Jazz cu adânc impact emoţional

Iniţiat la Chişinău în 2002 de către Anatol Ştefăneţ, Ethno Jazz Festival prinde aripi. Ediţia din acest an a fost un succes pe toată linia: selecţie riguroasă a muzicienilor invitaţi, public numeros şi foarte receptiv, condiţii excelente de cazare şi masă (Hotelul Codru şi Restaurantul Maestro) culminând cu o fastuoasă recepţie la Casa Vinului. De ani de zile, Ştefăneţ deţine supremaţia printre mânuitorii violei în jazzul mondial. În plus, el se dovedeşte un organizator de festivaluri cum rar am întâlnit: civilizat, bun diplomat, generos, dar fără să admită concesii în privinţa standardelor estetice. A ştiut să mobilizeze sponsori eficienţi ce merită laude şi mulţumiri: Moldcell, Primăria Municipiului Chişinău, Ministerul Culturii, Austrian Airlines, Fundaţia Soros, Alianţa Franceză din Moldova, Unicef, ambasadele Germaniei, Cehiei şi Ungariei etc. Reuşita lui Anatol Ştefăneţ – şi a co-organizatoarelor Natalia Ştefăneţ şi Mariana Postică – aduce imense servicii prestigiului cultural al unui stat cu o situaţie socio-economico-politică mai curând precară.

Timp de patru zile, Teatrul Naţional Mihai Eminescu din capitala basarabeană s’a transformat într’un epicentru al muzicii de înaltă calitate. Spre orgoliul spectatorilor, participarea autohtonă a fost ireproşabilă: septetul vocal Univox, condus de Ilona Stepan, prelucrează teme tradiţionale româneşti şi standards din repertoriul clasic al jazzului cu o acribie quasi-academică.  Dar atunci când aranjamentul Ciocârliei, conceput de Igor Ioachimciuc, îi mobilizează pe cei şapte tineri basarabeni, descoperim cu încântare o dinamică aparte a frazării a capella, pe care am putea-o denumi ... swing moldo-român. Dacă pe Ilona Stepan & Georgeta Burlacu/altiste, Viola Julea & Ina Terteilova/soprane, Nicu Pavlinciuc/tenor, Valeriu Vântu/bariton şi Nicolai Andus/bas îi cunoscusem deja, cu patru ani în urmă, la festivalul Jazz Napocensis din Cluj, în schimb, Trio-ul alcătuit din Dorel Burlacu/pian, sintetizator, Alexandru Murzac/bas şi Igor Carpenco/baterie a fost o adevărată revelaţie. Compoziţii proprii dense, pline de inventivitate muzicală, din care nu lipsesc accentele ludice, adică – îndrăznesc să spun – o revalorificare din unghi propriu a înseşi formulei celei mai uzitate în a doua jumătate a istoriei jazzului. Incorporarea trucurilor electronice în limbajul trio-ului acustic decurge cu fineţuri demne de un Paul Bley. Performanţa lui Dorel Burlacu e cu atât mai notabilă, cu cât încă nu l-a ascultat pe acel pontif al stilului post-free (apropo: în linie maternă, Bley descinde din România). Prin muzicalitate, aplicaţiune şi seriozitate, Burlacu, Murzac & Carpenco au toate premisele să se afirme într’un context internaţional oricât de competitiv, ca a doua forţă din jazzul basarabean la început de secol 21.

Prima forţă rămâne, indubitabil, ctitoria lui Anatol Ştefăneţ – grupul Trigon. După dezmembrarea survenită anul trecut, formaţia a renăscut din propria-i cenuşă, confirmând intuiţiile valorice ale liderului ei. Acestuia i s’au alăturat mai junii Dorel Burlacu – cel mai complex keyboardist basarabean al momentului – poliinstrumentistul şi vocalistul Valeriu Boghean şi Gary Tverdohleb, probabil unicul percuţionist din zonă capabil să calce pe urmele lui Oleg Baltaga (plecat să se lupte cu morile de vânt ale competiţiei din lumea spectacolului german). Fiecare piesă din program a fost o bijuterie sonoră, de la emblematicele Şchiopătata sau Doina, până la versiunile mustind de idei fragede conferite Zborului cărăbuşului rimsky-korsakovian, sau imortalei Caravane ellingtoniene. Fascinanta transfigurare a cântecului Lume, lume i-a prilejuit lui Boghean o sulfuroasă evocare onomatopeică a Mariei Tănase. Apoi - tocmai când credeam că nimic nu ne mai poate surprinde - multivalentul tânăr s’a lansat într’un solo de trompetă cu surdină, conciliind melismatica folclorică bănăţeană cu spiritul lui Miles Davis. Ca să nu ocup întreg spaţiul cronicii cu elogii (deloc circumstanţiale) la adresa Trigon-ului, voi spune doar că Anatol Ştefăneţ a pus pe picioare o formulă de componenţă echilibrată, aptă să ne ofere în continuare frumuseţi nemaiauzite.

Iar acum, despre oaspeţii din străinătate. Marele muzician ceh Jiri Stivin i-a cucerit pe auditori cu solo-urile sale bogat ornamentate, precum arhitectura incomparabilei Praga, urbea în care şi locuieşte. Surprinzător însă, el a preferat în locul dialogului cu o formaţie vie, un acompaniament preînregistrat! Soluţie circumstanţială, câtuşi de puţin jazzistică, prin care şi-a autodiminuat statura estetică reală. O problemă oarecum similară am constatat la ghitaristul Eduardo Niebla. Abil practicant al curentului flamenco jazz, în plin avânt în Spania, artistul iberic a entuziasmat publicul, deşi prezenţa unui al doilea ghitarist de aceeaşi factură – mexicanul Hugo Siller, şi el un interpret valoros – devenea uneori redundantă.

Sextetul vocal ManSound este, aş zice, un luxos produs de export al jazzului actual din Ucraina. Armonii impecabile, fasonate după chipul şi asemănarea celebrului grup de culoare Take 6. Cei şase cântăreţi din Kiev sunt cultivaţi, inteligenţi, muzicali, cu simţul humorului. Ei propun un show aproape hollywoodian, interspersat şi cu cântece tradiţionale ce vor fi făcând deliciul diasporei ucrainiene dincolo de Atlantic (turneele prin Statele Unite au confirmat-o). În cei zece ani de când Vladimir Mihnovetski a fondat acest grup, ManSound şi-a consolidat prestaţia, reuşind să-şi atragă simpatiile publicului fără nici un fel de adjuvante instrumentale. Liderul are în tenorii Vladimir Suhin, Vladimir Trach, Yuri Romenski, în baritonul Fedor Marun şi în basul Ruben Tolmachev parteneri de încredere, capabili să extragă esenţele jazzului vocal şi să le facă agreabile nu doar unui public specializat.

Domeniul jazzului de intensă creativitate spontană a fost reprezentat de duo-ul saxofonistului ruso-bulgar Anatoly Vapirov şi de pianistul ruso-ucrainean Yuri Kuznetsov. Un tandem în cadrul căruia schimburile de idei muzical-poetice se petrec cu lejeritatea unor fenomene ale naturii. Însă ceea ce impresionează mai presus de toate e faptul că întregul demers improvizatoric se bazează preponderent pe aspectul melodic. Să amintim că, asemenea lui Anatol Ştefăneţ, cei doi jazzmeni conduc importante festivaluri anuale în oraşele unde rezidează (Vapirov la Varna, iar Kuznetsov la Odessa).

Un matineu special, la Filarmonica Naţională, s’a desfăşurat sub genericul Unicef Moldova împotriva HIV/SIDA. Acţiunea prin care muzicienii se solidarizau în lupta contra teribilei maladii a culminat prin recitalul formaţiei Kampec Dolores din Ungaria. O trupă selectată, certamente, în deplin acord cu profilul "etno" al festivalului, dar care a evoluat – din păcate – fără vedeta ei principală, Istvan Grencso.

Din Germania a venit anul acesta la Chişinău Rudi Neuwirth. Personalitate inclasificabilă, Rudi îşi valorifică vocea în imitaţii de instrumente, amalgamate şi suprapuse cu ajutorul unui aparat de înregistrat sunetul. O face cu humor debordant şi zboară cu dezinvoltură de la un meridian muzical sau stilistic la altul. Programul său e reconfortant şi aduce optime servicii cauzei jazzului, îndeosebi printre neofiţi.

Cei mai apropiaţi de formula clasicizată de trio în jazz s’au dovedit a fi Sergio Gruz/pian (Argentina), Juan Jimenez/bas (Venezuela) & Pascal Rey/baterie (Franţa). Ei ne-au oferit o muzică deloc exotică sau extravagantă, relevându-şi în schimb propriile resurse de sensibilitate, cu certe afinităţi neoromantice. Încă o pledoarie pentru arta jazzului, de data asta în buna tradiţie a intelectualismului preţuit de popoarele latine.