Începuturi niciodată sfârşite

În unul din celebrele sale eseuri, Despre cumpănire, Michel de Montaigne face următoarea remarcă: "Callicles, în Platon, spune că a merge până la capăt în filosofie e dăunător şi sfătuieşte să nu te înfunzi în ea dincolo de marginile priincioase; luată cumpătat, este plăcută şi la îndemână, dar dusă la culme, face pe om să fie sălbatic şi viţios, dispreţuitor al religiilor şi legilor obşteşti, duşman al legăturilor cetăţeneşti, duşman al bucuriilor oamenilor, neputincios în rânduiala politicii şi în ajutorarea aproapelui, tot atât cât şi în a sa, bun să fie pălmuit fără osârdie. Adevăr spune, căci trecând marginile, ea robeşte fireasca noastră mărire şi, prin iscusinţă nepotrivită, ne abate de la frumosul şi netedul drum care firea l-a croit". Adică, nu ne trebuie mai mult adevăr – ca să nu vorbim de adevărul deplin, pururi inaccesibil omului –, ci să ne dozăm înaintările pe calea ce duce spre dezlegări de taină, să nu plonjăm cât mai adânc, întru descoperire de noi sensuri; să fim moderaţi în filosofie, dacă dorim să avem bucurie, linişte, rânduială politică... predestinat cvasimincinoasă, dar bună! etc.

Însă cine ştie care sunt, cum sunt şi până unde sunt "valabili" parametrii "fireştii noastre meniri"? Moralistul ne cere să-l credem pe cuvânt pe oricine care, admitem apriori, ar şti mai mult(e) decât noi, ar şti... în locul nostru! E aici o evidentă atitudine de mic-burghez care se mulţumeşte cu ce are – dar are totuşi ceva – şi nu doreşte să fie deranjat nici de indivizi singulari, nici de grupuri de indivizi (aceştia ar putea fi revoltaţi, nu?), nici de societate, în general. Să fie lăsat în pace de a-şi duce existenţa în cvasiminciuna falselor convenţii convenabile lui, făcând abstracţie că ele nu convin altora. În acest caz, erau dezarmaţi până şi moderaţii, neexaltaţii pozitivişti care credeau că, prin permanenta extindere a vectorilor ştiinţelor, se pot depăşi ceea ce Montaigne numea "marginile priincioase"; chiar conştienţi că nu se poate "merge (ajunge) până la capăt", ei nu sunt împotrivă să ducă oareşicare idei "la culme" (dar imposibil până în pânzele albe...), atât cât le stă în puterea minţii, intuiţiei, cât le permite şansa experienţei şi alchimia norocului. Dacă lumea ar fi urmat ideile expuse în eseul Despre cumpănire,  fiţi sigur că prezentul - tautologic precizând - de astăzi ar fi fost cel puţin trecutul de la sfârşitul sec. XVI – începutul sec. XVII, răstimp în limitele căruia filosofia, după Montaigne, "luată cumpătat, este plăcută şi la îndemână". Trebuia drămuit tocmai spiritul care pare insuflat de divinitate spre a fi anume cel al libertăţii; al unor cât mai înalte stări de dezinvoltură întru înaintare în cunoaştere. Însă, are a afla umbra dlui Montaigne, în filosofie deja de multă vreme "s-au trecut marginile" şi bineînţeles că nu s-a făcut mai rău, decât era în acele răstimpuri de robie a unei deloc neimportante părţi a pământenilor. Iar mic-burghezi - ce mai! - avem din belşug şi noi. Majoritatea lor, ca şi a celor din respectivele odinioară evmediistice, sunt ignoranţi în filosofie, ca şi în multe alte ştiinţe sau arte. Şi astăzi, sfătuindu-i pe alţii "să nu treacă marginile", filistinii îşi ţes ticăloşia, egoismul şi nerespectul pentru inteligenţă, în general.

Din alt unghi de apreciere chibzuind, se creează impresia că în Despre cumpănire dl Montaigne face abstracţie de convingerea pe care a exprimat-o într-un alt eseu, Despre înfumurarea dăscălicească, şi anume: "Ştiinţa noastră, cred eu, nu este decât ştiinţa din clipa de faţă, nu e ştiinţa care a fost şi tot atât de puţin cea viitoare", – ceea ce  vine în deplină concordanţă cu ideea permanentei dezmărginiri a cunoaşterii, a tot mai marii libertăţi întru spulberarea conformistelor "margini priincioase". Pentru că, într-o perpetuă avansare a receptivităţii intelectului său, omul nu mai poate să nu cunoască oricât de mult. Acesta e dorul/drogul divin ce i-a fost administrat încă la Geneză, când a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească" etc. Iar, dacă e să ne amintim a infinita oară, "dezmărginirea" a pornit cu acea dintâia înfruptare (înfructare!) din mărul paradisiac. A decis hazardul universal sau doar inconştienţa AdamEvică? Oricum, cu timpul, omul (ca bărbat şi femeie, correctly political specificând) a tot încercat să ordoneze, să programeze, să excludă, pe cât îi stă în puteri, întâmplătorul. Iar de la acea stare de inconştiinţă, cel izgonit din rai nu a făcut decât eforturi de a conştientiza, de a motiva din punct de vedere raţional, de a lumina postate de taină cu cât mai multă luciditate. Astfel că niciodată - cât va fi dată – omenirea nu va ajunge ca randamentul epistemologic al inteligenţei sale să fie completamente blocat, căzut la zero, fără a mai jindui şi reuşi să dezvăluie şi alte orizonturi subsecvente. Aceasta, în spiritul atopon-ului aristotelian care decreta că limita intelectului e nelimitarea. (La peste 19 secole după Aristotel, ciudat şi… retrograd suna preceptul montaignean al "marginilor priincioase". Implicit, aici parcă se cere reprodusă  amuzanta invectivă pe care Hentri Becque i-o adresa lui  Hippolyte Taine, atunci când se referea la Hamlet: "Mai lasă-mă în pace cu omul dumitale din secolul al XVI-lea! Nu putem admite că un personaj şi-ar regăsi dintr-o dată secolul".)

Aşadar, încă anticii descoperiseră pasiunea existenţială pentru o nelimitare perpetuă, fără finalizare. Adică, fără aflarea cauzei iniţiale şi nici a celei ultime*. Ar fi, parcă, starea de atopos, ce e locul nedezvăluirii. Deoarece oricâte orizonturi va reuşi să deschidă şi să transgreseze, oricât de în adâncurile gnoseologice ar putea pătrunde raţiunea şi intuiţia ,,telurică" în epoci de avansare intelectuală infinit superioare celei pe care o trăim, epoci în care i se vor deschide  cu totul alte (şi altfel de) perspective şi temeiuri "ştiinţifice", faţă de care cele prezente ar părea rudimentare sau de-a dreptul false, nu încape îndoială că în faţa minţii omului totdeauna va exista un Sens (necunoscut) al tuturor sensurilor "deja" cunoscute; altfel spus, un SupraSens al noimelor "obişnuite, ordinare", el constituind Enigma Eternă. În raport cu SupraSensul şi Enigma Eternă, oricât de cutezătoare, de impetuoasă, de acuprinzătoare va fi, raţiunea umană în vecii vecilor nu va avea o altă menire decât a se pierde "în profunzimea lui Dumnezeu", în imanentă consonanţă cu ceea ce intuise Grigore de Nissa, de la care am spicuit şi titlul acestei cosmograme: "Iar cel ce urcă nu se opreşte nicicând, mergând, din început în început, prin începuturi niciodată sfârşite". Or, din alt unghi de interpretare, în/întru nuanţarea prezentelor glosări ar fi potrivită şi paradoxala, dar nu într-atât cât se pare, povaţă a lui Hermes Trismegistul: "Să nu vezi în toate astea, fiul meu, decât nişte manifestări mincinoase ale unui adevăr superior şi, deoarece aşa stau lucrurile, numesc minciuna o expresie a adevărului". (Asta se poate admite în baza subcontrarietăţii care, în logică, exprimă raportul dintre judecata particular-afirmativă şi cea particular-negativă, caracterizat prin faptul că nu pot fi ambele false, dar pot fi ambele adevărate.) Sau, poate, o expresie a altor posibilităţi de manifestare/deconspirare a adevărului, în alte modalităţi, în alte formule, în alte planuri şi dimensiuni. Iar invocarea lui Hermes pare a fi tocmai cerută de acest context, pentru că zeul respectiv a avut mereu atribute variabile, interşanjabile, proteice, sincretice, ca expresie a diversificării şi aprofundării posibilităţilor hermeneutice, ceea ce relativizează cu mult concluzia lui Albert Camus conform căreia ştiinţa ar fi ajuns deja "la capătul paradoxurilor sale" şi "încetează să mai propună şi se opreşte să contemple şi să deseneze peisajul mereu virgin al fenomenelor". Nu, situaţia va rămâne mereu ca şi cum imuabilă, inteligenţa umană, cu sau fără titlu de ştiinţă, totdeauna va încerca să se bazeze pe anumite principii, în aparenţă (cât mai) obiective, dar nedeterminate în fond, şi în absolut, care, ca şi azi, ca şi totdeauna, vor fi acceptate, combătute sau doar puse la îndoială. Aceasta pe măsură ce cercetarea umană îşi va lărgi arealul de interese şi interogaţii. Constant rămânând şi adevărul (iată, aici chiar s-ar admite a se vorbi de un oarecare adevăr!) că nici problemele, întrebările preexistente, ce erau crezute ca şi rezolvate de gnoseologia ,,clasică", ar putea să revină, periodic, nicicând considerate ca abandonate odată pentru totdeauna. Deoarece, după Husserl, omul ca cercetător, ca filosof se află într-o stare de perpetuu început, astfel că ştiinţa, inclusiv filosofia, nu se poate concepe ca definitiv stabilită în nici unul din adevărurile pe care le atinge; este o experienţă necontenit reînnoită a propriului ei primordiu (şi… patrimoniu!) prin care se depăşeşte nivelul de receptare leneş-ocular, epidermic, fenomenist-exteriorist, să zic aşa; se depăşeşte "scepticismul ochilor" (Bachelard), pentru a se înainta în (mai) adâncurile nivelurilor de realitate (dar şi... irealitate) ale materiei şi spiritului. Şi tot aşa, până în absolutul fără imagine, unde, probabil, şi se ascunde codul cu însemnele completament şterse ale Enigmei Enigmelor. Aceasta anume în conformitate cu axiomaticul adevăr (amintit mai sus) admis prin el însuşi că niciodată - cât va fi dată – omenirea nu va ajunge ca randa­mentul epistemologic al spiritului său să fie irevocabil. E blocat, pomenindu-se ca şi cum în imposibilitatea deschiderii şi altui – mereu altui! – orizont subsecvent. Predestinata şi foarte lenta înaintare în  ceva cunoaştere va avea mereu oarece din perpetuul act iniţial şi de iniţiere al primarei curiozităţi filosofice întreţesute cu mitul, poezia, presupunerea, fabulaţia.

__________