Avatarurile unui teren de sport

Spre sfârşitul zastoi-ului brejnevist, în 1981 (conducătorul gângav şi sprâncenat a murit un an mai târziu), şcoala nr. 14 de pe strada Florilor din capitală a amenajat un teren de sport. Nu un teren obişnuit însă, ci unul de-a dreptul impresio­nant, cu miniterenuri de baschet, fotbal şi volei, cu pistă, mese de ping-pong şi felurite aparate de gimnastică. Presa de atunci a scris că nici o şcoală din R.S.S. Moldovenească nu avea un asemenea teren de sport. Cum blocul în care locuiam era la o zvârlitură de băţ de şcoală, am alergat într-un suflet să văd şi eu minunea. Aveai la ce te uita. Terenul a fost inaugurat cu mare pompă, veniseră persoane oficiale, reprezentanţi ai comitetului de partid orăşenesc, care au vorbit despre importanţa educaţiei militar-sportive, iar o învăţătoare înflăcărată a avertizat elevii distraţi că imperialismul mondial unelteşte în continuare împotriva Ţării Sovietelor şi că, prin urmare, aceasta are nevoie de copii viguroşi, puternici, care s-o apere. Iniţial, terenul de sport a fost doar al şcolarilor. Nu întâmplător  fusese împrejmuit cu un gard  înalt, pe care nu oricine putea să-l escaladeze. Perestroika gorbaciovistă a spulberat însă monopolul elevilor asupra locului, făcând câteva breşe măricele în gardul aparent invincibil şi permiţând tuturor copiilor cartierului să se zbenguie în voie pe superba suprafaţă. A fost o perioadă în care terenul devenise neîncăpător pentru sutele de copii voioşi şi gălăgioşi. Se întâmpla să jucăm fotbal sau baschet până la epuizare, până când întunericul înghiţea definitiv oraşul. Iar aparatele de gimnastică n-aveau odihnă din cauza bărbaţilor muşchioşi. Declinul a început după prăbuşirea Uniunii Sovietice. Plasa întinsă în mijlocul terenului de volei s-a ferfeniţat, apoi s-a evaporat de-a dreptul. Panourile de baschet au fost ciuruite de pietrele unor adolescenţi furioşi. Vopseaua de pe paralele şi barele fixe s‑a cojit. Asfaltul pistei s-a acoperit de crăpături. Terenul a fost realmente "invadat" de sticle din material plastic, cutii de bere şi de conserve, hârtie de ambalaj, resturi de mâncare, seringi şi prezervative folosite, pe scurt, s-a transformat într-o semigunoişte-semicloset. O porţiune de gard de vreo cinci metri a dispărut. Un vecin de-al meu presupune că panourile de oţel au fost cărate la fier vechi. Altul crede că terenul de sport ar trebui transformat în parcaj. "E mişto să ai un loc de parcare lângă bloc", mi-a spus omul. În anii ’90, terenul nu mai era luat cu asalt de copiii cartierului (să se fi "refugiat" în cercurile de arte marţiale, ieşite din under­ground?) şi de bărbaţii muşchioşi. Ultimii preferă să frecventeze sălile de fitness, dacă bineînţeles nu construiesc castele în Portugalia. Liniştea aşternută peste teren era perturbată sporadic de vagabonzi, de bătrânelele care-şi plimbau câinii şi de adolescenţii excentrici care veneau seara acolo să consume bere, să cânte la chitară şi să înjure ca la uşa cortului. Minicareul de volei fusese confiscat de nişte boschetari nonşalanţi care-şi devorau acolo resturile de mâncare oferite cu generozitate de locatarii blocurilor din preajmă şi urinau în văzul tuturor, pradă unor accese de exibiţionism. Totuşi, vagabonzii o luau la fugă, atunci când o dată pe lună se adunau acolo, pentru razborkă, nişte flăcăi raşi în cap şi cu o constituţie fizică robustă. În jurul terenului de sport, căzut în plină paragină, au răsărit ca ciupercile după ploaie o sumedenie de buticuri, alimentare, chioşcuri, baruri, saune, terase supra­aglomerate cu difuzoare asurzitoare.