Închiderea şcolilor cu predare în limba română din Transnistria – o nouă diversiune dirijată de Rusia

Fără îndoială că în această perioadă evenimentul principal în problema transnistreană îl constituie decizia liderilor separatişti de la Tiraspol de a închide şcolile cu predare în limba română din stânga Nistrului. De data aceasta acţiunile separatiştilor nu urmăresc doar menţinerea conflictului la nivelul care face ca momentul soluţionării lui să fie o chestiune de perspectivă îndepărtată. Demersul lor are ca scop nu atât acutizarea conflictului, cât menţinerea aparenţei unui conflict ireconciliabil. Ei înţeleg că desfăşurarea acţiunilor militare de anvergura celor din 1992 este imposibilă, deoarece foarte puţină lume din stânga Nistrului mai doreşte să lupte de partea lui Ig. Smirnov. Autorităţile ilegale au trimis guvernelor unor state cereri ca acestea să primească refugiaţi din Transnistria în cazul declanşării acţiunilor militare. Aceste solicitări nu au nici un suport pentru că, chiar dacă am admite un marş al armatei moldoveneşti spre Tiraspol, locuitorii oraşului nu se vor grăbi să-l părăsească, aşa cum nu au făcut nici în 1992. Gestul trădează însă intenţia de a crea impresia că izbucnirea unor lupte sângeroase este iminentă.    

Ce vrea să obţină regimul de esenţă teroristă prin relansarea tensiunilor? Căutarea răspunsului trebuie să pornească de la faptul cunoscut deja că teroriştii de la Tiraspol acţionează numai la indicaţiile primite de la Moscova. Şcolile cu predare în limba română nu prezintă pericol pentru liderii separatişti şi ei nu au nevoie de o nouă criză pentru că aceasta le creează numai dificultăţi. În urma escaladării conflictului are de câştigat doar Rusia, iar mişcările bandiţilor sunt inspirate de autorităţile ruse.  Prin urmare, întrebarea potrivită este care ar fi raţiunile pentru care conducerea de la Moscova încearcă să creeze aparenţa iminenţei unor ciocniri violente? 

În opinia noastră, există mai multe motive care determină autorităţile ruse să forţeze dezlegarea diferendului secesionist prin aplicarea unei soluţii radicale. De fapt, ruşii sunt constrânşi să provoace adâncirea crizei. Ideea de federalizare a Republicii Moldova este pe cale de a fi compromisă definitiv şi imperiul de la răsărit riscă să piardă din această cauză controlul asupra întregului teritoriu revendicat, inclusiv asupra Transnistriei. În acelaşi timp, Rusia cedează iniţiativa în urma apariţiei a doi factori esenţiali. Pe de o parte, contextul regional are o dinamică ce o dezavantajează în mod sensibil. Pe de altă parte, interesele ei sunt ameninţate de faptul că regimul ilegal şi terorist de la Tiraspol pierde dramatic susţinerea locuitorilor din stânga Nistrului şi numărul celor care vor să scape de odioasa clică creşte tot mai mult. Până şi pensionarii încep să înţeleagă că au fost păcăliţi cu ideea de stat transnistrean pentru că, în afara anturajului lui Smirnov, nimeni nu a beneficiat de virtuala creaţie.

La acestea se adaugă decizia Curţii Europene pentru Drepturile Omului (CEDO) în cazul grupului Ilaşcu, decizie care constată implicarea directă a trupelor ruseşti în acţiunile militare din 1992 şi, pe cale de consecinţă, atestă calitatea Rusiei de parte în conflict. Or, decizia CEDO este un act juridic şi ea poate sta la baza unor schimbări esenţiale ce ar avea ca efect pierderea de către Rusia a poziţiei sale în ecuaţia transnistreană, atât din punct de vedere moral cât şi din punct de vedere formal. Una din consecinţele incomode pentru Rusia ar fi să i se conteste calitatea actuală în formatul de negocieri pe motiv de incompatibilitate între statutul de garant şi cel de agresor. Decizia CEDO reprezintă o lovitură grea ce deranjează în mod vădit pe diriguitorii de la Moscova şi închiderea şcolilor ar fi un prilej de reabilitare pentru aceştia. Inoportuna acţiune a infractorilor de la Tiraspol înseamnă o încercare de a anula eventualele efecte ale deciziei CEDO şi de a evita căderea Rusiei din poziţia de lider în formatul de negocieri.

Trebuie să atragem atenţia şi asupra unui alt aspect care modelează comportamentul de ultimă oră al autorităţilor ruse. Demersurile de soluţionare a conflictului în condiţiile actuale evidenţiază tot mai clar rolul negativ şi distructiv al conducerii de la Moscova, a cărei prestaţie este dictată de faptul că negocierile în baza unor reguli stricte şi axate pe coordonatele unor evoluţii previzibile se pot materializa în soluţii nefavorabile Rusiei.

Consideraţii privind cadrul negocierilor

Nu contestă nimeni că aportul marelui vecin este indispensabil pentru rezolvarea problemei transnistrene, însă apar discuţii cu privire la valoarea acestei contribuţii. Gradul de implicare al Rusiei este determinat de influenţa pe care ea o exercită, or această influenţă este în permanentă scădere.

În situaţia creată, evoluţia convenabilă conducerii de la Moscova este aceea care ar conduce la soluţii tranşante, şi un conflict pe cale de extindere serveşte mai bine acestui scop decât status-quo-ul actual. Liderii de la Moscova au învăţat lecţia oferită de M. Saakaşvili şi vor să evite repetarea scenariului adjarian în R. Moldova. În timp ce opinia publică, autorităţile moldoveneşti, mediatorii şi organizaţiile internaţionale condamnă cu fermitate închiderea şcolilor, agenţii de influenţă din Rusia promovează activ ideea că planul Belkovski este soluţia potrivită a diferendului transnistrean. Prin acutizarea crizei Rusia ţine să demonstreze că alternativa la diminuarea rolului său o reprezintă perpetuarea conflictului, iar în locul modelului federal nu poate fi pusă altceva decât aplicarea planului Belkovski. Liderii ruşi speră că pe fondul unei confruntări cu o dinamică incertă acest mesaj va fi recepţionat cu mai multă disponibilitate din partea celorlalţi mediatori şi revendicările Moscovei vor fi acceptate mai uşor. Totuşi, putem anticipa că desfăşurarea acţiunilor militare de anvergură pe Nistru nu va avea loc. În cel mai rău caz pot fi provocate tiruri de foc sau ciocniri cu caracter local, aşa cum se întâmplă în Georgia. Un eventual măcel ar dezvălui incapacitatea Rusiei de a gestiona criza transnistreană şi ar acredita opinia tot mai populară conform căreia numai implicarea imediată a Uniunii Europene şi a Statelor Unite cu trupe de pacificare ar face posibilă încetarea diferendului secesionist. După declanşarea ostilităţilor în Osetia de Sud, Turcia a declarat că este pregătită să trimită trupe de pacificare în acea zonă. Presupun că liderii ruşi îşi dau seama că nişte ciocniri armate de proporţii înseamnă pierderea influenţei lor în zona de conflict.

Cred că ar fi o dovadă de cinism dacă vom aştepta vărsările de sânge ca să înţelegem că Uniunea Europeană şi Statele Unite trebuie să se implice într-un mod mai hotărât pentru a putea opri atrocităţile unor infractori care au uzurpat puterea în stat. Tensionarea situaţiei după mai mult de zece ani de negocieri în formatul actual atestă faptul că acesta nu este eficient şi nu va apropia niciodată rezolvarea problemei transnistrene. Îmi exprim convingerea că dislocarea unor trupe multinaţionale de pacificare în regiunea transnistreană ar avea ca unul din efecte stingerea imediată a crizei şcolilor. Funcţionarii administraţiei autoproclamate de la Tiraspol ar avea un alt comportament dacă în apropierea lor ar staţiona soldaţi europeni sau americani. Totodată, prezenţa acestor militari ar încuraja populaţia din Transnistria să-şi manifeste în mod mai activ atitudinea, care este diferită de prestaţia în faţa camerelor de filmat a celor trei femei în vârstă, "activistele" din aşa-numitul comitet al femeilor, care au blocat calea ferată la Tighina, pretinzând că protestează în numele "societăţii civile" din Transnistria.

Poziţia fermă etalată de Misiunea OSCE în R. Moldova este salutară, dar s-a văzut că ea nu este capabilă să oprească dezmăţul pornit de regimul separatist şi nu-i poate ajuta pe elevi, părinţi şi profesori să-şi exercite drepturile. În acest caz, va reuşi oare OSCE să mai facă faţă rolului pe care şi l-a asumat, contribuind la soluţionarea conflictului? Nici pe departe, din moment ce Misiunea de la Chişinău nu oferă nici măcar cele mai vagi speranţe pentru viitorul apropiat.

Pe de altă parte, nu putem aştepta ca Rusia să manifeste un comportament corect, care ar permite aplanarea conflictului. Reacţiile autorităţilor şi mass-media ruseşti, după pronunţarea deciziei CEDO în cazul grupului Ilaşcu, şi modul în care ele prezintă situaţia din regiunea transnistreană nu lasă loc pentru iluzii. Liderii ruşi au arătat că nu sunt în stare să se alinieze standardelor europene şi să aibă o atitudine respectuoasă faţă de normele internaţionale la a căror elaborare Rusia însăşi a participat. Evoluţia conflictelor din spaţiul postsovietic arată că acolo unde Rusia se amestecă în "economia" lor nu se întrevăd nici un fel de căi de ieşire din impas. Şi dimpotrivă: acolo unde Rusia nu a fost implicată conflictele şi-au găsit o rezolvare adecvată şi durabilă.          

Una din semnificaţiile "crizei şcolilor"

Provocarea crizei şcolilor româneşti contribuie eficient la pregătirea activităţilor de implementare a planului Belkovski, prin formarea şi atragerea opiniei publice. Adeziunea populaţiei constituie un factor esenţial, or discuţiile legate de închiderea şcolilor permit accentuarea elementelor ce ar legitima varianta Belkovski de rezolvare a conflictului transnistrean.

Unii observatori au sesizat deja că separatiştii nu mai insistă pe ideea că închiderea şcolilor ar avea drept cauză denumirea limbii de predare. Autorităţile ilegale invocă faptul că şcolile cu predare în limba română nu au respectat procedurile pentru obţinerea autorizării. Astăzi formatorii de opinie (nu doar S. Belkovski însuşi) care mişună în regiunea transnistreană susţin cu tărie că limba vorbită de moldoveni este română, iar nu moldovenească, respectiv există români şi nu moldoveni. Agenţii de influenţă ai regimului din Transnistria afirmă că preferă ca parteneri de dialog pe liderii de opinie din Bucureşti şi se arată neîngăduitori cu moldovenismul primitiv promovat de autorităţile de la Chişinău. În această logică, Republica Moldova ar fi un stat-fantomă şi nu Transnistria, a cărei legitimitate în opinia lor este mai întemeiată. 

Cum se explică "strania" metamorfoză a separatiştilor din susţinători ai moldovenismului primitiv de sorginte stalinistă în promotori ai adevărului ştiinţific? Schimbarea se datorează faptului că până nu demult Rusia încerca să menţină controlul asupra Republicii Moldova mobilizând în acest efort teoria "naţiunii moldoveneşti". În prezent, lucrurile stau altfel. Uniunea Europeană şi NATO sunt chiar la graniţele Republicii Moldova şi influenţa lor devine covârşitoare, iar Rusia se vede nevoită să renunţe la hegemonie şi să lupte pentru a-şi atribui măcar Transnistria. În contextul nou creat ideea de "naţiune moldovenească" lucrează împotriva planului Belkovski, politologul moscovit fiind mult mai în acord cu rigorile ştiinţifice în materie de lingvistică. Recunoaşterea unui fapt firesc, conform căruia moldovenii vorbesc limba română şi sunt români, cristalizează definirea identităţilor în acest spaţiu şi permite pe această cale relevarea diferenţelor între elementul românesc dominant în partea dreaptă a Nistrului şi cel specific locuitorilor din Transnistria. În acest caz, deosebirea dintre partea dreaptă şi partea stângă ale Nistrului devine contrastantă. Plasarea subiectului în logica Pactului Molotov-Ribbentrop ar accentua şi mai convingător personalităţile distincte ale celor două teritorii separate. Dimpotrivă, afirmarea moldovenismului estompează identităţile etnice şi pune în prim plan elementul determinat de cetăţenie şi apartenenţă teritorială. Aşa, contrastele se diluează, deoarece pot fi consideraţi moldoveni locuitorii de pe ambele maluri indiferent de apartenenţa etnică, iar din punct de vedere al teritoriului discuţiile nu îşi află locul întrucât R. Moldova este un stat recunoscut în graniţele care includ regiunea transnistreană. În prima ipoteză planul Belkovski îşi găseşte justificare, în cealaltă ipoteză dezmembrarea Republicii Moldova este mai dificilă.