Vasile Gârneţ prezintă 'Sud-Est cultural', 'Septentrion literar', 'Cultura', 'Dilema veche', 'Observator cultural', 'Idei în dialog'

Sud-Est cultural, nr. 3/2004

Un număr de revistă consacrat în mare parte criticii literare. Tema este prospectată în datele sale esenţiale în editorialul - "Chestiunea criticii" - semnat de Valentina Tăzlăuanu, care face, între altele, şi un foarte exact "portret" al criticului literar basarabean: "...Poate prea febril-categoric sau exclusivist în străduinţa lui de a pune lucrurile (şi autorii?) la punct pe de o parte, sau prea concesiv-edulcorant pe de alta, discursul critic (acolo unde este şi atât cât este) n-a putut ocoli la noi, ca şi aiurea, o anumită marginalitate în raport cu restul literaturii. Uneori pare o poziţie incomodă, alteori este căutată, devenind un teritoriu al exprimării individuale, lipsite de constrângeri şi convenienţe sau, ocazional, loc de refugiu pentru cei frustraţi sau bântuiţi până la capătul zilelor de vanităţi şi neîmpliniri literare. Tradiţional, particularităţile climatului literar autohton au rezervat criticilor, chiar celor oneşti şi bine echipaţi profesional, ale căror judecăţi au contat cel puţin în ochii membrilor breslei, un rol nesemnificativ. Iar acolo unde s-a manifestat cât de cât, ideea de autoritate critică a fost de cele mai multe ori intens compromisă de "vânătorii de recompense" plătiţi de regim. Puţini autori s-au simţit în stare, pe riscul lor personal, să se împotrivească obedienţei impuse. Şi mai puţini au scăpat cu faţa curată din torentul maculării cvasigenerale".

Într-un studiu amplu, "Spaţii şi oglinzi", Eugen Lungu face o inventariere minuţioasă a eseiştilor şi criticilor literari basarabeni din Secolul XX, depistând – cu un optimism bine temperat - tematici, stiluri, performanţe estetice, dar diagnosticând şi destule nevroze... Cum ar fi aceasta: "Pare ciudat, dar în deceniile 6-8 critica este mai aplicată la fenomenul literar propriu-zis. Cred că nu e atât vorba de o seducţie din partea acestuia - câtă literatură bună aveam atunci? - cât de o evadare în el: cum să faci altceva când realitatea te obligă să porţi ochelari literali afumaţi până la opacitate?".

Un eseu superb, "Bacovia, poetul marginii existenţei", obligatoriu de acum încolo pentru orice "bacovianist", semnează Mihai Cimpoi. Tentaţia citării in extenso este mare, însă mă rezum, din lipsă de spaţiu, la aceste fragmente: "Bacovia este, înainte de toate, un personaj insolit, cufundat într-o zonă de întuneric infernal constituit din umbre stranii, din fantome şi pătruns de strigăte disperate, de vaiete şi de un plâns care este al materiei însăşi (Aud materia plângând). Solitar, timid, marcat de eterne nevroze, trăind într-un cadru provincial al mizeriei, el pare venind de-a dreptul din azilurile săracilor lui Dickens sau din galeria personajelor lirice spasmodice ale lui Tennyson. (...) Aerul bolnăvicios, de morbidezza, care domină autoritar poezia şi proza sa, nu este expresia unei frustrări, a unui complex al Cenuşăresei, al copilului etern orfan, aruncat în umilinţă şi nepăsare. El are o existenţă cenuşie, anonimă de însingurat provincial îndepărtat de Centrul lumii şi ajuns la o margine obscură a ei. Bacovia este prin excelenţă poetul marginii existenţiale, care închide toate perspectivele şi naşte, evident, o conştiinţă a claustrării fatale, tragice. Printr-un miracol artistic, ce îmbină teatralitatea, artificialitatea cu autenticitatea, naturalitatea, Bacovia transformă patologia în ontologie. Starea de boală permanentă îl ajută să-şi cunoască mai bine străfundurile fiinţei, adâncimile infernale ale eului. S-a zis, astfel, că este singurul poet român care a coborât în infern".

Alte comentarii critice în acest număr de revistă semnează Arcadie Suceveanu (Victor Teleucă – Ninge la o margine de existenţă), Tamara Cărăuş (Andrei Pleşu – Despre îngeri), Mircea V. Ciobanu (Emilian Galaicu-Păun – Yin Time), Valentina Tăzlăuanu (Dan C. Mihăilescu – Literatura română în postceauşism. I. Memorialistica sau trecutul ca re-umanizare), Grigore Chiper (Gabriela Adameşteanu – Dimineaţa pierdută, Întâlnirea).

Cu titlu de informaţie, semnalăm dialogul Valentinei Tăzlăuanu cu Vasile Gârneţ şi Vitalie Ciobanu, prilejuit de aniversarea celor 10 ani de la apariţia Contrafortului.

Excelent, bine condus şi savuros ca expresie, interviul lui Emilian Galaicu-Păun cu Şerban Foarţă. Leo Butnaru publică, sub un titlu sugestiv, Drumul cu hieroglife, interesante pagini dintr-un jurnal in China. Aureliu Busuioc semnează două proze (două istorioare morale): "Samariteanul milostiv" şi "Câinele baronului" – remarcabile ca subiect şi scriitură. Fragmentul din romanul-fapt, Pe mine, mie redă-mă, de Serafim Saka, se citeşte cu foarte mult interes, anunţând o carte de excepţie pentru literatura noastră.

Septentrion literar, nr. 2-3/2004

Numărul dublu, 2-3 (23-24) din acest an al Septentrionului literar – revistă a scriitorilor români din Cernăuţi, conţine şi câteva texte care pun în lumină activitatea socio-culturală a intelectualilor români din nordul Bucovinei. Editorialul lui Ilie Tudor Zegrea, "Pentru conlucrare în numele adevărului", descrie o iniţiativă a unui grup de scriitori de la Cernăuţi (Grigore Bostan, Grigore Crigan, Simion Gociu, Mircea Lutic, Ilie T. Zegrea), care au depus un nou memoriu la Şeful Administraţiei Regionale de Stat, domnul Mihailo Romaniv. Iată doar câteva din cerinţele conţinute în acest memoriu: deschiderea la Cernăuţi a unei universităţi multiculturale şi a unui liceu de artă pentru elevii români; inaugurarea muzeului "Mihai Eminescu" în casa marelui cărturar Aron Pumnul; deschiderea unei edituri de stat pentru editarea cărţilor scriitorilor români din ţinut şi a unei librării de carte românească...

Două studii critice remarcabile semnează Arcadie Suceveanu (Emilian Galaicu-Păun şi ghilotina lui Robespierr) şi Ştefan Hostiuc (Simion Gociu între sărutul spicelor şi lacrima toamnei). Un fragment din portretul în sepia (am mai întâlnit rubrica aceasta şi în altă revistă!) caligrafiat de A. Suceveanu: "Livrescă, anagramatică, intertextualistă, insurecţională, poezia lui Em. Galaicu-Păun este grea de sensuri şi se citeşte greu. Pentru a ajunge la miezul ei cititorul este nevoit să deschidă dicţionarele şi să dezghioace sensuri provenite din surse eterogene, să înnoade şi să deznoade lanţuri frazeologice, să învingă zeci de obstacole grafice şi prozodice: paranteze, ghilimele, linii punctate, trimiteri la subsol, cuvinte criptogramatice ori sincopate, puncte de suspensie etc., etc. În schimb, revelaţia, atunci când reuşeşti să ajungi la ea, şi satisfacţia estetică justifică orice efort."

"Piesa de rezistenţă" a acestui număr de revistă este amplul interviu luat de Silvia Băcăuanu-Neamţ lui Leo Butnaru, interviu situat sub un titlu confesiv: "Cea mai importantă victorie este cea pe care o repurtezi asupra propriei tale persoane". Poetul de la Chişinău se dovedeşte acelaşi interlocutor cult, spontan şi curajos, producând formulări memorabile. La întrebarea cine îi sunt adversarii, Leo Butnaru răspunde: "... cei cam proşti alfabetizaţi în ale literaturii, cei rămaşi la un grad rudimentar sau mediocru de conştiinţă artistică, cei ce nu au făcut casă bună cu studiul şi experienţele inteligenţei creatoare. Din când în când, dintre ei îşi ia curaj câte vreun bard măiestreţ, care mă acostează prin replici deocheate... Cred că pe unii "i-am învins" prin indiferenţă, prin a nu le acorda pic de atenţie...".

Pagina de poezie semnată de Nicolae Popa este o combinaţie sui generis de naturaleţe şi artificiu intelectual, iar titlurile unor poeme - "insert", "enter" – sună ca un comentariu la fotografia autorului, parţial luminată de blitzul aparatului de fotografiat, de ecranul calculatorului, de postmodernism ş.cl.

Cultura, nr. 32/2004

Una din temele centrale din Nr. 32 (20-26 octombrie 2004) ale revistei Cultura, săptămânal editat de Institutul Cultural Român, o constituie Petru Groza, o controversată figură politică, şeful primului guvern comunist de la Bucureşti, după intrarea ţării în orbita sovietică. Discuţia, prilejuită de apariţia la Editura Compania de la Bucureşti a cărţii Petru Groza, ultimul burghez. O biografie, semnată de tânărul cercetător Dorin-Liviu Bîftoi, este "prefaţată" de articolul din pag. 3 al lui Cristian Teodorescu, directorul (se pare, de curând demisionar) al revistei, care traversează repede în textul său propria amintire dezagreabilă despre personajul monumentalizat în anii domniei lui Ceauşescu, înspre imaginea omului politic complex, aşa cum apare Groza în cartea lui Dorin-Liviu Bîtfoi. "După război, Groza devine premier roşu, în urma unor alegeri furate. El ştie că au fost furate. (...) Dar după ce începe marele val de arestări în anii ’50, Groza îşi foloseşte influenţa pentru a scoate din puşcărie persoane despre care aflase că fuseseră arestate. (...) Mai interesant însă decât cartea însăşi mi se pare că un tânăr se interesează de anii ’50. Am o teorie freudiană personală, ca să zic aşa, în această privinţă. Cei care se preocupă azi de anii ’50 o fac, cumva, pentru a le da cu tifla părinţilor lor şi luând de bune spusele bunicilor. Dl. Bîftoi nu se mulţumeşte cu asta, ci chiar reuşeşte să explice în ce constă legenda lui Petru Groza, cu toate ale ei."

 Despre virtuţile studiului şi faţetele contradictorii ale protagonistului său mai aflăm din textele lui Adrian Majuru şi Valentin Protopopescu. Primul relevă vizionarismul lui Petru Groza - omul a prevăzut încă în anii ’30 fatalitatea intrării României în conul de umbră al Rusiei bolşevice, iar o dată împlinite predicţiile sale, a atras atenţia românilor cât de important este să rezişti cultural, conservându-ţi reperele identitare, prin adaptarea la politic (citeşte: la regimul puterii populare), ceea ce, din păcate – adăugăm noi - nu s-a putut în Basarabia "rasă din punct de vedere cultural" de sovietici. Al doilea cronicar scoate în relief paradoxul traiectului biografic analizat de Bîftoi: Petru Groza a fost unul dintre cei mai bogaţi oameni ai României interbelice, un "capitalist pur-sânge" care, înţelegând "necesitatea istorică", a renunţat la averea sa, îmbrăţişând idealurile stângii radicale.

O utilă dezbatere despre site-urile literare româneşti este susţinută de mai mulţi administratori de pagini WEB culturale. Rubrica "Top-eşantion" ne propune în dublă versiune, română-engleză, o proză scurtă a lui Mircea Nedelciu, cel definit, pe bună dreptate, "scriitorul emblematic" al generaţiei ’80. Reţinem în acest număr şi un interesant interviu cu Alexandru Muşina, care pe cât de activ ca editor, nu s-a remarcat în ultimul timp cu prea multe prezenţe mediatice. Un motiv în plus să spicuim din opiniile sale despre "starea de spirit" în literatura română actuală. "A impune celor mai tineri propria manieră de a scrie ţine de modelul dictatorial, fanariot din societatea, din cultura română; pe care l-am detestat întotdeauna, împotriva căruia am încercat să-i "înarmez" pe cei tineri. (...) Cultura noastră duce lipsă de "concept" (în sensul american), de idealuri, înlocuite cu discursuri adormitoare sau cu fantasme de bursieri. Noi urâm ideologia din cauza comunismului, desigur. Dar, fără idealuri, fără ideologie, nu se poate. Tinerii români – artişti, scriitori –  simt nevoia să creadă şi ei în ceva, dar nu prea mai au în ce; mizele sunt neclare (sau lipsesc). Aşa că se refugiază în "mizerabilism" (sindrom de marginalitate) sau sub pulpana câte unui "boss". Vorbind despre nevoia unui moment de vârf în proza românească, Muşina conclude: "asta nu se va întâmpla dacă ignorăm, dacă vrem să uităm – cu orice preţ – cea mai oribilă şi fascinantă, cea mai "romanescă" perioadă din istoria noastră modernă: cele cinci decenii de comunism. Ne lipseşte echivalentul unei generaţii ’47, din Germania de după nazism. Ce nu se "repovesteşte" (cât mai "realist", mai aproape de biografiile atroce ale celor care au/am trăit atunci), se uită, nu există. Suntem – în lipsa unei (mari, sau măcar "cinstite") literaturi despre lumea din care venim – nişte oameni fără trecut. Nişte bastarzi. Numai buni de slugi ale europenilor."  Iată nişte idei de luat în seamă şi pentru scriitorii basarabeni.

Dilema veche, nr. 38/2004 ("Un pod de flori, o dragoste din t(r)ei")

Nr. 38, din 1-7 octombrie 2004, al revistei Dilema veche, (www.algoritma.ro/dilema) are drept generic "Republica Moldova, privită cu ochiul liber". Un florilegiu de texte semnate de Aurel Ciobanu-Dordea, Laurenţiu Constantiniu, Armand Goşu, Valentin Naumescu, Cristian Preda, Simina Radu-Bucurenci şi Dorin Chirtoacă (ultimul venind cu o analiză de insider a momentului politic de la Chişinău). Grupajul este însoţit şi de un scurt istoric al Basarabiei, 1812-2001. Cităm din Argumentul lui Adrian Cioroianu, coordonatorul temei, intitulat sugestiv-ironic Un pod de flori, o dragoste din t(r)ei: "De la episoadele intrate în istorie ale podurilor de flori din anii ’90 şi până la clipurile recent intrate în topuri ale băieţilor de la O-Zone (...) povestea Republicii Moldova s-a construit cu totul fragmentat în imaginarul societăţii româneşti contemporane. Această românitate proximă, atât de afină şi totuşi altfel, nu a ieşit din zodia clişeului: pe de o parte, Republica Moldova este (măcar în parte) străvechea Basarabie trădată, pentru a cărei cauză merită şi trebuie luptat (...). Pe de altă parte, Moldova nu (mai) este fosta Basarabie românească, ci un ţinut incert, dinspre care răzbat uşor fermoare la kilogram, elastice şi fierbătoare de cafea, dar spre care răzbate mult mai greu sentimentul (pentru unii depăşit, pentru alţii de viitor) identităţii comune. Există, oricum am pune problema, o Basarabie a învăţătoarelor care-l predau la clasa din Chişinău pe românul Eminescu cu ochii în lacrimi şi o Moldovă a fetelor frumoase şi uşor accesibile ce plâng şi ele, din când în când, în câte un jurnal de seară, după ce par a afla, din datele scrise în paşaportul recuperat de la traficanţii albanezi, că sunt minore. Cele două ţări imaginare – acea Basarabie şi acea Moldovă – au în comun cam ce au şi învăţătoarea şi juna... Mai este, totodată, o Basarabie a studenţilor vorbitori de româneşte care vin în universităţile noastre, dar şi o Moldovă a aceloraşi – în momentul în care, în anul I, îi surprindem vorbind ruseşte între ei. Aceiaşi studenţi vin astfel din două ţări diametral opuse; acesta este probabil şi motivul pentru care mulţi dintre cei mai buni dintre ei, excedaţi de acest decalaj geografic din mintea noastră (de care ei nu-s vinovaţi), decid să rămână în România (...). Între această Basarabie a revistei Contrafort, demnă de atenţie de la cap la coadă, şi Moldova cântăreţei Anna Lesko, mult mai interesantă de la şolduri spre călcâie, se cască un hău care ne înghite pe toţi deopotrivă. În imaginar, România şi Basarabia se iubesc ca nebunele când e vorba de trecut, se ignoră cu plăcere când apare în propoziţie şi Moldova prezentului şi se suspectează cu temeri, toate trei, dacă vine vorba despre viitor. În disperare de cauză, cele trei o cheamă pe tanti Europa să le dea răspunsul la dilemă: suntem sau nu unii şi aceiaşi? Dacă da, de ce ne mai batem capetele? Dacă nu, de unde atunci această migrenă comună?"

Ceilalţi autori exprimă, mai mult sau mai puţin plastic, aceleaşi contradicţii legate de imaginea Basarabiei (sau a "Republicii Moldova") în dreapta Prutului. Rezultă un tablou de referinţă policrom şi neliniştitor, în funcţie de unghiul analizei, care îndeamnă la reflecţie. Valentin Naumescu: "În ceea ce mă priveşte, cred cu tărie că ceea ce s-a întâmplat în Moldova de peste Prut în ultimii 14 ani se datorează cu precădere rezistenţelor politice interne şi catastrofalei prestaţii a clasei politice, care menţine ţara la periferia Europei, şi mai puţin boicotului rusesc. (...) Plecarea de la putere a generaţiei de 50-60 de ani, formată în structurile sovietice, şi câştigarea poziţiilor decizionale de către o nouă elită, educată după alte valori, cu alte competenţe şi cu un alt crez politic şi profesional, va aduce cu siguranţă un aer proaspăt la Chişinău, iar vântul schimbării din Europa Centrală, început în 1989-1990, se va simţi şi peste Prut. Acestei elite tinere, cu diplome universitare de Bucureşti, Cluj sau Iaşi, îi va reveni cu siguranţă misiunea rediscutării legăturii Basarabiei cu România." Armand Goşu: "Moscova şi-a pierdut răbdarea. A sperat că Voronin, pe care l-a susţinut în campania electorală, va fi instrumentul de realizare a proiectelor ei geostrategice în regiune. Acum, potrivit presei din Republica Moldova, Kremlinul pariază pe Serafim Urechean, primar al Chişinăului şi lider al Blocului Moldova Democrată (...) Jocurile politice la Chişinău sunt complicate. Toţi promit. Şi Voronin a promis. Iar de pe urma promisiunilor lui, Moscova s-a ales doar cu dureri de cap". Simina Radu-Bucurenci: "M-am dus eu peste Prut, am început să învăţ limba rusă şi m-am apucat să cercetez documente, aşa cum am fost învăţată la facultate, cum devine treaba cu 1918. Nu prea mi-a plăcut ce am aflat. La Chişinău, la o conferinţă, a trebuit să vorbesc despre asta. Mi-a fost frică, sau, mai degrabă, ruşine de oamenii ăia care încă vorbeau emoţionaţi despre naţiunea română. Cum să le spun că şi atunci, înainte de "Marea Unire", ca şi acum, ne uitam chiorâş unii la alţii, de pe ambele maluri ale Prutului, cu podurile lui de flori cu tot?" Laurenţiu Constantiniu: "Am putea spune că, după ’89, Basarabia a fost pierdută, definitiv, un an mai târziu. Pe fondul  puternicei mişcări unioniste din Basarabia şi al vântului de libertate ce bătea şi pe la noi, unirea ar fi putut deveni un fapt împlinit. Nici Europa, nici fosta URSS nu ar fi avut capacitatea să reacţioneze. Una din uimirea provocată de atât de rapida implozie a "imperiului răului", iar cealaltă din neputinţă. Atunci, elita politică românească nu numai că nu a făcut nimic, însă, mai mult, a plusat "legându-se" temeinic de fostul "Mare frate" printr-un tratat. (...) Încă de la crearea ei, în 1949, R.F. Germania avea prevăzut într-unul din articolele Constituţiei sale refacerea unităţii germane. Nici unul din liderii politici vest-germani nu a abandonat această idee de-a lungul celor 50 de ani de Război Rece, iar la momentul potrivit nu a precupeţit nici un efort pentru realizarea obiectivului propus. În ce ne priveşte, nu cred că ne-ar dăuna dacă, din când în când, am învăţa câte ceva din exemplul german." Aurel Ciobanu-Dordea: "Ar trebui să tratăm cetăţenii moldoveni aşa cum îi tratăm pe cei ai Ungariei sau ai Bulgariei, ori ai Uniunii Statale Serbia-Muntenegru, adică neutru. Iar bursele de studii ar trebui acordate cu rigoare însutită. Iar trecerea frontierei ar trebui să se facă pe bază de viză. Zecile (sutele?) de mii de mai mult sau mai puţin români cărora le-am acordat cetăţenia noastră până acum nu vor fi afectaţi, iar ceilalţi nu vor fi interesaţi. Acordul de liber schimb, care a fost încălcat de mult de partea moldoveană, ar trebui denunţat. (...) Nu ar trebui să mai acordăm nici un ajutor, cu excepţia formelor de solidaritate internaţională care se practică în caz de calamităţi naturale. Puţinul pe care l-am făcut până acum a picat mereu prost, şi suntem prea săraci ca să plătim să fim înjuraţi." Cristian Preda: "Una dintre speciile naţionalismului postcomunist din România a avut drept obiect relaţia cu Moldova şi s-a exprimat sub forma proiectului unirii României cu tânărul stat de la Est. Naţionalismul pro-moldovenesc s-a deosebit de cel antimaghiar. Acesta din urmă a fost exclusivist, agresiv şi intolerant. Dimpotrivă, pasiunea pentru Chişinău presupunea includerea (şi nu excluderea), refuzul oricărei violenţe (mergând de la lirica podului de flori la ideea unei uniuni paşnice, după model german) şi toleranţa (evocată foarte sugestiv de retorica "fraţilor de peste Prut"). Ca şi naţionalismul antimaghiar, şi cel promoldav a fost un eşec. Acest "eşec" are două chipuri distincte. Cei care făceau din agresivitatea antimaghiară principiul fundamental al politicii lor au devenit nefrecventabili în politica românească. În schimb, pasiunea unionistă a dispărut ca obiect politic."

Acest număr al revistei de la Bucureşti a trezit, după cum era de aşteptat, reacţii diferite la Chişinău. S-au auzit, în general, opinii pozitive şi nuanţate, dar nu au lipsit, în virtutea aceluiaşi pluralism al receptării, unele voci indignate, care au acuzat "sibaritismul" autorilor de la Dilema veche, abordarea superficială şi arogantă a realităţilor basarabene. Autorii de la Bucureşti au fost invitaţi să "treacă Prutul", în Basarabia, şi să "guste" la faţa locului din aroma ei inefabilă, înainte de a vorbi. (Developând acelaşi sindrom al "virginităţii prelungite", două săptămâni mai târziu o propoziţie, între altele, a lui Marius Chivu dintr-o cronică a sa din România literară nr. 38/2004, Cum citim poezia basarabeană, propoziţie nu tocmai entuziastă despre versurile lui Gr. Vieru şi L. Lari, punea pe jar cohorta patrioţilor "lirici" de la Chişinău).

Între atâtea subiecte ce inflamează, mai ales într-un an electoral, agenda unei reviste cu deschidere spre societate, ideea colegilor de la Dilema veche de a ataca, printr-un grupaj tematic, viziunea şi clişeele "regăţene" despre Basarabia, formulând propuneri şi sugestii pentru deblocarea actualului îngheţ "româno-român", trebuie salutată şi încurajată. Ar fi, acum, rândul "celuilalt" să puncteze.

Observator cultural, nr. 244/2004

Nr. 244 (26 octombrie-1 noiembrie 2004) publică în deschidere un chestionar pe tema "Statutul jurnalistului, azi", inspirat de ultimele tensiuni dintre patronii occidentali ai unor ziare independente din România, Evenimentul liber şi România liberă, şi echipele redacţionale ale acestor publicaţii, soldate cu demisii de răsunet. La dezbatere participă câţiva jurnalişti şi analişti de presă cunoscuţi: Sabina Fati, Traian Ungureanu, Cornel Ivanciuc, Victor Neumann, Ovidiu Şimonca şi Cristian Teodorescu. Aceştia schiţează un tablou destul de sumbru al presei române, care aminteşte în bună măsură de problemele mediilor independente din Republica Moldova, unde lucrurile stau şi mai prost.

Revista inserează protestul unui grup de eminenţi intelectuali ieşeni, între care M. Codruţ, Al. Zub, Al. Călinescu, E. Brumaru, Al. Lăzescu, S. Lupescu, Fl. Platon, D. Irimia, L. Antonesei, Şt. Afloroaiei ş.a. în total 30 de semnatari, faţă de exonerarea lui C.V. Tudor de acuzaţia de a fi făcut poliţie politică în România ceauşistă, în pofida numeroaselor documente şi mărturii "pe viu" existente şi în ciuda votului a patru din cei 8 membri ai CNSAS – A. Pleşu, H.-R. Patapievici, M. Dinescu şi C. Secaşiu. Manifestului intelectualilor de la Iaşi îi este alăturat protestul Consiliului de Conducere al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România – ASPRO. Trist episod pentru calitatea democraţiei într-o ţară membră NATO şi fără doi ani "comiliton" în Uniunea Europeană.

De la politică la cultură. Ion Bogdan Lefter abordează problema ediţiilor critice din clasicii literaturii române, sarcină care revenise mult timp editurii Minerva, între timp dispărută, şi neglijată, ca strategie de tip patrimonial, de echipele succesive de la Ministerul Culturii. Totuşi există semne bune, observă directorul Observatorului cultural: "La orice examinare lucidă, se vede (...) că disciplina ca atare a istoriei literaturii a evoluat rapid în interval: s-au rărit (...) formulele de investigaţie aşa-zis cantitativă, acumulativă, "factologică", dar s-au multiplicat în proporţie geometrică exegezele tematice, decupajele pornite de la idei interpretative ingenioase, cercetările (...) fundamentate pe scenarii conceptuale, pe modele mai sofisticate de analiză (...) Se cuvine adăugate în peisaj şi ieşirile unor autori şi ale unor texte înspre circuitele ştiinţifice internaţionale, cu unele rezultate notabile." Drept probă reuşită a unei astfel de proiect, Bogdan Lefter citează volumul în limba engleză consacrat Prozei romantice "nonfictive" (Nonfictional Romantic Prose), la care participă şi trei apreciaţi cercetători români: Virgil Nemoianu, Mircea Anghelescu şi Monica Spiridon.

Luminiţa Marcu - unul dintre criticii cei mai combativi ai noii generaţii - vorbeşte, într-un amplu şi minuţios articol, despre două atitudini ale criticii literare faţă de operele perioadei comuniste, ambele extreme şi oarecum exclusiviste. Reprezentanţii acestor tendinţe antagonice sunt, potrivit autoarei, Eugen Negrici, care în cartea sa Literatura română în comunism explică resorturile politice şi sociale care au făcut posibilă această literatură, folosind adesea un instrumentar extras din patologiile medicale, şi, la celălalt pol, Eugen Simion, care trece cu graţie în ediţiile revizuite ale "Scriitorilor români, de azi" peste experienţa totalitară, "învelind" estetic, escamotând ceea ce constituia în fapt o boală a dedublării şi a ticăloşiei unor autori. Grila adecvată de lectură ar fi undeva la mijloc, sugerează Luminiţa Marcu: "Mai interesantă, aşadar, pare sa fie nu o altă "ierarhie" a perioadei, ci o altfel de lectură a acestor romane. Nu o altă listă şi nici o interpretare originală, psihanalitică sau revanşardă, moralizatoare sau sarcastică, ci o altă atitudine faţă de un conţinut literar, văzut ca un rezervor de mentalităţi şi valori ale unei epoci complexe şi complicate. Iar dacă de aici va rezulta şi o altă ierarhie, poate că nu va fi un lucru tocmai rău."

Un asemenea proiect, "de-pasional", de istorie literară pare, în orice caz, mult mai la îndemână unui critic tânăr, imun la influenţele unei biografii psihanalizabile, în "bine" sau în "rău", după cum se întâmplă să fie optica şi criteriile privitorului.

Idei în dialog, nr. 1/2004

În luna octombrie curent, desul de "înghesuita" familie a publicaţiilor culturale bucureştene s-a completat cu o nouă apariţie – Idei în dialog (ID), subintitulată "revistă lunară de cultură a ideilor". Director este H.-R. Patapievici. În editorialul primului număr,  intitulat "Manifest: calmul discuţiei, senină­tatea valo­rilor", eseistul deplânge ostilitatea diferitor gru­pări culturale româ­neşti, partiza­natele ideolo­gice, "coteriile", "li­che­lis­mul", "opor­tunismul" spa­ţiu­lui intelectual (e o lungă listă de vicii cu intenţie persua­sivă), răz­boaiele de elimi­nare reciprocă. Aces­tui model de "cultură stratificată", autistă, în România, ale cărei "etaje" practic nu comunică între ele, autorul îi opune propriul proiect, numit printr-o metaforă: modelul "culturii-roată", pe a cărei circumferinţă exterioară îşi fixează nervurile culturile de specialitate: "Revista noastră îşi propune să fie locul comun între culturile de specialitate care se afirmă azi cu vigoare în România. Îşi propune să readucă în cultura publică ceea ce pentru corpul politic este binele comun, realitatea unei culturi comune, la care să putem participa toţi – fără inhibiţii, fără concesii, fără discriminări; cu afirmarea standardelor de civilitate, bun simţ, inteligenţă critică şi obiectivitate. Într-o lume în care aproape toţi vociferează, în care tot mai puţini se pot smulge din orbire ideologică, într-o lume în care prea puţini mai ştiu să asculte şi altceva decât sunetul propriei voci şi în care nimeni nu e dispus să cedeze la argument, sperăm să putem aduce un moment de calm al discuţiei şi de seninătate a valorilor." Un ideal cât se poate de nobil, dar şi discutabil când vine vorba de "orbirea ideologică", evocată de H.-R. Patapievici. Editorialistul ar trebui să fie mai explicit. Un program similar, după ’89 (chiar dacă "ajustat" teoretic în termeni diferiţi), au lansat mai mulţi iniţiatori de reviste culturale, oameni în general onorabili şi intelectuali valoroşi. Aceştia însă, "fatalmente", tot înspre o "stratificare" conceptuală au ajuns, exploatându-şi la maxim diferenţele şi opţiunile ideologice, ceea ce nu reprezintă, neapărat, o tragedie, ci trăsătura constitutivă a unei lumi pluraliste, cum a devenit din fericire România, şi a unei epoci de complexe reevaluări şi redefiniri pe plan socio-politic şi cultural. De aceea, obiectivul enunţat de directorul de la ID ni se pare marcat de o tentă utopică. Mult mai realist, în schimb, ar putea fi angajamentul său privind "standardele de civilitate şi obiectivitate" ale noii publicaţii, care, sperăm, să excludă defulările şi atacurile la persoană, de felul celor semnate de unii "păltinişeni" în recenta polemică din Dilema veche.

Printre autorii primului număr se regăsesc nume bine cunoscute: Dan C. Mihăilescu (propunându-ne o lectură subiectivă a Verii literare 2004), Alex. Leo Şerban (cu o captivantă şi subtilă radiografie a fenomenului "stăpânul inelelor" din cinematografia americană), Daniel Barbu (un eseu despre perversa distribuire a responsabilităţilor în imaginarul colectiv postcomunist din România), istoricul Ioan-Aurel Pop (polemizând elegant şi nuanţat cu viziunea "demitologizantă" a lui Lucian Boia – un text remarcabil ca dicţiune a argumentelor), Mircea Mihăieş (un lung eseu intitulat "Bătrâneţea. Mod de întrebuinţare"), Stelian Tănase (aducând în atenţie o foarte interesantă cronică a vizitei lui Henri Barbusse în România, în 1925, cu ocazia procesului asupra rebelilor bolşevici de la Tatar-Bunar; scriitorul francez, agent al Cominternului, şi-a avut la Chişinău o placă de granit comemorativă, la colţul străzilor Ştefan cel Mare şi Mitropolit Bănulescu-Bodoni, "rasă" în toiul revoluţiei de la ’88-’91).