Orgie de toamnă în Moldova (fragmente dintr-o cronică subiectivă)

Urmăream un spectacol de mare efect, cu coatele sprijinite de pervazul ferestrei. Ciclonului cald rătăcit pe meridianul nostru de câteva săptămâni încoace avea încă destulă răbdare. În aerul tremurător ce părea să-şi fi recăpătat, provizoriu, prospeţimea cerului de iunie, cu acea largheţe oferită gândului liber şi dorinţei ancestrale de zbor pe care o resimte până şi cea mai umilă făptură, se desfăta o gamă incredibilă de culori: galben, ocru, maro, castaniu şi bordo, lunecând spre un verde crispat, negociat de rugină, împroşcând crângurile. Paletă de pictor nebun, frenezie a naturii cum n‑am avut de mult în Moldova sau cum memoria noastră, agresată de griul chemat să drapeze o viaţă lipsită de gust şi de idealuri înalte, n-a mai reuşit să reţină. Pădurea din faţa mea – orgie a privirii, ospăţ sardanapalic, cu legiuni de clovni, satiri şi dansatori fastuos costumaţi – ţopăia în cercuri groteşti, bătea în tam-tamuri de piele, îşi zăngănea clopoţeii din vârful bonetelor colţate, spre deliciul oaspeţilor Marelui Senior...

Ceea ce face acum cronicarul, răpit de sunetele meterhanelei autumnale, seamănă tot cu un fel de balet al speculaţiilor de sezon: alege poveşti, montează clişee, confecţionează puzzle-uri, în care răzbat, aleatoriu, speranţe matinale şi depresii de robinson. Pasienţe efemere, ca şi priveliştea de dincolo de fereastra turnului său de veghe.

29 septembrie

Ne-am obişnuit să numărăm, obsesiv şi cu fervoare gratuită, ridurile de la suprafaţa bulboanei politice moldoveneşti, şi nu mai percepem mutaţiile profunde, cele care atrag schimbări de mentalitate la scară mare. Or, anume aici, la adâncime, trebuie căutată imaginea viitorului. Pentru Republica Moldova cel mai important fenomen social din ultimii ani îl reprezintă, cu siguranţă, migraţia forţei de muncă în străinătate. Noua "bejenie" provoacă efecte mai tulburătoare decât succesiunea partidelor la putere. Cauza proastelor administraţii în Basarabia rezidă în calitatea proastă a "materialului uman" din care sunt selectaţi conducătorii. Pentru acest motiv, democraţia aici a afişat, de regulă, chipul demagogiei şi al minciunii electorale, iar economia de piaţă aspectul hidos al spolierii avutului public, grimasa îmbogăţirii frauduloase. Până nu se va înnoi acest "pat germinativ" de bază, guvernanţii în Moldova nu se vor deosebi esenţial de la o legislatură la alta. Experienţa basarabenilor din străinătate poate contribui la această schimbare.

Deocamdată însă exodul se dovedeşte o armă cu două tăişuri. Moldova se menţine pe linia de plutire graţie afluxurilor de capital provenite de la cetăţenii plecaţi. Aceşti bani sunt câştigaţi adesea cu un preţ mult prea mare. Aflu dintr-o ştire difuzată chiar ieri de agenţiile de presă că, în urma prăbuşirii accidentale a unei clădiri vechi la Sankt-Petersburg, în care locuiau mai mulţi muncitori ilegali, proveniţi din ţările CSI, un moldovean a murit sub dărâmături. Câte asemenea tragedii, ştiute şi neştiute, s-au produs în ultimii ani? Se destramă numeroase familii: copiii rămân în grija bunicilor nevolnici, pe seama unor rubedenii sau a unor vecini. Mulţi dintre ei ajung pe drumuri şi nu frecventează şcoala. O nouă generaţie de analfabeţi şi-a început deja ofensiva. Dar, dincolo de riscuri şi primejdii, cum spuneam, actuala migraţie implică o inedită experienţă a cunoaşterii. În Occident, moldovenii deprind abilităţi utile într-o lume liberă şi învaţă să se vadă pe ei înşişi c-un ochi critic şi nuanţat. Am discutat recent cu câţiva conaţionali care muncesc, cu statut legal, la Roma şi Milano. Câştigi destul de bine, mi-au spus ei, însă ai de plătit o mulţime de dări către stat, dacă vrei să-ţi prelungeşti permisul de şedere, adică trebuie să ai raporturi ireproşabile cu autorităţile. Sentimentali, ca toţi moldovenii, interlocutorii mei ar fi bucuroşi să se întoarcă acasă pentru a construi capitalismul după reţete învăţate în Italia. Mai ales că, abia în peninsulă, au înţeles ce potenţial are Moldova. Imaginile frumoase, cu pădurile şi luncile basarabene, au provocat încântarea italienilor, care i-au încurajat să profite de acest ambient mirific şi de produsele naturale pe care le cultivă ţăranii noştri, pentru a porni o afacere.

Numele acestui business este agroturismul, şi el pare a fi marea şansă de renaştere a satului basarabean. Schema e foarte simplă. Ajuţi cu bani pe câţiva gospodari mai pricepuţi ca să-şi amenajeze casele cu tot ce se cuvine în materie de comodităţi moderne - gaze, apă caldă şi WC în interior - , şi inviţi o familie de italieni din clasa de mijloc, de preferinţă de vârsta a treia (şi, respectiv, cu pretenţii rezonabile), pentru a petrece un sejur de două săptămâni în Moldova. Toată lumea va fi mulţumită: turiştii se bucură de un mediu nepoluat, gazda îşi scoate banii şi îţi achită împrumutul, iar tu, patronul, livrezi alţi muşterii din Italia. Agroturismul se dezvoltă rapid în România. Mai puţin bogată în locuri pitoreşti, Moldova şi-ar putea totuşi organiza, în doi-trei ani, o reţea similară, care ar capitaliza zonele rurale şi, inevitabil, ar contribui la o schimbare de mentalitate. Cei care au înţeles că se poate trăi şi fără protezele statului, nu mai pot fi îmbrobodiţi cu poveşti despre salamul de trei ruble.

Ascultând istorisirile "exilaţilor" mei din Floreşti, mi-am amintit de o experienţă personală. Mergeam mai deunăzi într-un maxi-taxi la Chişinău, al cărui şofer avea un mod aiuritor de a conduce: omul manevra printre maşinile din faţa lui, asemeni unui pilot de Formula 1, şi frâna brusc la stop-uri, zdruncinând toate oscioarele pasagerilor care călătoreau în picioare, agăţaţi de bară. Calvarul a continuat până în clipa în care umilinţa tăcută a celor din salon a fost spartă de revolta unui străin. Era un italian, venit pesemne în vizită la prietenii săi din Moldova (dovadă că se produce şi "migraţia" inversă!). Acest frate latin, într-o română aproximativă dar foarte convingătoare, i-a atras atenţia şoferului că, dacă nu învaţă să conducă civilizat, el îl va "ajuta" să-şi piardă licenţa. Şi şoferul nostru, mare minune, şi-a schimbat atitudinea, înghiţindu-şi sudalma. Iată, mi-am zis, fascinat, o altă mentalitate. Drept pentru care, formulez un îndemn patriotic: "Basarabeni, aduceţi Occidentul în Moldova. Aceasta-i integrarea europeană!"

6  octombrie

Criza şcolilor româneşti din Transnistria pare să-şi fi găsit o rezolvare provizorie. Marţi, 5 octombrie, cu o întârziere de circa o lună, a început anul şcolar la liceul "Evrika" de la Râbniţa. Puţin mai devreme îşi reluaseră activitatea orfelinatul şi liceul "Alexandru cel Bun" din Tighina. Nu se poate spune încă acelaşi lucru despre liceul de la Tiraspol, al cărui sediu fusese devastat de miliţiile criminale. Autorităţile separa­tiste au acceptat să înregistreze aceste unităţi de învăţământ, subordonate Chişinăului, doar pentru un an. În acest interval ar trebui să se găsească o soluţie de fond, afirmă unii, în cadrul unei regle­men­tări generale pentru Transnis­tria, o reglementare improbabilă, după părerea mea. Efectele ultimei escaladări a conflic­tului însă nu se vor resorbi prea uşor.

Populaţia românească din localităţile agresate de separatişti nu a mai trăit un şoc la fel de mare din 1992, când malurile Nistrului "luaseră foc" în sensul cel mai direct al cuvântului. Au trecut 12 ani de atunci, adică exact durata unui ciclu primar şi liceal complet. Elevii de azi, care ştiau despre răzmeriţa separatiştilor rusofoni exclusiv din povestirile părinţilor sau ale rudelor şi prietenilor lor mai mari, şi-au avut în această vară propriul război sau propria lecţie de istorie. Între numeroasele filme marţiale sovietice, există unul mai special, intitulat Du-te şi vezi, al regizorului Elem Klimov, turnat în anii perestroikăi lui Gorbaciov. Acţiunea se desfăşoară în Bielorusia, în toamna anului 1941, unde un adolescent devine martorul atrocităţilor comise de trupele naziste, care incendiază un sat. Ororile văzute spulberă candoarea copilului, îl transformă într-un adult precoce, încărunţindu-i părul, schimonosindu-i figura, făcându-l de nerecunoscut. Aş spune, prin analogie şi păstrând proporţiile, că secvenţele televizate de la deschiderea anului şcolar la liceul din Râbniţa mi-au dezvăluit o tristeţe şi asprime prematură imprimate pe feţele copiilor prezenţi la careul festiv, trădând o experienţă care, probabil, îi va marca pentru tot restul vieţii. Cine va răspunde pentru traumele lor? Aceşti copii au aflat mai devreme decât s-ar fi cuvenit adevărul crud despre lumea în care trăiesc, o lume în care faptul de a-ţi vorbi limba maternă este considerat o crimă. "Nu am vrut să plecăm din oraş. Aici ne-am născut şi aici ne-am început studiile. De ce ne-au făcut asta?", declarau ei în faţa reporterilor. Sensibilitatea, bucuria vieţii, încrederea lor în biruinţa binelui asupra răului, aşa cum învaţă la şcoală, au fost supuse unui teribil examen. E bine să ne amintim că elevii din Râbniţa, Tiraspol şi Tighina, au rezistat mai multe zile baricadaţi în sălile de curs, alături de părinţi şi profesori, refuzând să părăsească şcolile asediate de securiştii lui Smirnov, care împrumutaseră chipul naziştilor din filmul lui Klimov.

Se spune adesea despre adolescenţii de azi că ar fi mai bicisnici decât generaţiile anterioare. Că din cauza faptului că nu au cunoscut pe pielea lor comunismul (aproape că li se face un reproş din asta!), şi-ar permite să dea cu tifla valorilor celor care au înfruntat regimul totalitar sau doar au încercat să nu sporească răul, fără speranţa că apucă vremuri mai bune. Copiii din Transnistria infirmă această teorie. Nu contează epoca în care te-ai născut, eşti copilul părinţilor tăi şi produsul educaţiei pe care o primeşti. Fiecare generaţie îşi are propria garnitură de eroi şi ticăloşi, distribuiţi într-o proporţie comparabilă cu cea a predecesorilor. Ba, uneori, copiii le dau lecţii usturătoare maturilor. Cum s-a întâmplat în decembrie 1989, la Bucureşti, şi cum am văzut în vara lui 2004, la Tiraspol, Râbniţa şi Tighina. Întrebarea cu adevărat neliniştitoare ar trebui să şi-o pună mai degrabă adulţii: de ce s-au dovedit incapabili să se ridice la înălţimea acestor exemple?...

 Politica moldovenească după 1991 a plătit un greu tribut duplicităţii şi tranzacţionismului, provenite, s-a spus, din însăşi firea oamenilor de aici, obişnuiţi să se adapteze vremurilor, nu să reziste în faţa lor. De aceea, când îi auzi pe unii politicieni din Opoziţia centristă afirmând că e o nebunie curată să iniţiezi o reorientare strategică a statului fără a avea garanţii preliminare din partea Occidentului, nu poţi să nu te întrebi: dar ce asigurări doriţi, domnilor, cine să acorde garanţii unor oameni care în ultimul deceniu nu au sugerat prin nimic că şi-ar dori un alt destin? Dacă vrei să fii ajutat, trebuie să-ţi asumi nişte riscuri şi nişte sacrificii. Şi dacă ai luat această hotărâre demnă, se cade să începi chiar cu tine însuţi: scapă de năravurile de comisar roşu, învaţă alfabetul democraţiei!... Pentru a nu-ţi bate joc de suferinţa copiilor din Transnistria.

 20 octombrie

 A apărut de câtva timp în Moldova speranţa (unii ar spune iluzia) unui consens naţional în problemele esenţiale ale statului. Preşedintele Voronin a decis să rupă interminabila trăncăneală în jurul Transnistriei, alimentată în special de frica faţă de Moscova şi de interesele pecuniare ale clasei politice de la Chişinău. Totodată, actualii guvernanţi îşi reafirmă obiectivul de integrare europeană. În acelaşi context al reevaluărilor de politică externă, dl Voronin a făcut câteva declaraţii încurajatoare cu privire la România. El a precizat că este gata să înceapă o nouă etapă în relaţiile cu Bucureştiul, punând surdină aspectelor litigioase, politico-identitare, care au înveninat colaborarea între cele două state. Există un spaţiu de comunicare amplu ce trebuie refăcut: de la încheierea acordului între cele două ministere ale Educaţiei, până la semnarea unui parteneriat strategic pentru Europa, propus cândva de partea română, parteneriat care să ajute la coordonarea eforturilor diplomatice ale celor două capitale. Vorbind pe aceeaşi voce cu România, Moldova ar reuşi să evadeze din "zona gri" a celor excluşi, acolo unde au plasat-o politica mioapă a guvernărilor anterioare şi înverşunarea iniţială a comuniştilor.

Din păcate, declaraţiile preşedintelui Voronin nu au depăşit faza bunelor intenţii. Oficialităţile moldovene par să fie preocupate mai ales de exploatarea unei anumite conjuncturi, nicidecum de redefinirea propriilor poziţii. Astfel, aniversarea a 80 de ani de la fondarea aşa-zisei Republici Autonome Sovietice Moldoveneşti, marcată săptămâna trecută, a trezit o curioasă polemică istoriografică între Chişinău şi Tiraspol. Voronin şi Smirnov îşi dispută descendenţa entităţilor pe care le reprezintă din aceeaşi creatură asamblată de Rusia bolşevică în 1924 pentru a servi drept cap de pod împotriva României. Bine, dacă natura delincventă a regimului Smirnov justifică pe deplin acest blazon stalinist, mă întreb de ce şi-ar dori Moldova independentă o asemenea perversă legitimitate? La fel, dl Voronin îşi poate revendica şi Pactul Ribbentrop-Molotov (cum o şi face în fapt, apelând la simbolurile comunismului), dar atunci va trebui să ia loc în banca lui Lukaşenko, nu să aspire la conclavul statelor democratice şi civilizate. Adevărul este că Partidul Comunist nu se arată interesat să se despartă de trecutul sovietic, ci doar să‑şi neutralizeze adversarii politici. Dosarele intentate unor lideri ai blocului "Moldova Democrată" par să fie dictate exclusiv de interese electorale nu de o voinţă reală de eradicare a corupţiei. Acest flagel a pătruns adânc în societatea moldoveană, dar pentru a fi crezuţi în elanul lor justiţiar, comuniştii ar trebui să cureţe de uscături şi propria ogradă. Numeroasele articole din presa independentă pe tema afacerilor dubioase în care "s-a scufundat" clientela politică a PCRM nu au condus la nici o anchetă penală. Dimpotrivă, ponoasele le-au tras  ziariştii care au avut curajul acestor demascări. Spre regret, în loc să protesteze, cu egală vigoare, împotriva unor investigaţii cu iz de vendetă politică, creştin-democraţii din opoziţie mai degrabă îl iau în derâdere pe Serafim Urechean, deşi au nimerit ei înşişi în vizorul puterii, prin comisia specială pentru anchetarea surselor de venit ale liderului PPCD.

Pentru a obţine un consens naţional în problemele esenţiale ale statului, consens la care visează unii comentatori externi ai scenei politice moldoveneşti, puterea ar trebui să înceteze să-i considere pe cetăţenii ce nu-i împărtăşesc viziunile politice drept "duşmani ai statalităţii". Faptul că preşedintele Voronin a înţeles că federalizarea propusă de Moscova este o catastrofă, alăturându-se opiniei larg răspândite în societatea moldoveană, încă nu înseamnă că îşi doreşte un adevărat consens naţional. Până acolo e cale lungă. La consens naţional se ajunge doar prin dezbateri publice pe cele mai arzătoare teme: integrarea europeană, independenţa justiţiei, libertatea cuvântului, lupta împotriva corupţiei, promovarea reală a limbii române ca limbă de stat ş.a.m.d. Aceste obiective vor fi înmormântate nu numai într-un stat "federalizat". Ele sunt compromise azi şi în Moldova din dreapta Nistrului. Faţă cu dictatura lui Lukaşenko şi dezmăţul electoral din Ucraina, preşedintele Voronin are şansa unui termen de comparaţie favorabil, dar cu condiţia să abandoneze principiul leninist: un pas înainte, doi înapoi. Pentru a nu nimeri în situaţii penibile, domnia sa ar proceda înţelept dacă şi-ar angaja alţi consilieri, care să-l ajute să respecte democraţia, independenţa justiţiei şi libertatea de exprimare şi, dacă nu e cu supărare, să‑i mai predea şi nişte lecţii de istorie naţională.

27 octombrie

Spaţiul ex-sovietic, situat mai la est de Republica Moldova, pare să fi intrat într-o zodie nebuloasă. În Rusia se edifică spasmodic un sistem politic autoritar, prin reducerea libertăţilor cetăţeneşti, inclusiv a dreptului la elecţiune, prin suprimarea presei independente şi neutralizarea oamenilor de afaceri care refuză să-şi depună tributul de loialitate la picioarele preşedintelui Putin şi ale grupurilor de interese de la spatele său. La Minsk, Lukaşenko tocmai a obţinut, practic, puterea pe viaţă, după ce a fraudat masiv un referendum pe care, după calculele experţilor occidentali, în realitate l-a pierdut. Ucraina trăieşte o campanie electorală de coşmar, cu abuzuri în cascadă şi acte de violenţă la adresa susţinătorilor lui Victor Iuşcenko, liderul opoziţiei pro-europene. Amestecul brutal al strategilor Moscovei în campania electorală din Ucraina de partea premierului Ianukovici, legatarul politic al preşedintelui Kucima, acesta din urmă căzut în dizgraţia Occidentului, face de-a dreptul dramatică miza alegerilor din 31 octombrie, când se va decide orientarea ţării pentru mulţi ani înainte.

Rusia şi Ucraina au fost şi mai sunt încă "parteneri strategici" ai Republicii Moldova şi tot ele au statut de garanţi şi mediatori în chestiunea transnistreană. Acum trei ani şi jumătate, Partidul Comunist venea la putere folosind argumentul-forte al intrării Moldovei în Uniunea Rusia-Belarus. Relaţia privilegiată cu Moscova, spuneau comuniştii, va scoate "republica" din criza economică, va ieftini salamul şi curentul electric, va face accesibile votca şi gazele, pe scurt, va readuce în Basarabia "paradisul sovietic". Fideli agendei lor electorale, noii guvernanţi de la Chişinău au încheiat la repezeală un tratat de strânsă prietenie cu Moscova, tratat prin care statul dintre Prut şi Nistru îşi încredinţa destinul "marelui frate" de la Răsărit, în schimbul protecţiei din partea Kremlinului. Comuniştii au admis ideea legalizării prezenţei trupelor ruseşti în Moldova prin crearea unei baze militare cu statut permanent, în timp ce, la celălalt pol, România a fost declarată inamicul public nr. 1, "groparul" statalităţii moldoveneşti.

Ei bine, nimic din foloasele promise de Partidul Comunist pe linia prieteniei cu Rusia nu s-a văzut. Pentru ca aceste beneficii să fi fost reale, Republica Moldova ar fi trebuit să renunţe la suveranitate, să devină o "Transnistrie" mai mare, căreia Moscova să-i ierte datoriile la gaze şi să-i asigure piaţă de desfacere pentru roşii şi must. Metamorfoza politicii comuniştilor de la eşecul planului Kozak încoace are mai multe explicaţii, de ordin intern şi extern. Cea mai importantă dintre ele sună în felul următor: o dată intraţi în logica existenţei unui stat independent, adică într-o convenţie politică cu alte reguli decât cele proprii unei colonii sovietice cu care erau obişnuiţi, comuniştii n-au mai reuşit să evite conflictul dintre vocaţia europeană firească a Republicii Moldova şi tentaţiile imperialiste ale Rusiei. În problema Transnistriei - această "piatră de moară" legată de gâtul Basarabiei - Moscova l-a preferat pe Smirnov lui Voronin, considerându-l pe şeful comunist de la Chişinău un lider nesigur, cu dispoziţii fluctuante, capabil să cedeze prea uşor, în pofida aparentei sale asprimi cazone, influenţelor externe, nu neapărat ruseşti.