Lucian Vasiliu, un ascet al metaforei

Lucian Vasiliu… I-am citit ultimele volume îndată după apariţie, le-am recitit, fie şi în trecere, pe celelalte, şi, deşi am scris o dată sau de două ori despre poezia lui, de fiecare dată am rămas cu impresia că esenţialul îmi scapă, că judecata mea e neconvingătoare şi, într-un fel, nedreaptă. Or, Atelier de potcovit inorogi, această antologie de autor apărută în 2003 la Editura Junimea, în colecţia "Dictatură şi scriitură", mi-a relevat imaginea unui poet de mare anvergură, care se hrăneşte deopotrivă din umilinţă şi din orgoliu – da, e orgoliul umil al posesorilor de adevăr – şi care structurează lumea în măsura în care, prin nelinişti şi obsesii, se identifică cu ea. Cu rădăcini în neantul romanticilor, Lucian Vasiliu scrie un fel de Memento Mori, radiografiind nu succe­siunea civilizaţiilor, ci un timp al sincroniei totale, al lumilor situate în cercuri concentrice, ţinute ca să zic aşa în echilibru tocmai de sentimentul căderii. La drept vorbind, cu riscurile oricărei reducţii, magiştrii săi îmi par a fi Bacovia şi Nichita Stănescu; cît despre relaţia cu congenerii optzecişti, care angajau puternic biogra­fismul şi prezenţa, ea este, fie şi în subtext, discret-polemică. Cineva care se consideră contemporan cu Conachi sau cu Homer nu crede prea mult în conjuncturile istoriei literare; or, convingerea aceasta privind pulverizarea istoricităţii este element structurant al unei viziuni, altceva, oricum, decît un simplu exerciţiu de retorică.

În fine, care sînt elementele viziunii sale inconfundabile?! Numindu-se "funcţionar" ori, mai tîrziu, "muzeograf", Lucian Vasiliu trimite fără ambiguitate la implicarea şi la înregistrarea concretului. În paranteză fie zis, e doar o prejudecată la mijloc: Bacovia, de exemplu, e şi el un funcţionar, al… neantului. În ce-l priveşte pe autorul acestui Atelier de potcovit inorogi, multe poezii pot fi considerate "ocazionale", fapt care acreditează o dată în plus ideea re-asumării biografice a lirismului. O poezie se intitulează Acasă la Aurel Dumitraşcu, o alta, Noapte basarabeană. Numindu-se Compoziţie în ulei, neterminată, un alt poem pare să presupună într-un mod pregnant vederea. Dar sînt exemple dintre cele mai lipsite de elocvenţă, întrucît marea poezie ocazională a lui Lucian Vasiliu are în vedere propria-i naştere, naşterea fiului său, ori, ca să parafrazez un titlu de poezii, felul cum omul înaintează în lume. Omul sau Fiul Omului.

Aşa încît, funcţionarul "e pe cale de dispariţie", cît despre "fidelul muzeograf", el caută în lucruri sigiliul lor; prin urmare, poezia lui Lucian Vasiliu este una a aproximării morţii, a unei ameninţări în care sălăşluieşte, matern, spaţiul nedeter­minării temporale. Cel care declară că scrie "pînă la epuizare", o face din impulsul de a-şi identifica fiinţa într-un fel de imn al disperării – şi ceea ce trebuie cu adevărat reţinut este modul de a privi moartea ca aparţinînd organic fiinţei. Cum altfel să explici "alarma viermilor care compun trupul meu"? De aici şi ambiguitatea (la drept vorbind, nu de o ambiguitate poetică este vorba, ci de o adecvare poetică la miezul lucrurilor) cu care funcţionează unul din simbolurile frecvente din poezia lui Lucian Vasiliu, acela al şobolanului Bosch. În condiţiile în care şarpele, păianjenul, viermele, vulpea, ariciul, semne ale materiei care lunecă în întuneric şi moarte, apar metaforic cu oarecare frecvenţă, şobolanul e chiar prototipul unei viziuni şi al unei atitudini. Cel care convieţuieşte cu şobolanul Bosch resimte în prezenţa-i sentimentul eliberării – lucrul fiind posibil datorită situării într-un alt nivel de realitate. Totul e altceva, ne spune Lucian Vasiliu, iar ameninţarea e un prilej de iluminare. A se vedea Şobolanul Bosch, poem exemplar pentru scenariul metaforic şi pentru viziunea pe care o conţine.

În felul acesta, ceea ce descrie Lucian Vasiliu (într-un loc se precizează explicit că "descrierea continuă…") este în perma­nenţă scenariul depăşirii sau resorbirii disperării. Cînd istoria se pulverizează într‑un prezent integrator, cînd moartea este consubstanţială materiei, ba este chiar principiul ei generator, spectacolul pare mai important decît angoasa. De fapt, sub ameninţarea morţii, realul devine el însuşi metaforă, iar materia, prilejul unei teatralizări. Astfel, toată poezia lui Lucian Vasiliu e un spectacol al poeziei înseşi nutrite din sentimentul morţii ("Cu toţii orbecăim după FIINŢĂ. / Viermele susţine propoziţia / să nu se prăbuşească") şi al neantului ("Nimicul cucereşte cîmpul de luptă / şobolanul Bosch avansează în scenă"). Astfel, printr-o ciudată alchimie a suferinţei, elegiile pe care le scrie Lucian Vasiliu glorifică nefiinţa care e totuna cu timpul integrator; cît despre moarte, ea e supusă unui rafinat proces de estetizare. "Înhămat la trup" şi fără să se poată sustrage realului (iată prima strofă a unei poezii intitulate Orologiu: "Vieţile mele inexistente acuză viaţa existentă / mîinile inexistente acuză mîinile existente / ochii inexis­tenţi acuză ochii existenţi / femeile inexis­tente acuză femeile exis­tente"), nu-i rămîne poe­tului decît soluţia de a pătrunde în pliurile reali­tăţii, poezia fiind  acea "limbă nouă care îmi oferea / posibilitatea de a numi infinit şi nuanţat REALITATEA". Numită aşa, nuanţat şi infinit, realitatea este, de fapt, adevăr. De altfel, revenind la titlul acestei cărţi, într-o "lucia­nogramă", adică într-un anume tip de metaforă, care nu exclude construcţia epico-dramatică, Lucian Vasiliu defineşte tocmai acest spaţiu privilegiat, al abolirii concretului printr-o proiectare în adevăr. Unul care nu poate exista în afara concretului ce-l conţine. Aşa cum nimic nu poate exista în afara trupului ori în afara supremei forme pe care trupul o îmbracă, moartea. Ce altceva este, în fond, monada?! A găsi în "ocazionale" prilejul întoarcerii la monadic, iată modul lui Lucian Vasiliu de a răsturna poetica biografică a conge­nerilor săi. O altă cale, consubstanţială, este, fireşte, recursul la metaforă; în orice caz, el dezavuează poetica derizoriului ("acest vers este cel mai egoist din cîte / am scris. El conţine o cantitate apreciabilă / de trotil, gata să arunce în aer / depozitul de osanale al derizoriului") în favoarea poeziei ce explorează fiinţa. A vedea înseam­nă a pătrunde dincolo de suprafeţe, în teritorii inaccesibile, unde imaginile dau seamă despre realitatea esenţială.

Cît despre metaforă, ea are atributul demiurgic al creaţiei ("singură metafora îl mai poate învia pe Lazăr", citim într-un loc), dar nu purifică, ci, "neputincioasă", doar pune în lumină imaginea pierderii: "nici o metaforă nu este suficientă / spre a descrie / asaltul / rinocerului care îmi sfîşie inima". Într-o Epistolă. Către Don Cezar, metafora aproape că e semnul abandonării, al dedublării faţă de concret: muzeograful fidel înregistrează prezenţa morţii şi semnele-i alienante: "Pregătesc o nouă recoltă de metafore / în camera cu tavanul jos / aici unde văd prin fereastră / pădurea de mesteceni şi gîdele verde şi gras". Dincolo de astfel de tematizări, sub forma monadelor ori a lucianogramelor, metafora este chiar soluţia înregistrării realului fundamental. Şi dacă e să vorbim de tematica poeziei lui Lucian Vasiliu, atunci trebuie să ne referim implicit la un substrat eleatic şi heraclitic, o înseninare abstractă, o fascinaţie melancolică în faţa tainei care face ca lumile să se conţină unele pe altele. Ultimele poezii ale antologiei sînt expri­marea condensată şi sublimă a acestei to­piri a sinelui într-o fiinţă cuprinzătoare care se relevă în contemplaţie îndurerată. Iată chiar ultima poezie a volumului: "În faţa oglinzilor. / Mereu în faţa lor cicatrizată. / Fără să ştii cu adevărat / cum arăţi, / cum arătai într-o viaţă / anterioară: // ochi de păun pe noptiera / prinţesei afgane?".

În acest context, melancolia este starea dominantă a lirismului lui Lucian Vasiliu, o melancolie  care a decantat tragicul şi căreia progresiva ironie (dacă numim aşa tendinţa înstrăinării de sine) îi dezvăluie fondul sfîşietor. În fapt, Lucian Vasiliu scrie o poezie a lunecării în anonimatul materiei, iar versul său pare fragment din ritualul unei religii păgîne. Pe de o parte, fiinţa – şi fiinţa e înainte de toate trup – e locuită de moarte, fie ea însăşi o realitate precară care trebuie protejată ("acasă mă aşteaptă / şobolanul însingurat şi suferind", sau: "Patru păianjeni / în patru văi cardinale / trag firele trupului meu. // al cincilea / sălăş­luieşte chiar în craterul / inimii / lucrează pe dinlăuntru Prada"); pe de altă parte, fiinţa e numai o ipostază a totului; viziunile apocaliptice se ritualizează într-atît încît, fără eroism, partea ţine locul întregului: "Pe rînd, / schimbam pieile între noi: / una de guzgan una de şopîrlă / una de inorog una de dinozaur". Dacă descinde în Evul Mediu ca într-un spaţiu protector, Lucian Vasiliu o face pentru că găseşte acolo prioritatea trupului (aşa e posibilă "gîlceava cu viermii care mă locuiesc") şi pentru că, în penumbrele lui, Evul de Mijloc favorizează excursul metaforic.

Aşadar, "înhămat la trup", poetul nu se poate sustrage realului, materiei, trupului. Dar în amprenta lor citeşte suferinţa unei lumi care, deşi mereu diferită, e în permanenţă aceeaşi. Aşa se explică, de exemplu, epistolele trupului către spirit, aceste exerciţii stoice care sfîrşesc cu versul "Acum, eliberat, pot să mor liniştit în fiecare seară". Aşa se explică transformarea prezenţei într-o teatralizare a lumii, prilej al unui spectacol al materiei în care se ascunde, înfiorată de tragism, glorificarea morţii: "În groapa acestui vers mă simt bine / singur cu cîrtiţa galbenă // din cînd în cînd vestala neagră vine, / mă sărută cu buze vineţii – / vorbim despre cei care au fost: / ei ne împrumută cătuşele putrede // aici / în groapa acestui vers, / laolaltă cu caligrafii mănăstireşti, / noi cunoaştem fericirea" (Hic et nunc).

Poezia lui Lucian Vasiliu este, finalmente, o adoraţie dublată de umilinţa faţă de materia în care se ascunde marea taină a timpului şi a formelor. Metafore ascunse în mici naraţiuni ("Pe rînd, / schimbăm pieile între noi: / una de guzgan una de şopîrlă / una de inorog una de dinozaur") ori paradoxale viziuni asupra identităţii fiinţelor (iată: "eu, tatăl meu sau fiul care am să fiu") îşi au sursa într-o viziune a exemplarităţii nenăscutului. Locuind într‑o clepsidră, într-un ou, într-o corabie ori "ca într-un ochi închis definitiv", poetul are viziunea plînsului cosmic care instituie, deasupra formelor în continuă cădere, o armonie tragică. Citim într-un poem: "Cu Mama în cîmp am auzit / strigătul de moarte al unui arbore bătrîn, / am auzit plînsul viermilor care îl locuiau".

Dacă vizibilă e mai ales fascinaţia aceasta a tainei cercurilor tot mai strînse în care fiinţa se înscrie, să nu se creadă că fascinaţia e şi aurorală. Strigătul disperat al materiei care îşi recunoaşte condiţia este, în fapt, sursa poeziei lui Lucian Vasiliu: iată-l "bolborosind cu Iov / sintaxa inaccesibilă", iată-l tîrîndu-se "pe burtă / în căutarea propriei înfăţişări". Doar că, din nihilism, el are forţa să creeze un puternic efect de teatralizare a lumii. De aici, şi metafora în care se resoarbe o viziune asupra lumii, de aici şi apetenţa ludică din ultimele volume, semn al unei înstrăinări funambuleşti. Ludicul şi autoironia sînt semnul unui nihilism fascinat de sine, de formele acestea în permanentă glisare. Sub zîmbetul discret şi fragil se ascunde o viziune tragică: "Pleci şi mă laşi / cu heruvii în Iaşi – / sat tulburat de spahii, / clopotniţă / în care doar morţii sînt vii". Eleat, aflat "în căutarea propriului nume", Lucian Vasiliu ştie că tot ceea ce există e locuit şi, la rîndu-i, locuieşte o altă realitate. "Te dezbraci în rîul de munte / şi curgi cu el în ape mult mai mari", citim într-un loc. Ori: "Între un rîu şi alt rîu, albia rîului". E, în toate acestea, o viziune fascinată şi deopotrivă îndurerată:  "E miezul zilei. Sau e miezul nopţii. / Precum sînt strugurii în vie, copţii / monade în monade dorm cu toţii".