Despre disidenţi şi disidenţă înainte şi după 1989 în Europa Centrală, România şi Republica Moldova (participă: Vasile Botnaru, Dorin Tudoran, Vitalie Ciobanu)

Vasile Botnaru: Doamnelor şi domnilor, vă invităm la o nouă ediţie a emisiunii Punct şi de la capăt. Astăzi vom discuta despre fenomenul disidenţei. Despre rolul pe care şi-l asumă disidenţii în speranţa să determine o colectivitate să renunţe la o normalitate comodă, dar stagnantă în opinia lor. Aşadar, ce-i disidenţa? Este cumva o pastilă amară pe care din când în când şi-o administrează societatea? Cine a fost primul disident brevetat? Aceste întrebări m-am gândit să i le adresez, fireşte, unui disident. Este chiar Dorin Tudoran pe care Dicţionarul Enciclopedic al Editurii Cartier din Chişinău îl prezintă drept poet şi publicist român, născut la Timişoara, cunoscut drept opozant deschis al regimului Ceauşescu, emigrat în 1985 în Statele Unite ale Americii, unde a editat revistele Agora şi Meridian. Dicţionarul omite din biografia lui Dorin Tudoran colaborarea sa îndelungată cu posturile de radio Europa Liberă şi Vocea Americii, în schimb, ne reaminteşte că Dorin Tudoran a fost Directorul biroului din Chişinău al Fundaţiei Internaţionale pentru Sisteme Electorale, pe parcursul a 7 ani. Domnule Tudoran, bună dimineaţa.

Dorin Tudoran: Bună dimineaţa.

Vasile Botnaru: Ca un disident adevărat nu acceptaţi nici măcar acelaşi fus orar cu noi. La dumneavoastră este oră matinală, nu?

Dorin Tudoran: Da, mă opun orei europene...

Vasile Botnaru: Alături de mine, în studioul de la Chişinău al Europei Libere se află un alt publicist şi scriitor, pe care ascultătorii noştri îl cunosc în ipostaza de comentator politic, Vitalie Ciobanu. Bună ziua, domnule Ciobanu.

Vitalie Ciobanu: Bine v-am găsit.

Vasile Botnaru: După prezentările de rigoare vreau să-i adresez domnului Tudoran prima întrebare. Aşa cum spuneam, Dicţionarul Enciclopedic notează că aţi emigrat în Statele Unite ale Americii, iar Nicolae Manolescu, cel care semnează prefaţa volumului dumneavoastră, Kakistocraţia, afirmă că aţi fost un exponent al exilului românesc. În altă parte, am citit că în 1985 s-a produs expatrierea Dvs. în America, făcându-se, probabil, aluzie la dictonul ube bene ibe patria. Care este verbul prin care s-ar exprima cel mai potrivit ceea ce s-a întâmplat în 1985?

Dorin Tudoran: Ca întotdeauna când e vorba de realităţi româneşti, nu există o culoare bine definită, ci mai degrabă un clar-obscur pe care îl creează comentariile de toate felurile. Pe scurt, întâmplarea nu tocmai veselă a fost că după ce, timp de doi ani de zile, am fost împins să părăsesc România (mi s-a oferit la un moment dat chiar în mod oficial posibilitatea să fac o cerere să plec, iar răspunsul meu i-a speriat pe cei cu oferta fiindcă a fost: să plece ei; menţionam cine erau acei "ei") am hotarât eu să plec, spre a‑mi salva familia. Numai că în acel moment mi s-a răspuns că era prea târziu. Considerând că este dreptul meu să trăiesc în ţara în care m-am născut sau să o părăsesc, am făcut o cerere de emigrare, care mi-a fost respinsă de numai ştiu câte ori. Până la urmă, am fost împins să fac o grevă a foamei, care pe atunci a fost considerată una dintre cele mai lungi din acea parte de lume: 40 de zile. Nici greva foamei nu ar fi rezolvat mare lucru dacă, fără ştirea mea (aveam s-o aflu în avionul care mă purta pe mine şi mica mea familie, soţie şi copil, de la Bucureşti la Viena) dacă nu s-ar fi produs o vizită la Bucureşti a senatorului Bob Dole şi a soţiei sale. Dole, care era pe atunci şeful majorităţii republicane din Congres, a avut o întâlnire cu Nicolae Ceauşescu şi i-a spus că, dacă doreşte să aibă vreo şansă ca în acel an, 1985, Congresul Statelor Unite să reînnoiască României Clauza naţiunii cele mai favorizate, va trebui să facă câteva lucruri. Printre acestea era şi eliberarea mea din ceea ce se numea cu un termen umbrelă "arest la domiciliu". Cam aşa s-a produs plecarea sau expatrierea mea, cum vreţi s-o numiţi, din România.

Vasile Botnaru: Unii încearcă să acrediteze ideea că aţi devenit disident de nevoie, din cauza unor circumstanţe. Eu pretind să cred că sunteţi un disident cu harul lui Dumnezeu. Pentru că, indiferent dacă v-ar fi împins soarta din ţară, cred că aţi fi rămas acelaşi, precum vă descrie multă lume şi cum vă ştie în continuare.

Dorin Tudoran: Domnule Botnaru, dacă aş ţine cont de ce se încearcă, de ani de zile, să se acrediteze în România despre mine, ar trebui să mă închid undeva într-o pivniţă. Prefer să trec prin etape de amuzament şi de lipsă de interes faţă de aceste alegaţii în legătură cu mine făcute de unii şi de alţii. Îi priveşte personal dacă nu au nimic altceva mai util de făcut. Trebuie să facă şi ei ceva, nu?

Definiţii ale disidenţei

Vasile Botnaru: De ce am insistat să deschid aceste paranteze, pentru că Dvs. aveţi căderea să ne daţi definiţii pentru ce este disidenţa. Cine sunt disidenţii? Ce s-a ales din ei în Europa de Est, unde au fost, ce au fost, de fapt: martiri, proroci?

Dorin Tudoran: D-le Botnaru, în primul rând, cu tot respectul trebuie să vă contrazic. Eu nu sunt în măsură să vă dau nici o definiţie în legătură cu termenul de disident sau cu cel de disidenţă, fiindcă este unul foarte fluid. Depinde din ce unghi analizezi conceptul respectiv. În principiu însă, definiţia ar trebui să fie foarte simplă, nu? Este vorba de fiinţa umană care, la un moment dat, încearcă să se opună cu mijloacele ce-i stau la dispoziţie, mai puţine sau mai numeroase, unui curent general care poate deveni la un moment dat celebrul spirit de turmă, aşa cum a înflorit el în statele totalitare. Există foarte multe nuanţe în felul în care un om sau altul, un grup sau altul, s-au opus ideii totalitare. Deci, nu cred că poate fi găsită o definiţie foarte strictă care să cuprindă toate aceste atitudini şi mişcări ce au stat în spatele unei atitudini morale.

Vitalie Ciobanu: Se pare că noţiunea a fost lansată mai întâi în presa occidentală. Este un termen pe care l-au arborat ziariştii din Vest cu referire la anumite persoane - intelectuali de cele mai dese ori - care au avut curajul să se opună sistemului. Aceşti oameni au fost priviţi, la început, drept nişte foşti "tovarăşi de drum" ai regimului comunist, care domnea deja de câteva decenii în ţările est-europene, drept nişte "eretici" care au înţeles că se merge pe o cale greşită, că naţiunile lor sunt, de fapt, împinse în dezastru şi că trebuie protestat. În orice caz, până la coagularea unei conştiinţe colective asupra catastrofei naţionale reprezentate de comunism, au contat foarte mult exemplele personale, de felul celui pe care ni l-a oferit Dorin Tudoran în România şi alte personalităţi. Aceste gesturi individuale au pregătit aglutinarea unui spirit al rezistenţei.

Dorin Tudoran: Istoric vorbind, Vitalie Ciobanu are dreptate, fiindcă dacă ne-am întoarce puţin în timp, probabil am descoperi că termenul de disident a fost folosit prima oară, dacă nu mă înşel, în cazul lui Milovan Djilas. S-a întâmplat în momentul în care Djilas a scris celebra carte Noua clasă, unde punea la zid clasa din care făcea parte şi la apariţia căreia îşi adusese contribuţia. Atunci a apărut pentru prima oară această radiografie a disidentului, a disidenţei: un om care încearcă să iasă din cercul din care face parte. De aceea am şi spus că termenul respectiv, ulterior generalizat, nu mai are precizia iniţială, fiindcă a amestecat oameni care nu făceau parte din aceeaşi lume. Au fost oameni care fuseseră membri în Comitetul Central al unui partid comunist şi au încercat să se opună la un moment dat: aceştia sunt "disidenţii pur sânge". Au fost oameni care s-au opus de la bun început sau atunci când au început să se maturizeze moralmente, neavând nici o legătură cu vreun partid sau structură de conducere – opozanţi sadea.

Vasile Botnaru: Domnule Tudoran, dar retroactiv titlul de disident i se poate atribui, de exemplu, lui Copernic sau altui rebel ajuns pe rug?

Dorin Tudoran: Bineînţeles, se poate folosi acest termen, îl putem generaliza dacă acceptăm de la bun început regula că-l dezbrăcăm de mantia lui politică. Sigur, putem accepta şi ideea că orice om  care - într-un domeniu de gândire, de activitate, nu numai politic, dar şi ştiinţific, artistic - a rupt cu o tradiţie poate fi numit un disident. Dar ar fi, zic eu, un exces.

Campania de compromitere a foştilor disidenţi anticomunişti

Vasile Botnaru: Încercam să vă provoc de această manieră, pentru că întrebarea de astăzi, după ce s-au consumat cazurile de disidenţă notorii, este dacă foştii disidenţi din Europa de Est, în mod necesar,  au devenit lideri după 1989, şi atunci când au devenit lideri au fost oare în stare să fie călăuze pentru societăţile lor?

Dorin Tudoran: Nu toţi disidenţii au fost la fel. Nu au evoluat cu toţii la fel. Am în faţa mea, pe birou, un număr din 1984 al decedatei reviste L’Alternative. Un număr dedicat integral comitetului de autoapărare socială, celebrul KOR din Polonia. În tabla de materii a acestui număr găseşti peste 20 de nume majore ale disidenţei nu doar poloneze, ci şi europene. Ce s-a întâmplat cu fiecare în parte este o istorie personală, fiindcă Jacek Kuron nu a fost Eduard Lipinski, Ana Valentinovici nu a fost Maria Wosiek, Henryk Wujek nu a fost Bogdan Borusewicz, Geremek nu a fost Waіesa, Anka Kowalska nu a fost Miroslaw Chojecki ş.a.m.d. Fiecare a evoluat în funcţie de datele morale, intelectuale pe care le-a avut. Unii dintre ei s-au dovedit (şi nu doar disidenţii polonezi) şi potenţial buni conducători. Alţii – nu. Şi de aici s-a născut o neînţelegere, aş putea spune, tragică. Şi anume ideea că disidenţii sunt de vină pentru tot ce se întâmplă acum. Dacă în România, de pildă, există nivelul de corupţie pe care îl ştim cu toţii, poţi auzi într-o discuţie că Radu Filipescu este de vină că s‑a ajuns în România la asta. Dacă în Polonia sindicatele au devenit, unele dintre ele, nişte mijloace de corupere uriaşe, asemănătoare cu unele sindicate din România, de tipul celui condus de Liviu Luca, se poate spune că, nu-i aşa, Wujek a fost de vină. Când nu există, de fapt, nici o legătură între ceea ce au gândit şi au sperat nişte oameni care se opuneau unei structuri totalitare şi ceea ce a fost capabilă societatea însăşi, după căderea regimului totalitar, să construiască. Deci sunt două seturi de calităţi separate: acela de a critica o structură totalitară şi celălalt, de a fi capabil să construieşti pe ruinele ei o altă structură, mult mai bună.

Vitalie Ciobanu: Eu aş adăuga celor spuse de domnul Dorin Tudoran faptul că macularea disidenţilor în ţările din estul Europei după 1989 a cunoscut cote îngrijorătoare. Ele au variat de la o ţară la alta. În Cehia, bunăoară, foştii componenţi ai Chartei 77 s-au putut grupa într-un Forum Civic, la începuturile "revoluţiei de catifea", cu Havel în frunte - organizaţie din care au derivat ulterior nişte partide democratice autentice, iar Havel a rămas în fruntea statului în Cehoslovacia şi apoi, două termene, în Republica Cehă. Şi e un părinte, de bună seamă, un părinte al democraţiei cehe, în timp ce un "proto-părinte" al ei – un disident în sensul originar al cuvântului, de "tovarăş de drum" care a defectat la un moment dat - ar putea fi considerat Dubček. În România, ca să nu mai amintim de fostele republici sovietice, lucrurile au stat mai prost din acest punct de vedere. Şi, cum spunea dl Tudoran, li s-a imputat foştilor disidenţi greutăţile economice, persistenţa corupţiei şi celelalte necazuri ale unei tranziţii defectuoase. Pe de altă parte, cred că am asistat şi la o răzbunare a fostei poliţii politice, care a preluat în bună măsură frâiele de conducere şi puterea economică în aceste state, o răzbunare împotriva foştilor opozanţi ai regimului comunist. La această campanie de compromitere a disidenţilor a contribuit şi o anumită complicitate a populaţiei: simpla prezenţă a acestor oameni în viaţa publică după eliberare îţi amintea că n-ai fost tu însuţi, cetăţeanul x, y, z, foarte curajos în perioada aceea, aşadar, ea, această prezenţă, devenise din ce în ce mai enervantă pentru importante categorii de populaţie. Să ne amintim că PCR numărase 4 milioane de membri care, pur şi simplu, s-au evaporat după 1989, încât te miri: de ce nu am scăpat mai repede de dictatură, dacă nimeni nu credea în "valorile" ei? A fost deci şi dorinţa celor mulţi de a uita. Povara memoriei uneori se dovedeşte insuportabilă.

Dorin Tudoran: Cred că precursorul cel mai important al "verticalităţii morale" în Cehia a fost Jiři Pelikan care, alături de Alexandr Dubček şi Ota Sik, au fost liderii "primăverii de la Praga" în 1968. Jiři Pelikan capătă statură de opozant în momentul în care, în disperare de cauză, este obligat să părăsească Cehoslovacia, pentru a face, ulterior, o carieră fulminantă în străinătate. Devine membru al Parlamentului European, cam între ’77 şi ’89, dacă nu mă înşel, pe listele partidului socialist italian. L-am întâlnit de câteva ori. Era un om absolut senzaţional şi cu un palmares de realizări politice greu de egalat. Din acel moment un soi de invidie a început să se dezvolte împotriva lui, încât am întâlnit oameni foarte importanţi care îl atacau pe Jiři Pelikan din toate poziţiile, delirant, deşi ar fi trebuit să-şi păstreze capul pe umeri. Mai mult decât atât, când avea să moară pe la 75-76 de ani, în 1999, cred, alături de articole de bun-simţ în care se subliniau meritele acestui om fără pereche în disidenţa europeană, a apărut şi o maculatură în care numele său era târât prin noroi. Deci, motivele pentru care disidenţa este pusă la zid în astfel de ţări sunt diferite. Gândiţi-vă, de pildă, la Ungaria, unde oameni ca Gzorgy Konrad, Janos Kis sau Miklos Harasti – acesta din urmă, azi, raportor OSCE pentru libertatea presei, căruia i se cere să arbitreze între România liberă şi patronul României libere - când aceşti oameni au apărut pentru prima oară în politică, în Ungaria posttotalitară, la început a existat un foarte mare entuziasm. O dată cu apariţia inevitabilelor dificultăţi de ordin economic şi social, cel mai uşor a fost să se tragă în aceşti oameni. Aşa au dispărut de pe scenă politicieni importanţi, gânditori de calibrul lor, şi încet-încet şi-au făcut intrarea, cum bine ştiţi, indivizi reprezentând partea urâtă a medaliei, gen Istvan Csurka şi alţii, care au prins mult mai mult la o anumită parte a publicului. Ca la orice reaşezare a plăcilor tectonice, sociale sau politice, cad victime chiar şi oameni care nu au nimic pe conştiinţă. Sau, cum s-a spus, revoluţiile au prostul obicei de a-şi ucide cei mai buni oameni. Loviturile de palat sunt mult mai tandre cu odraslele lor.

Vasile Botnaru: Domnule Tudoran, vorbeaţi în Kakistocraţia despre presiunea unanimistă şi evocaţi în acest sens campania pro-NATO, adică manipularea pozitivă ca o formă a unanimismului. Iată că şi în Republica Moldova există campanii pozitive, de exemplu, cea antiseparatistă sau campania proeuropeană care, la un moment dat, ar putea fi contestată de persoane care se opun înregimentării generale. Or, eu cred că disidenţii trebuie să rămână la locul lor, cum a rămas Saharov, să fie întotdeauna în opoziţie faţă de unanimismul celorlalţi. Îmi vine greu să-l văd pe Soljeniţîn într-o funcţie guvernamentală. În aceeaşi ordine de idei, notează şi eseistul Mircea Mihăieş pe coperta a patra a cărţii Dvs.: "Nu îndrăznesc să-mi imaginez ce ar fi însemnat numirea lui Dorin Tudoran, în 1990 sau 1991, în fruntea televiziunii naţionale sau, Doamne-fereşte!, în fotoliul de prim-ministru." Poate că lui Dorin Tudoran îi stă bine să fie mereu în opoziţie, să fie mereu disident?

Vitalie Ciobanu: Înainte de a răspunde dl Tudoran la această întrebare, eu aş face o singură remarcă: ar trebui să le fie ruşine acelor ţări, acelor societăţi care consideră că disidenţii nu sunt buni decât pentru a fi scoşi în faţă în momente de criză majoră şi după aceea pentru a fi arătaţi cu degetul ca eventuali ţapi ispăşitori pentru propria noastră incapacitate de a ne asuma destinul, de a fi cetăţeni liberi într-o ţară liberă.

Dorin Tudoran: Pentru că l-aţi implicat şi pe Soljeniţîn în acest context, eu trebuie să vă spun, cu mare durere, că aş fi preferat să văd acest om uriaş, mai degrabă undeva pe un scaun de o anumită autoritate, în Rusia, decât să-l văd practicând un naţionalism care numai bine nu poate face. Dar adevărul este că în cazul unor oameni ca Soljeniţîn este greu şi uneori ilegitim - deşi nimic nu este ilegitim când faci o analiză critică - este foarte neconvenabil să judeci un om de calibrul lui.

 Acum, în legătură cu scosul disidenţilor în faţă, despre care vorbea dl Ciobanu. Ei au devenit, de fapt, în această memorie colectivă a societăţii, o permanentă masă de manevră. Îi scoţi în faţă când ai nevoie să dovedeşti că şi la tine s-a mişcat ceva în timpuri negre, şi îi scoţi în faţă ca să fie scuipaţi când dl Vântu prăbuşeşte nişte bani, nişte pensii. Îi scoţi în faţă când două partide politice, care până mai ieri se duşmăneau de moarte, îşi dau mâna într-o alianţă electorală. Îi scoţi în faţă mai ales când se pierde ceva. Ca şi cum influenţa acestor oameni a continuat să fie atât de puternică în structurile societăţii după 1990. E un lucru foarte fals, oriunde ne uităm. Să luăm Polonia, de pildă, unde a existat o structură de rezistenţă anticomunistă mai consolidată decât în alte ţări şi unde mulţi dintre foştii disidenţi au ajuns la putere - până şi acolo lucrurile nu au mers tocmai bine. Nu au mers bine începând chiar cu relaţiile dintre aceşti oameni. Ar fi fost foarte greu să-ţi imaginezi, acum 20 de ani, că între Jacek Kuron şi Lech Waіesa vor apărea disensiuni. Cine ar fi putut crede că vom găsi azi în cartea de memorii a lui Jacek Kuron nişte pagini extrem de critice la adresa Irenei Lasota, purtătoarea de cuvânt a Solidarităţii în Statele Unite? Într-o anumită măsură, toate aceste lucruri ce ţin de reaşezare sunt naturale. Cu adevărat bolnăvicioasă este incapacitatea de a administra şi guverna responsabilităţile. Şi atunci totul se varsă pe umărul acestor oameni, disidenţii, care au devenit, de fapt, o irealitate ce plăteşte toate oalele sparte.

 Vasile Botnaru: Şi atunci este oare societatea ingrată, este fenomenul inexistent, îl întreb pe Vitalie Ciobanu?

Vitalie Ciobanu: Daţi-mi voie să citesc o listă de nume: Dorin Tudoran, Paul Goma, Doina Cornea, Radu Filipescu, Dan Petrescu, Gabriel Andreescu, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Andrei Pleşu, Gheorghe Ursu... Despre ultimul de pe această listă - inginerul Gheorghe Ursu, ucis în arestul Securităţii numai pentru faptul că a ţinut un jurnal -, din păcate, nu mai putem vorbi decât la trecut. Ei bine, aceşti oameni, aceşti disidenţi români erau uniţi înainte de 1989. Exista o solidaritate naturală, spontană între ei. Faptul că ştiau unii de alţii, că îşi transmiteau mesaje, că puteau comunica prin intermediul Europei Libere, care încerca să le mediatizeze curajul şi să-i protejeze, creându-le notorietate. Astăzi, mulţi dintre ei sunt despărţiţi de falii, poate nu neapărat ideologice, dar s-au întâmplat nişte lucruri, nişte certuri, nişte despărţiri pe anumite chestiuni punctuale sau de fond, chestiuni care ţineau deja de evoluţia post-comunistă a ţării. Oricât de trist ar fi să constaţi acest lucru, oricât am evoca, melancolici, comuniunea din trecut, să recunoaştem că este totuşi un semn de normalitate – dură şi poate nedreaptă. Era mai uşor (vorba vine) să ne solidarizăm împotriva unui rău comun, pe care-l vedeam ca un bloc compact ce ne ameninţa pe toţi, decât astăzi, când răul s-a multiplicat, s-a divizat, oferind, ce-i drept, şi binelui mai multe şanse să se manifeste, chiar dacă nu neapărat pe o dimensiune eroică. Blocul, altădată compact, al răului s-a fisurat şi s-au fisurat, spre regret, şi relaţiile de prietenie strânsă între opozanţi. În acelaşi timp, sloganurile: "Moarte intelectualilor!", "Noi muncim, nu gândim!", care au răsunat în oraşele româneşti imediat după 1989, sau refrenul "toţi suntem vinovaţi, toţi am fost o apă şi-un pământ, toţi am colaborat", au fost lansate de structurile fostei Securităţi pentru a manipula opinia publică împotriva criteriilor morale pe care le întruchipau foştii disidenţi. Când te confrunţi cu asemenea situaţii, nu poţi să nu te gândeşti cât de precară este starea de sănătate a unei naţiuni.

Dorin Tudoran: Aş numi sindromul la care se referă Vitalie Ciobanu "Romanul cu două personaje: Numitorul comun şi Diferenţele specifice". Înainte de căderea societăţilor totalitare, oameni care aveau, de fapt, mai puţine lucruri în comun decât li se părea în acel moment, li se părea că există, că îi apropie un numitor comun foarte puternic, făcându-i să nu observe diferenţele specifice între ei. În clipa în care comunismul a dispărut, adică ceea ce provoca respectivul numitor comun, aceşti oameni încet-încet au descoperit, aşa cum spunea şi dl Ciobanu, în mod natural, şi lucrurile mai de fond sau mai de suprafaţă care-i despart. Ei înşişi au făcut greşeala infernală - şi mă includ aici printre ei - de a vorbi poate prea mult şi prea public despre aceste linii de demarcaţie. Fiindcă ei nu şi-au dat seama în acel moment că publicul - adică oamenii care nu participă la drama "jucată" pe scenă - nu era de fapt pregătit să ia notă de faptul că între foştii disidenţi există şi diferenţe, uneori foarte mari. Şi atunci, orice conflict, fie el de idei sau nu tocmai, a căpătat proporţii epopeice, iar grupuri separate au început să folosească aceste argumente în confruntări ce nu aveau nici un fel de legătură cu personajul originar. Sunt astfel invocate, puse în circulaţie, ca o monedă de schimb - între palme care se dau, între pumni care se schimbă - numele lui Goma sau Tudoran, care nu au nici o legătură cu lupta respectivă, însă folosirea numelor lor are funcţie de legitimare pentru părţile beligerante.

Disidenţa în Republica Moldova. Radiografia unei absenţe

Vasile Botnaru: Aici vă cer îngăduinţa să facem o pauză, pentru că aş dori să-i antrenăm în discuţie pe doi lideri politici, Oleg Serebrian şi Iurie Roşca. Colega mea, Lina Grâu, le-a cerut opinia despre specificul disidenţei în Republica Moldova. Căutând decorul muzical pentru cele două interviuri pe care o să le auziţi îndată, m-am oprit la piesa din albumul L’apocalips des Animaux de Vangelis, în care sunetele de trompetă încearcă să înfrunte gravitaţia terestră. E un fel de disidenţă muzicală. Aşadar, să-i ascultăm pe cei doi politicieni basarabeni.

Oleg Serebrian: Noi discutăm prea puţin despre disidenţa anonimă - un factor foarte important, aş spune, chiar mai important decât disidenţa vizibilă. Disidenţa anonimă poate fi la un moment dat o disidenţă de masă şi poate crea un fundal pentru un anumit tip de gândire politică. Nu cred însă că această disidenţă anonimă în Moldova a fost una de masă. Cred că ea a afectat mai curând anumiţi oameni de cultură, anumite grupuri din ceea ce poate fi numită elita societăţii basarabene. De ce în Basarabia disidenţa a avut cote atât de scăzute, cred că se explică prin ambianţa geoistorică, ca să folosesc acest termen, a acestei provincii. La noi nu există o continuitate a păturii intelectuale. În 1944, cei care ar fi putut face disidenţă, până la ultimul învăţător, fie că au fost deportaţi în Siberia, fie că s-au refugiat în dreapta Prutului. Basarabia a  fost depopulată de orice gen de elită. Anumite mişcări de disidenţă individuală au existat, şi voi cita cazul fostului rector al Institutului de Medicină, Nicolae Testemiţeanu. Nu a fost un veritabil disident, dar a fost un om care, la un anumit moment, a avut un punct de vedere diferit de al altora. Aş mai aminti un grup de studenţi de la Universitatea Tehnică, în 1960, care s-au manifestat ca un grup oarecum compact de disidenţi. Dacă nu greşesc, Alexandru Moroşanu a fost printre animatorii acestui grup care a făcut de altfel un lucru lăudabil şi oarecum dat uitării atunci când au apărat monumentul lui Ştefan cel Mare. Poate că Valentin Mândâcanu, publicând un articol, absolut neaşteptat, în Literatura şi arta, în aprilie 1988, dacă-mi amintesc bine, în care trata probleme de limbă şi istorie, comitea un act de disidenţă sau îşi deconspira mai vechea stare de disidenţă. Uneori, actele de opoziţie individuală s-au manifestat în chestiuni foarte mici, insignifiante, despre care poate nu va scrie istoria, când un director de şcoală, spre exemplu, a apărat în faţa ofiţerului de la KGB venit de la raion un învăţător de limbă română sau "moldovenească", cum i se spunea atunci, care avea pronunţia mai "bucureşteană". Eu cred că este şi acesta un act de disidenţă, un act anonim de disidenţă despre care noi nu ştim. Noi n-am avut disidenţi de calibru internaţional şi nici chiar naţional. N‑am avut figuri în materie de cultură care să se bucure de o rezonanţă internaţională. Saharov sau Soljeniţîn au fost nişte nume în lumea ştiinţei sau în cea a literaturii, înainte de a deveni disidenţi. În general, disidentul este un luptător solitar. Vrea să realizeze o "redeşteptare" a maselor, dar masele nu-l înţeleg chiar dacă iniţial îl idealizează. Apoi, în momentul când se confruntă cu practica, când ajung în poziţii de decizie, disidenţii se dovedesc, de cele mai multe ori, ineficienţi. Ei rămân mai mult nişte "savanţi" ai gândirii politice.

Iurie Roşca: În Basarabia a existat întotdeauna o rezistenţă anticomunistă puternică. E suficient să cităm doar un nume din rezistenţa armată: Boghiu Filimon de la Mândreşti, actualul raion Teleneşti, sau să amintim rezistenţa politică pe care o făceau tinerii din organizaţiile elevilor şi studenţilor Sabia dreptăţii şi altele. Să-l cităm pe Ion Moraru de la Mândâca, actualul raion Donduşeni, sau tot ce a însemnat rezistenţă culturală, tot ce a însemnat disidenţa celor care nu acceptau regimul sovietic, dovadă este şi explozia conştiinţei naţionale şi a atitudinii anticomuniste care a survenit imediat ce regimul s-a relaxat puţin în perioada perestroikăi. Reformele lui Gorbaciov au dat posibilitate disidenţilor care-şi ascundeau dezaprobarea faţă de regimul sovietic să se manifeste făţiş. În orice caz, eu sunt profund amărât de faptul că unii contemporani ingraţi de-ai noştri consideră că noi, românii, atât din Basarabia cât şi din România, nu am fost suficient de rezistenţi în raport cu regimul comunist de ocupaţie. Nu este adevărat şi prezenţa masivă a deţinuţilor politici în puşcăriile politice comuniste, inclusiv tratamentul psihotropic de care făcea uz regimul în special în perioada Andropov, o demonstrează. Numărul masiv de oameni măcelăriţi şi deportaţi în Siberia sau în alte părţi este tocmai dovada acestei rezistenţe şi a existenţei unei elite conştiente de tragismul în care s-a pomenit această parte de lume, inclusiv actuala Republică Moldova. Elitele politice ale vremii întotdeauna s-au simţit stingherite în faţa unor figuri profetice, care spun lucruri incomode pentru cei care exercită actul guvernării. Aşa s-a întâmplat de la începuturile lumii. Parcă Vechiul Testament nu este plin cu exemple de acest fel, când toţi marii profeţi au fost masacraţi de către contemporanii care nu voiau să-i audă, vroiau să le astupe gura? Asta ne poate amărî, dar nu poate schimba esenţa lucrurilor.

Vasile Botnaru: Îl voi ruga pe Vitalie să comenteze aceste opinii înregistrate, după ce formulez întrebarea. Într-o prefaţă la culegerea de articole Frica de diferenţă pe care aţi comentat-o şi Dvs., d-le Dorin Tudoran, Vitalie Ciobanu scrie: "Într-un Est convalescent intelectualilor le revine rolul să cauterizeze leziunile sufleteşti, să ajute la restabilirea ţesutului social, să refacă sensul unei comuniuni autentice, minată încă de patimi gregare şi ură faţă de valori." Deci într-o "comuniune autentică", de felul celei la care aspiră Republica Moldova, îşi mai are rost instituţia disidenţei?

Vitalie Ciobanu: Cred că ar trebui să redefinim termenul "disident" pentru perioada post ’89, după ce i-am ascultat pe cei doi lideri politici de la Chişinău. Fiecare dintre ei a punctat pe un anumit versant. Oleg Serebrian a vorbit de o aşa-zisă disidenţă anonimă, de împotrivirea tăcută a unor intelectuali care în acea perioadă nu-şi puteau permite mai mult, deoarece opresiunea era extrem de dură. Iurie Roşca, pe de altă parte, a amintit de deţinuţii politici din anii ’50, de oamenii care au fost deportaţi în Siberia, în primele decenii ale regimului sovietic de ocupaţie. Eu cred că cele două puncte de vedere sunt inevitabil parţiale, întrucât se referă mai degrabă la victime, la victimele care suportă un anumit gen de violenţă, şi această situaţie românii din Moldova au împărţit-o alături de celelalte popoare din estul Europei, începând din '   45 şi până în ’89 sau ’91. Însă noi vorbim nu despre rezistenţa armată din primii ani de după instalarea regimului comunist în România şi în Basarabia, şi nu vorbim despre victime pur şi simplu (victime mai mult sau mai puţin "fericite", examinate dintr-un unghi psihanalitic). Noi discutam despre disidenţi, adică despre anumiţi indivizi, care, în plin "contract social comunist", în anii ’70-’80, îşi asumaseră curajul de a se opune sistemului, pe cont propriu, într-o formă sau alta. Şi în acest sens am constatat că nu au fost mulţi asemenea reprezentanţi ai societăţii civile (dacă poate fi folosit termenul pentru perioada comunistă) care au mers împotriva curentului. În Moldova am avut o situaţie tipică pentru o fostă colonie sovietică, unde, spre deosebire de ţările din fostul tratat de la Varşovia, care păstrau un dram de suveranitate, era prohibită până şi limba maternă, limba română. Am avut, probabil, un fenomen unic în Basarabia: un "zid al Berlinului" ce despărţea nu o naţiune ce trăia în două sisteme politice diferite, ci care trecea peste trupul unui popor subjugat de acelaşi regim comunist, chiar dacă afişând unele "diferenţe specifice", vorba d-lui Dorin Tudoran. O situaţie în care nu puteai să vorbeşti limba română, când a o pronunţa ceva mai curat, mai coerent însemna să-ţi atragi suspiciuni şi tot felul de complicaţii, când numai faptul de a pune o floare la statuia lui Ştefan cel Mare, de a asculta posturi de radio "ostile", sau a citi o carte de literatură artistică editată în România lui Ceauşescu, doar pentru o asemenea "vină" nimereai în vizorul Securităţii.

Vasile Botnaru: Dar era suficient să ai nişte dolari ca să fi devenit suspect...

Rezistenţa şi colaboraţionismul intelectualilor. Lustraţia şi problema dosarelor fostei Securităţi

Vitalie Ciobanu: Tocmai de aceea "opoziţia" nu a avut anvergură. În Basarabia, după război, s-a făcut tabula rasa dintr-o întreagă memorie istorică. Am pierdut legătura cu tradiţia interbelică, intelectualii noştri, să nu uităm, ereditar vorbind, sunt abia la prima sau a doua generaţie "încălţată". Nu aveau de unde să ştie că există şi o demnitate pe care ţi-o impune statutul social la care ai ajuns la un moment dat, că există nu numai narcisism ci şi o responsabilitate a intelectualului. Şi dacă atingem această problemă, a "rezistenţei prin cultură", trebuie spus că ne-a lipsit în Basarabia "literatura de sertar", cu două-trei titluri nu faci primăvară. Regretata autoare Lidia Istrati, cu un roman precum Tot mai departe despre Ştefan cel Mare (subiect tabu pe atunci); Vladimir Beşleagă, prozatorul şicanat de cenzură, inclusiv cu un roman interzis, Viaţa şi moartea nefericitului Filimon; Serafim Saka – scriitorul care făcea oarecum figură singulară în peisajul literar al epocii, profesând o proză "urbană", cu intelectuali, actori, arhitecţi, o proză ce se detaşa de canonul literar oficial, dominat de schematisme sociologizante, de un ruralism profund desuet şi colaboraţionist prin evaziune. Aşa-zisul disident, Ion Druţă, a cărui istorie dl Tudoran o cunoaşte foarte bine, păruse a fi purtătorul unei alte estetici decât cea oficială, preferând preşedintelui de colhoz ("vedeta literară" a epocii) nucul din ogradă, "murgul din Crimeea" sau tizicul de pe prispa casei bătrâneşti. Iar apoi a "emigrat" la Moscova, nu în Occident, în urma unor presiuni din partea C.C.-ului de la Chişinău. Şi parcă pentru a descifra enigma acestui refugiu moscovit, Druţă s-a arătat, după 1991, mai degrabă un legatar al inamicilor săi de pe timpul URSS-ului, dovedindu-se un promotor al ideologiei moldoveniste, îmbrăţişate de forţele pro-ruseşti din Basarabia.

Vasile Botnaru: Întrebarea mea era dacă îşi mai are rostul instituţia disidenţei, astăzi, în Republica Moldova, în România, în SUA, acolo unde locuiţi, d-le Dorin Tudoran?

Dorin Tudoran: Domnule Botnaru, înainte de a vă răspunde la întrebare, vreau să mă întorc la un lucru pe care l-a pomenit dl Ciobanu aici, literatura de sertar. Lucrurile stau chiar mai prost decât apar în unele din discuţiile noastre. Nu numai că într-o ţară ca România şi în ce era pe vremea aceea Republica Moldova nu exista literatura de sertar la care ne refeream, dar exista o alta...

 Dar să mă întorc la prima categorie a literaturii de sertar. Îmi aduc aminte de regretatul Titus Popovici care mă tot ameninţa în fiecare an la mare că îmi dă nişte pagini "de sertar", pe care citindu-le o să mă îngrop în nisip de frică. A venit decembrie ’89, a venit ianuarie ’90, au venit alţi ani şi practic teribila literatură de sertar pe care pretindeau scriitorii români că o au a ieşit încet-încet la suprafaţă. Şi am realizat cu toţii că pe lângă faptul că nu prea exista, ce exista nici măcar nu era atât de cutremurător.

 Ce este cutremurător - şi aici revin la cealaltă literatură de sertar - ce a lezat şi va continua să lezeze, şi de la asta pe bună dreptate, imaginea rezistenţei în ţări ca România este o altă "literatură de sertar", teribilă, pe care vechile structuri ale Securităţii sau chiar structurile democrate de astăzi, cei care au grijă de dosare, o scot la suprafaţă când le convine şi cum le convine. Şi anume, acea perversă "literatură de sertar" produsă de atâţia intelectuali români, de atâţia scriitori români, care întocmeau note informative, rapoarte către Securitate. Nimic nu a putut mânji mai tare chipul disidenţei româneşti decât faptul să descoperi că, vai!, nume uriaşe din literatura română cum ar fi Doinaş, sau nume uriaşe din disidenţa românească cum ar fi Vlad Georgescu, căruia dl Mihai Pelin i-a găsit un angajament cu Securitatea (chiar dacă nu l-a respectat, mai apoi), că nume importante din istoria politică posttotalitară ca Ionescu Quintus şi Alexandru Paleologu au colaborat cu Securitatea. Ca să nu mai spun că oameni care pretind să judece o literatură în întregul ei, de felul lui Marian Popa, erau simpli informatori ai Securităţii. Tristeţea cea mare vine de la acest tip de "literatură de sertar". Ce ne mai scoate din această tristeţe este faptul că măcar dl Corneliu Vadim Tudor nu a făcut "poliţie politică", aşa cum eronat consideram noi, victimele ciomăgite de Domnia sa şi Eugen Barbu.

Vasile Botnaru: În Republica Moldova abia urmează scoaterea acestor dosare la lumina zilei şi de aici s-ar putea deduce că nu e nevoie de o lege a lustraţiei, ca să nu avem asemenea decepţii nici noi?

Dorin Tudoran: Eu am scris la un moment dat un articol în legătură cu legea lustraţiei, care a fost perceput aiurea, cum tot aiurea fuseseră "prizate" lucruri scrise de mine acum 20 de ani. Sunt unul din cei care nu cred şi n-am crezut - am spus-o de la bun început - în mecanismul dosarelor. Fiindcă pentru mine a fost limpede că cei care au avut interesul să manipuleze aceste dosare, să le "coafeze" într-un anumit fel, au avut prea mult timp la dispoziţie spre a rata "cosmetizarea" acestor dosare. Ideea că astăzi poţi avea încredere într-un dosar sau altul pe care ţi-l furnizează instituţia unde lucrează colegii noştri, Pleşu, Patapievici, Dinescu şi alţii, cred că este o eroare. Mai mult decât atât, chiar o astfel de structură este folosită în mod necuvenit şi anume: ori credem în ceea ce iese ca verdict de la o astfel de structură, care spune cutare a fost sau nu a fost colaborator sau lucrător de Securitate, ori nu credem. Dar imoralitatea stă în faptul că, de atâtea ori când ne convine ce scoate pe piaţă CNSAS-ul, dăm în cap omului respectiv cu verdictul venit de acolo. Când nu ne convine, îl contestăm şi spunem că nu avem nici un fel de încredere. Mai mult, deseori după ce dau un verdict, chiar membrii acestei instituţii fac declaraţii particulare la care n-ar avea dreptul, în care spun: "Eu, personal, mă îndoiesc". Deci, iată încă un nivel de compromitere a încrederii într-o instituţie care poate analiza ce a fost şi ce nu a fost.

 În legătură cu rostul ori cu ne-rostul unei atitudini care poate fi subsumată etichetei de disidenţă, astăzi, n-aş putea spune că am un răspuns. Disidenţa faţă de ce, faţă de cine?...

Incapacitatea societăţilor posttotalitare de a gestiona  adevărul. Prezumţia de vinovăţie

Vitalie Ciobanu: CNSAS-ul şi felul în care sunt manipulate politic listele publicate din când în când de către angajaţii acestui consiliu, jumătăţile de adevăr, sferturile de adevăr, constituie dovada clasică a felului în care modificările aduse legii accesului la dosarele fostei Securităţi au deturnat intenţia originară a celui care a iniţiat-o, Constantin Ticu Dumitrescu, spre o cu totul altă destinaţie. Din cauza acestor malformaţiuni din textul legii, constatăm că oameni onorabili, în general intelectuali, care au semnat într-un moment nefericit al vieţii lor un anumit angajament, mai mult sau mai puţin formal, cu Securitatea, cedând poate în urma unor presiuni psihice sau în urma unor torturi în închisoare, sunt denunţaţi ca informatori şi suportă oprobriul public. În schimb, angajatorii lor, călăii, ofiţerii de Securitate propriu-zisă, care primeau o leafă grasă pentru genul acesta de corupere morală a populaţiei, rămân în continuare într-un con de umbră, ba chiar prosperă, bine, mersi, ca oameni de afaceri. Legea nu-i demască, pentru că nu a fost bine gândită şi pentru că nu prevede în mod explicit lustraţia. În Cehia sau Polonia această lustraţie s-a aplicat. S-a făcut o "deratizare" a scenei politice. În România nu a fost posibil. În Rusia sau în alte ţări ex-sovietice nu s-a făcut nici atât. Dar şi aşa cum se prezintă, legea dosarelor, în România, poate avea un efect purgativ: cel ce a încăput pe o asemenea "listă a ruşinii" şi nu reuşeşte să conteste faptul că a fost turnător, nu va înfunda puşcăria, codul penal nu prevede pedepse pentru foştii informatori şi pentru foştii ofiţeri de Securitate, dar orişicum, există şansa unui "tribunal moral", fie şi simbolic. Omul va fi arătat cu degetul, şi dacă nu legea, măcar propria conştiinţă (în caz că o are) şi criteriile morale ale electoratului (în caz că funcţionează) îl vor opri să candideze la vreo funcţie politică în stat.   

Dorin Tudoran: Vitalie Ciobanu se referă la ceea ce aş numi incapacitatea noastră, a societăţilor posttotalitare de tip România, Moldova dar şi altele, de a gestiona adevărul. Fiindcă aşa cum spunea şi domnia sa, a opera cu sferturi, cu jumătăţi de adevăr nu înseamnă decât a face rău adevărului. Eu mă întreb dacă atâta vreme cât legea pe care a gândit-o dl Ticu Dumitrescu, aprobată într-o formă total schimonosită, dacă această lege, cum este ea astăzi, nu îţi dă dreptul de acces la nucleul de foc al informaţiei, care este "dosarul operativ", dreptul de a cunoaşte numele "operativilor" care au condus aceste racolări, cât de justificată ar mai fi o lege a lustraţiei? Fiindcă lustrezi ce, pedepseşti pe cine? Doar pe victima unui proces teribil de racolaj? Fireşte, nu toate aceste victime au fost inocente. Unii s-au voluntarizat să colaboreze, şi tocmai în asemenea cazuri urmele s-au şters, căci, presupun, nimeni nu le-a cerut să semneze angajamente, spre a nu-i jigni pe bravii voluntari, nu? Alţii nu au aşteptat decât invitaţia s-o facă, iar alţii au acceptat sub presiuni teribile. Deci, pentru mine, atâta timp cât cei doi termeni nu sunt clarificaţi, până şi o lege a lustraţiei ar fi schimonosită, întrucât ar depinde prea mult de neputinţa de a lucra cu datele operative. Şi cu asta ajungem la un lucru mai general în România. Nu vreau să intru în amănunte, fiindcă, deocamdată, sunt prins într-o chestiune personală, dar ce pot spune este că acolo unde statul de drept este mai mult decât o discuţie pentru forumuri intelectuale, la Bucureşti sau la Budapesta, una din uneltele cu care operează este prezumţia de nevinovăţie. Într-o ţară ca România totul este întors cu capul în jos. Ceea ce operează în aşa-zisul stat de drept român este inversul: "prezumţia de vinovăţie". Deci, eşti acuzat de ceva, dar nimeni nu dovedeşte că ai făcut acel lucru, dar blamat rămâi tu. Pe când, într-un stat de drept, nimeni nu poate acuza pe cineva fără dovezi şi să scape legii, dacă partea vătămată cere intervenţia ei.

Vasile Botnaru: Deci legea lustraţiei s-ar putea să fie prematură şi în Republica Moldova, dacă nu există condiţia statului democratic?

Dorin Tudoran: Dacă această lege a lustraţiei nu merge împreună cu o lege mult mai bună a deschiderii dosarelor de Securitate şi de KGB, în adevăr, nu cred că poate servi la ceva, ar fi ca un om uşor şchiop, în fapt şchiop de amândouă... picioarele.

Rolul foştilor disidenţi astăzi

Vitalie Ciobanu: Eu am constatat că intelectualii noştri, după '91, când Republica Moldova a devenit independentă, nu au pledat foarte clar şi consecvent în presă pentru cele două legi: lustraţia şi  accesul la dosarele Securităţii. Mai mult ca atât, Petru Lucinschi, prin 1996 sau 1997, într-un interviu acordat presei de la Chişinău, întrebat fiind: "Ce părere aveţi, domnule preşedinte, ar fi oportună adoptarea legilor lustraţiei şi a accesului la dosarele KGB în Republica Moldova?", a răspuns următoarele: "Nu, nu cred că e cazul. Pentru că vom rămâne fără intelectuali". Ei bine, nu cinismul acestui răspuns care provenea, la urma urmelor, de la un fost apparatcik sovietic, cu merite importante în instalarea comunismului în Republica Moldova, şi ales Preşedinte, în ’96, prin alegeri libere, nu acest cinism m-a şocat, ci m-a uimit şi m-a întristat enorm tăcerea stânjenitoare a liderilor de opinie basarabeni de după acel interviu scandalos. Cu alte cuvinte, ex-preşedintele Lucinschi ştia bine ce spune.

Şi acum, revin la întrebarea pe care aţi pus-o mai devreme, d‑le Botnaru: care e rolul disidenţilor astăzi, dacă mai pot avea ei o anumită misiune. Eu cred că lunecarea Republicii Moldova în braţele unui regim comunist nereformat, în 2001, se explică prin ratarea unui proiect naţional şi democratic la începutul independenţei. De ce a fost ratat acest program? Pentru că nimeni nu l-a avut în cap înainte. Noi nu am avut o tradiţie a reflecţiei alternative înainte de 1989, nimeni în fapt, nici chiar prin micile lor gesturi, să le spunem de opoziţie, nu a pus în chestiune legitimitatea regimului sovietic în Basarabia. Nimeni nu a avut curajul să meargă cu gândul până acolo. Şi nefiind pregătiţi pentru colapsul imperiului, valul naţional şi democratic din anii ’88-’89 nu a mai putut fi susţinut: au venit problemele economice, structurile represive şi-au regăsit aplombul, pregătind terenul restauraţiei. Acuma mă întreb, cum ar putea aceşti intelectuali să influenţeze situaţia, pentru că nu te mai poţi scălda de două ori în apa aceluiaşi râu? Cred că, dacă doresc să participe la treburile cetăţii, ei ar trebui să aleagă din două una: să rămână nişte voci ale societăţii civile, care intervin în momente cruciale pentru comunitate, arătând ce este bine de făcut, ce direcţie de urmat, ori să devină chiar instrumentele propriu-zise ale schimbării, adică să participe activ la viaţa politică ca membri de partid, dar în acest caz să o recunoască deschis: eu susţin cauza acestui partid, îl consider primul chemat să preia administraţia ţării, pentru că este un partid realmente pozitiv, capabil să ne fericească, dar nu pretind că acest partid deţine şi cheia adevărului absolut. Acest partid nu poate rezolva, de pildă, şi problemele literaturii şi multe alte chestiuni. De aceea, spun, că suntem într-un moment pe care este bine să-l definim foarte clar, pentru a nu vehicula noţiuni aparent datate de un deceniu şi ceva.

Vasile Botnaru: D-le Tudoran, iată că Vitalie Ciobanu ne sugerează că, în condiţiile Republicii Moldova, s-ar putea produce o rocadă şi intelectualii, scriitorii în speţă, să cedeze iniţiativa partidelor politice, eventual oamenilor de afaceri, aflaţi, de regulă în spatele acestora. Dumneavoastră ce credeţi de la Washington despre situaţia de la noi?

Dorin Tudoran: Ascultându-l pe dl Vitalie Ciobanu, mă gândeam să vă propun, d-le Botnaru, tematica unei viitoare mese rotunde care să fie dedicată societăţii civile. Nu există astăzi mulţi termeni folosiţi mai impropriu decât "societatea civilă". Citesc articole aiuritoare în care oameni care, numai pentru simplu fapt că nu fac parte din partidul de guvernământ, vorbesc, chipurile, în numele societăţii civile. Citesc declaraţii în care oameni care, pentru simplu fapt că nu fac parte dintr-un minister, spun: "Eu, ca membru al societăţii civile...". Or, nu toţi oamenii care stau în spatele unui partid şi se îmbogăţesc peste noapte sunt neapărat parte a societăţii civile. Şi faptul că nu au un post în guvern, că nu au un şofer la scară plătit de o structură a statului nu îi califică, să spun aşa, pentru calitatea de "cetăţeni ai republicii societăţii civile". E o discuţie foarte anevoioasă care ar pretinde nişte clarificări definitive. Altfel, laxitatea terminologică devine din ce în ce mai răspândită şi fiecare se simte în drept să se considere ceea ce doreşte, iar noi, ceilalţi, printr-un proces de tembelizare colectivă, vom continua să acceptăm fără a supune analizei critice apartenenţa respectivă.

Vasile Botnaru: Într-un eseu pe care l-aţi scris deja aflându-vă în Statele Unite, vă refereaţi la tradiţie şi inovaţie. Spuneaţi acolo, domnule Dorin Tudoran, că poetul se naşte purtând în mână un "crin de foc", şi-l comparaţi cu un "sceptru al singurătăţii şi nevinovăţiei", care îi mănâncă din carne. Aceasta fiind tradiţia şi inovaţia, adică felul în care poetul reuşeşte să parcurgă vechiul şi unicul drum altfel decât ceilalţi. Totuşi, vreau să revin la disidenţii sau arbitrii morali, cărora le putem cere luarea pulsului şi a temperaturii, stabilirea direcţiei şi măsurarea vitezei cu care se mişcă societatea spre normalitate. Domnule Tudoran şi domnule Ciobanu, vă invit să formulăm o concluzie pentru discuţia noastră.

Dorin Tudoran: Domnule Botnaru, eu cred în acest moment al vieţii mele că nu este bine să încercăm să creăm arbitri morali. Lucrurile sunt de aşa natură încât mă întreb dacă nu cumva riscăm atunci când concedem cuiva mandatul de arbitru moral. Cred că singurul "arbitraj moral" pe care-l accept în acest moment (şi probabil că totdeauna a fost prezent în viaţa mea) este felul în care se comportă fiecare dintre noi. Au apărut prea multe generaţii noi, "postmoderne", "optzeciste", "nouăzeciste", "milenariste", ca să umblu după o tipologie din literatură pentru titlul de arbitri morali. Înainte de a aspira să fiu un arbitru moral sau înainte de a comite eroarea de a pune cuiva în mână un portofoliu de arbitru moral, cred că cel mai onest ar fi să încercăm să trăim cu toţii cum se cuvine. În acest caz, arbitrajul moral ar apărea în mod ceva mai natural şi ar fi, zic eu, mult mai credibil.

Vitalie Ciobanu: Da, aş susţine şi eu această idee. Mă gândesc că ar trebui ca fiecare să-şi găsească propria măsură, să pornească de la propriul set de valori şi să-şi limpezească prezenţa în spaţiul public. Suntem în anul de graţie 2004 şi dacă mai resimţim, ca intelectuali, nevoia unui rol social, atunci trebuie să ajutăm la europenizarea comunităţilor noastre. Cred că şi România, şi Republica Moldova, au nevoie de apropierea unor noţiuni care ne pot duce spre lumea civilizată: democraţie, justiţie, toleranţă, dreptul la diferenţă - iată ceva foarte important. Am depăşit faza unanimităţii obligatorii, trăim într-o societate policromă şi polifonică şi este bine să învăţăm acest exerciţiu al suportabilităţii reciproce, şi să nu ne considerăm neapărat inamici sau angajaţi ai unor structuri oculte dacă împărtăşim opinii diferite. Pentru că, dincolo de diferenţe şi erori de percepţie, rămâne un "nucleu dur" care ne uneşte. Şi anume dorinţa de a face binele ca oameni care pledăm, în primul rând, pentru idei, nu pentru persoane. Vom susţine nişte lideri politici dacă, în virtutea împrejurărilor, aceştia vor fi demni de încredere. Dar trebuie să ne păstrăm luciditatea în orice situaţie, mai ales azi, când nimeni nu mai poate contesta dreptul la opinie al celuilalt, fără riscul de a se discredita la modul cel mai penibil. În condiţii de libertate responsabilitatea unui intelectual este mult mai mare însă, din fericire, şi refugiile pentru sufletul lui sunt de asemenea mai numeroase.

Vasile Botnaru: Îmi permiteţi să citez din nou câteva versuri ale lui Dorin Tudoran din ’73 ce se potrivesc acestui final: "Îţi faci păcat cu mine, Doamne,/ de mă vrei orb tocmai când ninge /Mai lasă-mi ochii o iarnă/ apoi vină de-i stinge". Domnule Dorin Tudoran, domnule Vitalie Ciobanu, vă mulţumesc foarte mult.

26 septembrie 2004

Chişinău-Praga-Washington

______