Dreptul la rezistenţă

Societatea moldovenească post ’89, nu ne permite să înţelegem întotdeauna natura relelor care o macină. Or, tocmai interpretarea corectă şi reacţia adecvată la problemele actuale ar putea rupe cercul vicios în care se sufocă Basarabia condusă de comunişti. Este de neconceput şi inadmisibilă lipsa unei atitudini din partea societăţii faţă de această anomalie. De mai multă vreme ne tot întrebăm cu stupoare: care alte atrocităţi, vicisitudini sau intemperii ne-ar putea scoate din chingile degradării, aşezându-ne pe făgaşul demnităţii, conştiinţei şi respectului de sine? Sau, în funcţie de ce premise şi situaţii inacceptabile, societatea moldovenească ar trebui să facă uz de dreptul la rezistenţă? Anume exercitarea dreptului la rezistenţă – aşa cum ne învaţă istoria – constituie, în multe cazuri, singura reacţie adecvată vis-а-vis de arbitrarul guvernanţilor. După cum bine se ştie, problema abuzului de putere este caracteristică nu doar societăţilor prin excelenţă inechitabile, ci şi democraţilor în devenire. Dar ceea ce ne-a scăpat nouă înainte de 1994 (anul adoptării Constituţiei Republicii Moldova independente) şi ne mai scapă în continuare este faptul că, încă din antichitate, anumite societăţi au pretins şi au obţinut dreptul la rezistenţă - antidotul eficient împotriva abuzului din partea statului reprezentat de casta conducătorilor.

A opune rezistenţă actelor ilegale ale guvernanţilor este un drept fundamental al omului. Pe de altă parte, poate şi din cauza că nu-l găsim înscris în Constituţia R. Moldova, acest drept este, din câte am reuşit să constatăm, foarte puţin cunoscut la noi. Fapt surprinzător şi regretabil. Ideea rezistenţei la opresiune este veche precum tirania. Din momentul manifes­tării acestui din urmă fenomen funest, apare întrebarea dacă există oare vreun drept pentru supuşii victimizaţi ai tiranului, care să le permită să-l înlăture de la putere, la nevoie şi prin violenţă sau chiar execuţie. Cu alte cuvinte, care sunt limitele legitimităţii unei autorităţi politice? Societăţile lumii greco-romane au considerat că există toate temeiurile pentru un astfel de drept. Mai mult, executarea tiranului în anumite condiţii poate deveni o obligaţie a cetăţenilor. În epoca modernă, tiranicidul se metamor­fozează în dreptul la rezistenţă, exprimat prin "revolta împotriva unei puteri nedrepte" sau prin "recunoaşterea legitimităţii nesupunerii faţă de o autoritate nedreaptă, despotică, tiranică sau totalitară, faţă de legislatorii, reprezentanţii şi funcţionarii săi, într-un cuvânt faţă de stat" (Dominique Colas, Dicţionar de gândire politică, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003). În a doua jumătate a secolului XVIII, unele ţări inserează dreptul la rezistenţă în constituţiile lor. Pentru prima dată, în istoria juridică a Occidentului, exigenţa dreptului la rezistenţă apare în Constituţia SUA. Exemplul este urmat de francezi. Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului aşezată în fruntea Constituţiei din 1793 decretează: "Atunci când guvernământul încalcă drepturile poporului, insurecţia este pentru popor şi pentru fiecare parte a lui dreptul cel mai sfânt şi îndatorirea cea mai de seamă". În măsura în care fenomenul tiraniei în formele sale noi de totalitarism, dictatură, autoritarism sau oricare alta, nu pare să descrească, dreptul la rezistenţă este mereu actual. În perioada postbelică a secolului XX, dreptul la rezistenţă face obiectul unor dezbateri aprinse în ţările care au avut de suferit de pe urma experienţei totalitare, în special în Germania şi în Italia. Constituţia Germaniei Federale din 1968 include dreptul la rezistenţă. Poate că cel mai elocvent pentru noi ar fi exemplul portughez. În pofida faptului că sub conducerea lui Salazar, Portugalia a adoptat o constituţie şi a devenit un membru important al NATO, chiar dacă Salazar a instituit reforme sociale de anvergură şi nu a manifestat semne de paranoia, caracteristice guvernărilor voluntariste, guvernarea acestuia a fost calificată drept una dictatorială. După vicisitudinile sociale şi politice ale postsalazarismului, în Portugalia este aprobată noua Constituţie din 1976 în care, la fel ca şi în constituţiile ţărilor amintite mai sus, regăsim dreptul la rezistenţă, iar o dată cu revizuirea constituţiei în 1982, acesta capătă următoarea formulare: "Orice cetăţean are dreptul să reziste oricărui ordin care aduce atingere drepturilor, libertăţilor şi garanţiilor sale..." 

Dreptul la rezistenţă poate fi considerat pe bună dreptate condiţia sine qua non a democraţiei. El a fost şi rămâne obiect al discuţiilor, dar niciodată respins de către toţi categoric şi sine die. A fost şi rămâne antidotul împotriva tendinţelor tiranice, împotriva răului de stat. Constituţia R. Moldova declară suveranitatea poporului şi consacră drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţeanului, însă ce poate face poporul suveran atunci când guvernanţii îi încalcă în mod grav anumite drepturi, aşa cum, spre exemplu, s-a întâmplat vara aceasta în cazul copiilor români din Transnistria şi al jurnaliştilor de la Chişinău? Desigur, să facă uz de dreptul la rezistenţă, iar dacă sub aspect juridic nu-l are, ar trebui să şi‑l cucerească. Pentru că din punct de vedere moral şi politic, dreptul la rezistenţă "există" încă din momentul adoptării Constituţiei din 1994 şi în temeiul faptului că Republica Moldova este stat parte la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi la Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. Atitudinea guvernanţilor comunişti în frunte cu preşedintele Voronin faţă de problema şcolilor româneşti din Transnistria şi situaţia jurnaliştilor de la fosta Companie de Stat Teleradio-Moldova ne întăreşte, o dată în plus, convingerea că dreptul la rezistenţă a devenit un imperativ în Basarabia. A fost mai mult decât imorală plecarea în vacanţă a deputaţilor şi a preşedintelui ţării, într-un moment în care erau puse în joc viitorul, soarta, sănătatea, viaţa atâtor copii, părinţi şi pedagogi, iar la Chişinău, jurnaliştii – supuşi unor interminabile presiuni – luptau pentru apărarea dreptului lor la muncă, la informare, la libertatea opiniei şi exprimării. Gestul deputaţilor care sunt în serviciul poporului şi al Preşedintelui – garant al suveranităţii poporului - constituie, pe de o parte, un afront adus întregii societăţi, iar, pe de altă parte, cade sub incidenţa dreptului la rezistenţă   şi a votului de blam din partea cetăţenilor.

Pe vremuri, în Europa feudală, anumiţi condamnaţi erau închişi în nişte colivii negre suspendate foarte sus şi lăsaţi să moară în văzul oraşului. În esenţă, cei vizaţi în cazul nostru s-au pomenit (fără voia lor şi neavând vreo vină) într-o situaţie similară. De o manieră medievală, "condam­na­ţii" au fost lăsaţi să moară, dacă nu fizic, atunci spiritual şi moral, în văzul Europei şi al ţării. Declaraţiile echivoce şi nevrotice ale Chişinăului, mimarea îndărătnică a rezolvării problemei şcolilor româneşti transnistrene prin paleative şi calmul (în spatele căruia se simte iresponsabilitatea) plecării demnitarilor în vacanţă trădează, în definitiv, un anumit fel de complicitate şi similitudine a conduitei din partea lui Smirnov şi Voronin. Mai mult, cred că preşedintele moldovean s-a detaşat prin numărul de inepţii şi stigmatizări la adresa "duşmanilor" interni şi externi ai "statalităţii moldoveneşti". Desigur, în unele aspecte ale politicii interne, regimul Voronin este, cel puţin în aparenţă, mai "permisiv" decât, spre exemplu, regimul Lukaşenko din Belarus, arătân­du‑se, totodată, dispus colaborării cu Occidentul. Pe de altă parte, când e vorba de limba română şi istoria românilor, actuala guvernare de la Chişinău demonstrează aceeaşi opacitate şi intransigenţă, subminându-şi legitimitatea. Mai nou, comuniştii au exclus istoria românilor din lista examenelor de bacalaureat pentru absolvenţii liceelor de la profilul umanitar, decizia lor înscriindu-se în cunoscuta logică de suprimare şi extirpare a spiritului românesc din Basarabia.