuţia lor în numele apărării drepturilor omului în România şi a răsturnării totalitarismului comunist. Aceşti oameni au refuzat "onoarea" de a împărţi decoraţiile ţării cu unul din principalii slugoi ai lui Ceauşescu, azi, şef al unui partid extremist şi xenofob. Refuzul lor semnifică un singur lucru: principiile nu se negociază (să ne amintim că la fel au procedat un grup de scriitori basarabeni, renunţând la propriile distincţii de stat, după ce preşedintele Voronin l-a decorat cu "Ordinul Republicii" pe Ivan Bodiul, fostul satrap sovietic de la Chişinău; contestatarii s-au numit atunci M. Cimpoi, Vl. Beşleagă, V. Vasilache şi I. Hadârcă; acest gest curajos însă nu a mai fost imitat, cu prilejul decorării lui C.V. Tudor, de către unii corifei ai "renaşterii basarabene" care au primit ordinul "Steaua României" de Ziua Unirii, pe 1 decembrie 2004 la Chişinău). Survenită aproape instantaneu, graţierea lui Miron Cozma, "inamicul public Nr. 1", supranumit şi "luceafărul huilei", a provocat un protest unanim în România (chiar şi o disociere în interiorul PSD!). Valul de reacţii dezaprobatoare din ţară şi străinătate l-a obligat pe Ion Iliescu să revoce, după nici 24 de ore, decretul de graţiere, dar răul, vorba jurnaliştilor români, fusese deja făcut.

Votul de la Chişinău

Pe 28 noiembrie, moldovenii cu cetăţenie română au luat cu asalt cele două secţii de vot de la Ambasada şi, respectiv, Consulatul României. La alegerile româneşti din 1996 şi 2000, frica de a fi filmaţi şi persecutaţi de Securitatea moldovenească i-a ţinut acasă pe numeroşi basarabeni. De atunci încoace au intervenit schimbări importante. Legislaţia Republicii Moldova permite dubla cetăţenie, Partidul Comunist a făcut o piruetă ameţitoare şi a declarat prioritară orientarea "ţării" spre Europa (chiar dacă pe plan intern se comportă la fel de abuziv), iar extinderea Occidentului până la Prut, prin NATO şi, în curând, şi prin Uniunea Europeană, a creat stări de spirit încurajatoare într-o zonă ce părea lipsită de orice speranţe. Factorul basarabean în politica românească va începe să conteze tot mai mult în anii ce vin şi Bucureştiul va fi obligat să ia în calcul acest lucru. Deocamdată însă, paradoxal, autorităţile române par să fie preocupate de contrariul, complicând procedura de obţinere a unui nou paşaport pentru moldovenii cărora le-au expirat actele de identitate româneşti. Aceşti oameni sunt nevoiţi să-şi întocmească un alt dosar voluminos, adică să reia, în mod absurd şi umilitor, întregul proces pe care l-au traversat deja, atunci când au făcut cerere de redobândire a cetăţeniei române. Faptul că s-au comis anumite nereguli şi că cetăţenia română a fost acordată, uneori, cu prea mare uşurinţă şi rusofonilor care nu ştiau româneşte nu este un motiv pentru a-i purta pe drumuri pe toţi ceilalţi, adică majoritatea.

Rezultatele votului se cunosc. Situarea pe primul loc a PSDŞPUR şi a lui Adrian Năstase, în cele două tururi, la Chişinău, se explică exclusiv prin succesele de politică externă, vizibile în Basarabia, pe care şi le atribuie PSD: anularea vizelor Schengen, intrarea în NATO şi încheierea negocierilor cu UE. Despre afacerile interne ale fostei puteri de la Bucureşti – cele care au umplut ani de zile paginile presei independente la rubrica "scandal" şi au constituit obiectul unor critici permanente la Washington şi Bruxelles – mare lucru nu se ştie în Basarabia: presa română scrisă nu se difuzează între Prut şi Nistru, singura sursă de informare asupra realităţilor româneşti, cu acoperire naţională în Republica Moldova, rămâne TVR – sever controlată politic, supravegheată într-o asemenea măsură încât conducerea postului public nu a îndrăznit să plaseze în grila sa de programe nici măcar o emisiune consacrată românilor de la est de Prut şi din Ucraina. Românii din Moldova au aşteptări specifice, sunt mai sensibili faţă de problematica naţională, or acest electorat a fost cu totul neglijat de clasa politică românească. Dar chiar şi aşa există o evoluţie. Voturile pentru Alianţa D.A. şi pentru Traian Băsescu provin de la segmentul cultivat şi mai bine informat al populaţiei din Moldova, segment în creştere, ca şi în România, deşi, la noi, în condiţii mult mai grele. Dincolo de opţiunile exprimate, afluenţa, mai ridicată în 2004, la secţiile de vot de la Chişinău pentru alegerile din România mai are o explicaţie demnă de reţinut: basarabenii au ţinut să sfideze Partidul Comunist, au vrut să-şi afirme o zonă de autonomie, prin care să-şi salveze demnitatea personală.

Efectele unui Apel controversat

Deşi o campanie electorală propriu-zisă în Basarabia nu s-a desfăşurat, alegerile din România au stârnit la noi o revărsare de umori. În perioada anterioară datei de 28 noiembrie şi în intervalul dintre cele două tururi, unii directori de presă şi formatori de opinie din Moldova au pledat cu patimă în favoarea PSD şi a candidatului său la preşedinţie. În schimb, repre­zentantul Alianţei PNL-PD a avut parte de un tratament insultător, de pamflete grobiene şi atacuri la persoană, de parcă devenise subit piaza-rea a acestor jurnalişti cunoscuţi în general pentru opiniile lor anticomuniste. Şi pentru că nu era de ajuns, un grup de intelectuali – preşedinţi de uniuni de creaţie, academicieni, scriitori, oameni de teatru şi artişti plastici din Moldova – au semnat un Apel în susţinerea lui Adrian Năstase, proclamându-l drept "unicul garant al integrării României în Uniunea Europeană". Apelul, inserat în săptămânalele Timpul şi Jurnal de Chişinău, pe 8 şi 10 decembrie, a lăsat o impresie dezagreabilă multor cititori, şi dacă am decis să comentez acest text regretabil o fac nu din perspectiva pariului pierdut de semnatarii săi, ci gândindu-mă la atitudinea de care trebuie să dea dovadă nişte intelectuali adevăraţi. Decenţa şi o minimă prudenţă s-ar fi cuvenit să-i oprească a lansa manifeste partizane. În România s-a purtat o campanie electorală foarte dură, pe care presa românească a reflectat-o din plin, de aceea, la Chişinău, echidistanţa ar fi fost o poziţie de bun-simţ. În plus, susţinerea puternică pe care i-au acordat-o lui Traian Băsescu cei mai străluciţi intelectuali din România, cunoscuţi pentru opţiunea lor democratică şi europeană, ar fi putut constitui un reper semnificativ pentru confraţii lor din Moldova. Problema Basarabiei vizează interesul naţional, nu ţine de stratagemele unei anumite grupări politice de la Bucureşti, care mâine s-ar putea să nu mai fie la putere. România s-a angajat, la ieşirea din comunism, să susţină identitatea naţională, cultura şi valorile democratice din Republica Moldova. Înţelegând în mod eronat această obligaţie, o seamă de oameni de cultură de la Chişinău şi-au cultivat din 1991 încoace o mentalitate de asistaţi, considerând România o afacere personală, în care poţi să câştigi prin gesturi de servilism. Tocmai acestui fel meschin şi nedemn de a raţiona îi datorăm printre altele lipsa unei strategii coerente a statului român în relaţia cu Republica Moldova, pentru că s-a mers mai degrabă pe identificarea de suporteri politici la Chişinău şi pe acordarea unor "bonusuri de patrioţi", nu pe agregarea unor proiecte de anvergură, care să schimbe realitatea politică în Basarabia. Or, dacă nu percepi corect problemele Ţării, dacă eşti incapabil să rezonezi la semnalele colegilor tăi din presa română, cu ce credibilitate îţi vei mai susţine mesajul democratic la tine acasă? Mai mult: cum ai mai putea dezbate şi asimila "valorile europene" pe care le proclami în Basarabia, valori ce implică un grad mai subtil şi mai nuanţat al relaţiilor umane decât elementara normalitate reclamată de românii de pe ambele maluri ale Prutului? Ratând o provocare de nivel naţional, în care ţi se cere să afli tonul şi măsura potrivită, nu faci decât să-ţi developezi modesta anvergură, calibrul provincial.

Să nu uităm că publicul înţelege întotdeauna mai mult decât ni se pare nouă, celor ce avem pretenţia de a-i influenţa opinia şi de a-i educa gusturile. Au trecut 15 ani de la revoluţie, e vremea să ne raportăm la realităţile româneşti cu responsabilitate şi clarviziune, să nu ne mai ascundem, comod şi laş, în cochilia "specificului basarabean" şi a nesfârşitelor "drame istorice", la care recurgem ca la un alibi al incapacităţii noastre de a face faţă într-o competiţie onestă şi în numele cărora pretindem României un tratament privilegiat. Salvarea Basarabiei rezidă într-o transformare profundă a societăţii de pe ambele maluri ale Prutului. Presa democratică din Moldova - luptătoare incoruptibilă cu partidul lui Voronin - în realitate face prea puţin pentru a "insera" actualitatea românească în conştiinţa populaţiei de la noi (reproşul poate fi adresat, cu îndreptăţire, şi presei din România în raport cu tematica basarabeană). Concetăţenii noştri, în marea lor majoritate, trăiesc într-o dimensiune culturală străină, "rusească", ei nu-şi caută reperele şi nu-şi identifică spontan aspiraţiile - decât cu excepţia intelectualilor şi a unei părţi a tineretului studios - în spaţiul unităţii "de cuget şi simţire" românească. Această "revoluţie mentală" este chemată să o înfăptuiască presa democratică, mai ales sub imperiul exigenţelor aduse de integrarea europeană, exigenţe pe care trebuie să le însuşească şi Republica Moldova. O revoluţie a conştiinţelor - nu "românească" pur şi simplu, ci una democratică!... Avem nevoie de informaţii credibile şi analize imparţiale despre România, nu de încolonări propagandistice, făcute să deturneze opţiunea alegătorilor în folosul celor care – aşa cum s-a tot afirmat, obsesiv, în ultimele săptămâni, la diversele talk-show-uri şi în documentarele difuzate pe posturile TV româneşti – furau o revoluţie în decembrie 1989 şi semnau tratatul cu URSS în 1991! Acum iniţiatorii acestor texte penibile sunt obligaţi să se gândească la propria imagine în ochii celor ce au votat pentru schimbare pe 28 noiembrie şi 12 decembrie. Deoarece vor trebui să fie mult mai convingători pledând, la rândul lor, pentru o schimbare politică în Republica Moldova, în perspectiva alegerilor din 6 martie 2005.

Am sesizat cât de pernicioase pot fi efectele dezinformării la est de Prut dintr-o discuţie pe care o cunoştinţă a mea, cetăţean român, a avut-o pe 12 decembrie cu un alt moldovean ce aştepta să-i vină rândul să voteze la Ambasada României din Chişinău. "Cu cine veţi vota?", l-a întrebat colegul meu. "Numai nu cu Băsescu, a fost răspunsul. Este evreu, mason, homosexual şi hoţ". "Dar de unde ştiţi lucrul ăsta?" "Cum de unde, din presă!" Aşadar, o asemenea persoană demonică a ales România cea şcolită, urbană şi liberală, cum aprecia Adrian Năstase în cuvântul său de felicitare adresat învingătorului. Comentariile sunt de prisos.

Chipul fragmentat al Basarabiei

În campania electorală şi în declaraţiile sale făcute deja în calitate de preşedinte, Traian Băsescu a avut referiri importante la Republica Moldova: "este acelaşi popor care locuieşte în două ţări"; "moldovenii vor trebui trataţi ca "buni români"; "autorităţile române vor manifesta deschidere faţă de Republica Moldova, astfel încât poporul acesteia să simtă că e parte a naţiunii române". Angajamentele noii puteri de la Bucureşti faţă de Basarabia deschid calea unei atitudini serioase, ce se cuvine susţinută prin idei şi proiecte constructive, nu prin adeziuni politice incendiare, care au devenit în ultimii ani o practică jenantă pentru intelectualii din Moldova, afectându-le grav imaginea, menţinându-i într-o stare de infantilism politic, de odrasle abandonate în căutarea unui "tătic".

Dacă în alegerile din decembrie 2004 s-a vorbit de "două" Românii şi de "două" Ucraine, departajate după un criteriu sociologic, în primul caz, şi geopolitic în cel de al doilea, în Republica Moldova nu putem invoca o polarizare la fel de accentuată a electoratului, care să simplifice lupta politică, oricâte împrumuturi cromatice cu valoare simbolică ar încerca partidele din Opoziţie. Noi nu avem "două", ci n Basarabii, dintre care cea "roşie" (echivalentul albastrului guvernamental la vecinii noştri din est şi din vest) ar fi doar una din spectrul avatarurilor problematice ale land-ului prutonistrean. În fapt, găsim câte o Basarabie pentru fiecare grupare politică şi câte o Basarabie pentru fiecare categorie socială şi comunitate etnică – o Basarabie comunistă şi alta creştin-democrată, una centristă şi alta social-democrată; o Basarabie a "moldovenilor" şi alta a "românilor", una a ruşilor şi alta a găgăuzilor, o Basarabie a tinerilor şi alta a pensionarilor. Şi să mai adăugăm şi o aşa-zisă "patrie ambulantă": este, parafrazând o celebră vorbă a latinilor, Basarabia topită în "praful de pe sandalele" celor câteva sute de mii de moldoveni plecaţi la lucru peste hotare. Examinându-le separat, ai impresia, de bună seamă, că e vorba, mereu, despre o ţară diferită! Prea multe opţiuni într-un spaţiu atât de strâmt. Cum să le conciliezi, în numele căror valori, cu ce sloganuri şi prin ce mijloace politice?... În lipsa partidelor care, la fel ca şi până acum, vor purta lupte crâncene pentru aceeaşi felie de electorat, ignorând cu desăvârşire lecţia alegerilor din România şi din Ucraina – adică imperativul unităţii –, cei ce vor trebui să-şi asume misiunea sudării acestui puzzle schizoid, politico-etnic basarabean, în jurul unor obiective naţionale, sunt jurnaliştii din presa independentă. Va fi o probă de talent şi o provocare pentru orgoliul lor de "formatori de opinie" şi "directori de conştiinţă". O tentativă infinit mai meritorie decât chemarea hei-rupistă, nu tocmai inspirată, pe care unii dintre ei au lansat-o în ajunul datei de 12 decembrie.

***