Pe culmile disperării istoria arată altfel (II)

Viaţa în viziune iraţionalistă

Istorie înseamnă viaţă, şi viceversa. De aceea, în mod obişnuit, sensul uneia este acelaşi şi pentru cealaltă. Nici opera lui Cioran nu face deosebire principială între cele două expresii ale existenţei umane. Totuşi, în unele cazuri o anumită distincţie se impune, ca atunci cînd gînditorul operează cu termenii lume, existenţă, destin ş.a. Dar discursul său asupra sensului vieţii nu poate fi separat de aceea ce spune el despre sensul istoriei.

Prima carte a filozofului trebuie să fi fost influenţată nu doar de experienţa sa existenţială, care era la acel moment destul de puţină, ci şi de lecturile sale, fie filozofice sau literare, în care subiectul era tratat cu subtilitate şi cu tristeţe, ca în Plăcerile şi zilele lui Marcel Proust, în care se spune că "viaţa face rău la suflet". Cioran atacă subiectul mai pe neocolite pentru a ne spune că, spre deosebire de om, "orice fiinţă, ca parte din existenţă, poate vieţui întrucît pentru ea existenţa din care ea face parte are un caracter absolut. Pentru om, viaţa nu e un absolut (…), ea e un semn de întrebare" fără răspuns, "deoarece viaţa nu numai că n-are nici un sens, dar nici nu poate avea unul" (p.169). Evident că o situaţie descurajantă ca aceasta necesită lămuriri. Cioran o explică din două unghiuri; în ambele cazuri el nu face o deosebire netă între noţiunile viaţă şi lume. Într-un caz, sistemul de referinţă îl constituie relaţia omului cu propria sa viaţă, experienţa sa existenţială. "Dacă lumea ar fi avut un sens, zice el, s-ar fi relevat pînă acum şi noi l-am fi aflat. Cum să pot concepe că acest sens se va realiza în viitor, cînd pînă acum ar fi trebuit să se arate?" (subl.a.; p.151). În alt caz, el porneşte de la deosebirea categorică, în ceea ce priveşte durata, dintre viaţa omului concret şi întreaga existenţă umană, trecută, prezentă şi viitoare; evident, aici istoria este văzută ca segment al celei de a doua durate, nesfîrşite, şi tocmai aici constatăm că lumea e văzută incomparabil mai larg decît viaţa. "Lumea n-are nici un sens nu numai fiindcă este iraţională în esenţa sa, dar şi fiindcă este infinită. Sensul este conceptibil numai într-o lume finită, în care poţi ajunge la ceva, unde sînt limite care se opun regresiunii noastre, în care există puncte sigure şi delimitate, astfel ca lumea să poată fi asimilată unei istorii cu convergenţă universală şi precisă, aşa cum face concepţia progresului" (ibid.; subl.a.). Deci viaţa este examinată, în manieră leibniziană, ca parte a existentului infinit şi chiar a neantului; viaţa nu are sens în sine, prin însăşi natura ei, iar cealaltă parte, numită altfel lume, nu are sens din cauza extensiunii sale nemăsurabile. Avem de a face aici cu cea mai autentică metafizică, de care tînărul filozof nu spune nimic, dar în care îi place să "planeze" întotdeauna: "Sînt convins că nu sînt absolut nimic în univers, dar simt că singura existenţă reală este a mea. Şi dacă aş fi pus să aleg între existenţa lumii şi existenţa mea, aş înlătura pe cealaltă împreună cu toate luminile şi legile ei, încumetîndu-mă să planez singur în neantul absolut" (p.54-55; subl.a.). Dincolo de un anume teribilism subiectiv, pe care autorul şi-l recunoaşte de altfel, constatăm încă o dată că viaţa este admisă şi dorită cu putere înaintea nimicului şi peste acesta. Dar la Cioran, fie că e vorba de prima sa carte sau de oricare alta, calea meditaţiei nu duce implacabil şi neabătut spre o anumită concluzie; mişcarea gîndului său este sinuoasă şi nu arareori contradictorie. Uneori, pornind de la un subiectivism exacerbat, filozoful susţine că există tot felul de "determinante intime care te pot duce la o negaţie totală a sensului vieţii. Căci în ce priveşte atitudinea în faţa vieţii nu mai există adevăr şi neadevăr, ci numai reacţia spontană a intimităţii fiinţei noastre". Dar oricîtă prestidigitaţie frazeologică ar încerca gîndul său, el va rămîne frămîntat mereu de două mari probleme existenţiale: cum să suporte viaţa şi cum să se suporte pe sine18. Faţă cu aceste constatări, tînguirile despre lipsa de sens a vieţii şi despre "nulitatea şi insignifianţa" celui care se tînguie au o relevanţă destul de redusă.

Zbuciumările între pulsaţia puternică a vieţii şi decepţiile în ceea ce priveşte comoditatea ei este de fapt singura sursă – e adevărat, foarte puternică – a inconsecvenţei discursului filozofic al lui Cioran. Veşmîntul verbal pe care scriitorul va şti să-l potrivească cu rară măiestrie ideilor sale, mai cu seamă în operele de mai tîrziu, nu va reuşi să depăşească acest handicap, care pe el nu pare să-l fi supărat vreodată. Oare nu aici se află explicaţia faptului că el şi-a contestat mereu cu îndărătnicie statutul de filozof? Un cititor mai puţin obişnuit cu astfel de scrieri va fi oricînd deconcertat de faptul că, pe de o parte, scriitorul îi vorbeşte cu pasiune sumbră că viaţa nu merită să fie trăită, iar pe de altă parte, "manifestă o impacienţă de a trăi şi de a se bucura de viaţă"19. El susţine că ireversibilitatea vieţii nu are altă ţintă decît moartea şi disoluţia, dar totodată protestează împotriva ireparabilului, vociferînd cu disperare că răul din lume nu este şi răul său (p.194-195). Anume în asemenea situaţii disperarea sa e sinceră, în rest este jucată – ce-i drept, adeseori, cu procedee şi prin gesturi admirabile. Cînd nu se îngrijeşte însă de aceste mijloace, disperarea nu mai face doi bani, ca atunci cînd zice: "Aş putea crede în această lume, cînd ea s-ar schimba pentru mine" (p.195). Văzută din asemenea unghi, extravaganţa soluţiei de îndreptare a existentului pare în firea lucrurilor: "Ar trebui mai puţin ireparabil şi mai multă absurditate acestei lumi, pentru ca să se poată schimba". (ibid.)

Dar, aşa cum vom vedea mai jos, cînd va fi vorba despre poziţia lui Cioran în chestiunea optimismului istoric, în ultimă instanţă gînditorul nu se mulţumeşte să constate că această viaţă nu are sens, ci caută să găsească pentru om un alt rost, o altă viaţă. El constată că omul ia destinul ca atare, chiar dacă acesta se arată ireparabil, dar la fiecare experienţă grav eşuată el va striga repetat cu indignare: niciodată! Nu se va decepţiona însă niciodată într-atît încît să renunţe la viaţă, nici măcar în gînd: "De ce să mă sacrific în gînd, de ce în ordinea conceptibilului să nu admit că eu m-aş putea potrivi într-o altă formă de viaţă, într-o altă alcătuire de existenţă?" (ibid.; subl.a.). Această împăciui­toare expresie retorică, în care interogaţia este superfluă, ar putea fi un punct final la digresiunile teribiliste ale lui Cioran despre disperare, arătînd ceea ce ele vor să fie, dar demonstrînd totodată că sînt reversul a ceea ce aştepta gînditorul de la viaţă. Iraţionalismul său şi pornirea de a nega totul nu sînt decît un exerciţiu al scrisului care se revoltă obsesiv împotriva tiparelor tradiţionale, pe cînd el nici nu avea de gînd să renunţe la viaţa pe care o avea în schimbul unei existenţe iluzorii. "Deşi pentru mine viaţa este un chin, se confesează el, nu pot să renunţ la ea, fiindcă nu cred în absolutul valorilor transvitale pentru ca să mă sacrific în numele lor" (p.55).

Periplul nesfîrşit printre marile tentaţii ale vieţii şi dezamăgirile ei la fel de mari, pendularea constantă între extaz şi deprimare, alternarea neîncetată a urcuşurilor către cele mai luminoase speranţe cu prăbuşirile în mizeria cotidiană fac dificilă determinarea principiilor care ar putea sta la baza rostului vieţii după Cioran. Ceea ce este însă evident e că el nu dezarmează niciodată, în pofida propriilor sale declaraţii contrare; de la înălţimea observaţiilor sale, el poate opta pentru o altă viaţă dacă aceasta este, pentru el, depăşită definitiv. Văzută de pe culmile disperării, viaţa îşi arată nu numai neîmplinirile, ci şi toate splendorile ei. Acesta este marele avantaj al poziţiei pe care a reuşit să şi‑o cîştige gînditorul.

Optimismul ca factor istoric

Cioran ştie prea bine că soluţia ideală pe care el a gîndit‑o pentru depăşirea condiţiei umane nu este pentru omul de toate zilele, care nu are nici un interes faţă de frămîntările prometeice, de aceea, oricît de iluzorie ar fi credinţa în durata nelimitată a existenţei sale, "totuşi unica împăcare pentru omul istoric este sentimentul naiv al eternităţii acestei vieţi" (p.42). Aparent paradoxal, filozoful nu respinge atare atitudine, ba dimpotrivă, o susţine şi chiar o admiră, demonstrînd că optimismul, credinţa în posibilitatea fericirii în istorie sînt fenomene absolut normale care trebuie mereu încurajate. Între altele, această observaţie arată că trebuie făcută întotdeauna o distincţie clară între atitudinea personală a gînditorului faţă de viaţă, reflectată în starea lui psihică, fie realmente deprimantă, fie jucată, şi viziunea sa cea adevărată asupra destinului uman. Ne ajută şi pare chiar să ne îndemne el însuşi să percepem această antinomie. Mediocritatea vieţii explică "pierderea fluidităţii vitale şi debordante, îţi distruge receptivitatea şi posibilitatea de a îmbrăţişa viaţa cu generozitate şi elan" (p.117). Dar nu toată lumea este dispusă să se lase prinsă în această cursă. Există mult prea mulţi oameni, a căror disperare este reversul pesimismului prin faptul că au o sete nestinsă de viaţă; e vorba de optimişti, bineînţeles, care îl impresionează şi îl miră foarte mult pe filozof şi pe care el îi numeşte entuziaşti. "Admiraţia mea teribilă pentru oamenii entuziaşti derivă din faptul că eu nu pot pricepe cum de există astfel de oameni într-o lume în care moartea, neantul, tristeţea şi disperarea alcătuiesc un cor atît de sinistru, încît fac imposibile eforturile noastre de a mai auzi melodii sublime şi transcendente. Că sînt oameni care nu disperă niciodată, iată un fapt impresionant şi care dă de gîndit" (p.118).

Este greu de crezut însă că această mirare era un fenomen permanent. Un om cu mari energii sufleteşti şi cu un necuprins univers interior, pe care el reuşeşte să le exprime cu multă măiestrie şi vigoare şi să le impună, astfel, conştiinţei publice, nu poate fi niciodată din rîndul celor care nu sînt ei înşişi exponenţi ai unei puternice vitalităţi. În cazul lui Cioran, au semnalat-o imediat majoritatea ecourilor care s-au făcut auzite la apariţia scrierii Pe culmile disperării. Al. Dima observa în ea "viaţa gemînd şi explodînd cu plenitudine"20, pentru S. Bucur era "expresia unei frenetice iubiri a vieţii"21, iar Ş. Cioculescu vedea în ea, am mai spus, o "filozofie vitalistă"22. Aşadar, "exerciţiul de admirare" îl avea drept obiect chiar pe admirator. Cu atît mai relevantă părerea lui despre durata şi caracterul existenţei umane, exprimată în termeni optimişti.

Să încercăm a afla, mai întîi, cum şi-i închipuie tînărul filozof pe oamenii iremediabil optimişti, dar mai ales să vedem dacă nu avea cumva o părere aparte, fie măcar suficient de articulată, dacă nu chiar destul de elaborată, despre acea deosebită stare de graţie, care este optimismul, fără de care perspectiva istorică încurajatoare a umanităţii este de neconceput. "Este în natura internă a oricărui om entuziast, consemnează el, o receptivitate cosmică, universală, o capacitate de a primi totul, de a se orienta, în orice direcţie, dintr-un impuls şi un exces interior, de a nu pierde nimic şi de a participa la orice acţiune cu o vitalitate debordantă, ce se risipeşte pentru voluptatea realizării şi pasiunea faptului, pentru gustul dezinteresat al frămîntării şi pentru cultul dinamic al eficienţei" (p.116). Aşadar, această fiinţă deosebită, stăpînită de o curiozitate  devorantă şi deci de o permanentă pornire irezistibilă de a evada din universul său propriu, fatalmente limitat, se caracterizează printr-o deschidere foarte largă către lume; se zbate neobosită, pînă la sfîrşeală, pentru a cunoaşte tot ce poate fi cunoscut, este mereu gata să facă faţă oricăror surprize, de orice natură, sfidînd chiar şi pericolul, niciodată exclus, pentru integritatea persoanei sale. Dar o astfel de receptivitate virtual nelimitată este complet străină, în cazul optimistului complet, de pasivitatea reflexivităţii, întrucît el este antrenat fără răgaz într-o activitate necurmată, caută neobosit acţiunea în care să investească toate rezervele firii sale. Oricît ar fi de impresionante aceste porniri, ele însele nu pot însă uimi mai mult decît faptul că  sînt complet dezinteresate, că sînt produsul spontan al unui "impuls interior", care îl predispune pe beneficiarul lor să se sacrifice fără ezitări doar pentru plăcerea supremă de a se vedea frămîntat în eforturile creaţiei, de a se şti eficient prin facerea lucrurilor. Dar, deşi absolut necesară, producerea faptelor nu este, aici, obiectivul principal al acţiunii, întrucît pe optimist "nu-l interesează obiectele, ci iniţiativa şi voluptatea activării ca atare. El nu începe o acţiune fiindcă a reflectat asupra utilităţii şi sensului ei, ci fiindcă nu poate altcum. Succesul sau insuccesul, dacă nu îi sînt indiferente, în nici un caz nu-l stimulează sau îl ratează" (p.117). Dar ar fi complet greşit să se creadă că acţiunea nu este mai mult decît un cadru formal, o demonstraţie spectaculară pentru supralicitarea entuziasmului, şi asta din motiv că, aşa cum am văzut, optimistul lui Cioran are un adevărat cult pentru eficienţă, fără să se zbată vreodată pentru asta – fapt la fel de sigur - dintr-un calcul meschin. "Bucuria îndeplinirii şi extazul efectivului sînt notele acestui om, pentru care viaţa este un elan din care contează numai fluiditatea vitalului, numai avîntul imaterial, care ridică viaţa la o înălţime de unde forţele distructive îşi pierd intensitatea şi negativitatea" (ibid.; subl.n.). Calea spre ţintă fiind călăuzită de un spirit luminat şi străjuită de puternicul instinct al armoniei, al frumosului şi al nevoii de idealuri, această viaţă plină de avînt nu admite nici un fel de tulburări, desfăşurîndu-se într-un echilibru perfect. "Din acest motiv, lipseşte în entuziasm neliniştea şi vagul" care, în anumite condiţii, dau naştere la "tragicul uman. Entuziastul este o fiinţă eminamente neproblematică. El poate totuşi să înţeleagă mult şi multe, fără să cunoască însă incertitudinile dureroase, sensibilitatea haotică a spiritului problematic. A-ţi pune probleme înseamnă a fi pierdut, deoarece spiritele problematice nu pot rezolva nimic, fiindcă nu le place nimic" (p.120).

Deci, răspunzînd unui imperativ ce rezultă din specificul naturii optimistului, viziunea acestuia asupra existenţei umane exclude a priori, din instinct, eventualitatea situaţiilor confuze şi potenţialitatea cazurilor deranjante, care pot zădărnici, dezorienta sau amîna mişcarea sa către obiectivul care nu poate să dispară niciodată din privirea sa veşnic senină. O lume din astfel de oameni "oferă o imagine mai cuceritoare decît imaginea paradisului, fiindcă tensiunea sublimă şi generozitatea radicală întrec orice viziune paradiziacă. Posibilităţile de renaştere continuă, de transfigurare şi intensificare a vieţii fac din entuziast un om care este permanent dincolo de tentaţiile demonice, de frica de neant şi de chinurile momentelor agonice. Viaţa entuziastului nu cunoaşte tragicul…" (p.118). Neadmiterea elementelor negative şi distructive, a dramatismului şi a tragicului este, aşadar, singura obsesie puternică a optimistului.

Dezvoltîndu-şi astfel pledoaria, Cioran ajunge la concluzia că entuziastul nu poate face parte din categoria adamicilor, deoarece lui îi sînt complet străine păcatul şi durerea ca preţ pentru cunoaştere. Şi aici filozoful intră în contradicţie cu sine însuşi, cum vom vedea mai încolo, şi cu legile cunoaşterii, de vreme ce ştiut este că înaintarea prin imperiul necunoscutului este însoţită neîntrerupt şi implacabil de cele mai variate surprize neplăcute: rezultate nesatisfăcătoare, decepţii dintre cele mai amare, situaţii catastrofale şi chiar efecte tragice; pentru om, fie entuziast sau pesimist, alt drum al cunoaşterii nu există. După cum nu poate exista altă cale de primenire radicală a condiţiei umane, fie în ipostaza ei istorică, fie văzută în perspectivă soteriologică. Or, gînditorul, pornind tocmai de la ideea că Hristos nu întruchipa modelul entuziastului, îşi exprimă convingerea că, în momentul cînd se afla pe cruce, fiul omului regreta amarnic că mai trebuia să fie şi fiul lui Dumnezeu, întrucît această calitate l-a condamnat la chinurile răstignirii. El crede că Mîntuitorului, tentat să "fugă de pe cruce", i-ar fi plăcut mai mult să moară "singur fără compătimirea oamenilor şi fără lacrimile lor" (p.148), adăugînd: "Iubesc la Iisus momentele de îndoială şi de regret, clipele cu adevărat tragice din existenţa lui…" (p.149). Astfel, vedem că, atunci cînd încearcă să demonstreze că o mare personalitate istorică ce are îndoieli şi regrete nu poate fi un optimist, această gîndire se arată tot mai contradictorie. În fapt, chiar invocaţia din grădina Ghetsimani "să treacă de la mine paharul acesta" sau cea de pe cruce, "Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?", ar putea fi interpretate ca dovezi de frică şi regret, totuna acestea în nici un caz nu pot pune la îndoială hotărîrea lui Isus de a-şi realiza misiunea sa salvatoare. Dacă nu putem cunoaşte care era semnificaţia exactă a acestor invocaţii, avem în schimb siguranţa că ele semnalau complexitatea extraordinară a sarcinii care stătea în faţa lui Hristos; ştim, de asemenea, cu toată certitudinea că, în lupta sa fantastic de grea, el a mers neabătut pînă la capăt şi a primit moartea fără ezitare, cu mult pînă la sacrificarea sa, dar nu pentru "triumful ideilor sale", cum zice Cioran, ci pentru transformarea radicală a însuşi sensului existenţei umane. Mîntuitorul nu avea idei de răspîndit, ci o misiune de realizat. Amalgamul foarte stufos de idei al creştinismului a apărut cu mult după moartea sa. Misiunea profund conştientizată şi asumată fără rezerve este cea mai puternică şi mai frumoasă obsesie. Or, gînditorul însuşi face o distincţie netă între idei şi obsesii. "Idei poate avea oricine", zice el adăugînd îndată însă că acestea nu au puterea de a influenţa categoric destinul uman. (p.176).

Aceste cîteva observaţii vizînd felul cum vedea Cioran locul omului în istorie şi perspectiva existenţei umane demonstrează clar că, dincolo de obsedantele sale mărturisiri pesimiste şi de concluziile trase din aceste declaraţii, ale celor mai mulţi care au studiat opera sa, el era optimistul ancorat temeinic în istorie, şi anume în aceea care orientează spre orizonturi încurajatoare şi care poate fi – în orice caz, trebuie să fie - cunoscută. Un prim argument irefutabil în acest sens este aceea ce constatăm cu uşurinţă chiar în opera sa: descrierea completă şi justificarea adecvată a stărilor efervescente care constituie motorul evoluţiei omenirii. Apoi, această atitudine şi-o recunoaşte el însuşi - probabil atunci cînd uită că e pesimist: "Oricît m-aş fi zbătut eu în această lume şi oricît m-aş fi separat de ea, distanţa dintre mine şi ea n-a făcut decît să mi-o facă mai accesibilă" (p.174). Era firesc să nu fi reuşit să găsească, cum n-au găsit atîţia alţii, o explicaţie plauzibilă şi mai ales reconfortantă acestei istorii, cu atît mai mult cu cît lui i-ar fi plăcut să o definească în termeni metafizici, dar fascinaţia pe care a exercitat-o asupra sa peisajul istoric nu a putut s-o ignore. "Deşi nu pot găsi un sens în lume, un sens obiectiv şi o finalitate transcendentă, care să arate înspre ce evoluează lumea şi la ce ajunge procesul universal, varietatea de forme ale existenţei a fost totuşi în mine un prilej de veşnice încîntări şi tristeţi" (ibid.). Cum se poate vedea chiar din aceste cuvinte, "prilejul pentru tristeţi" nu ar fi de fapt decît un al treilea argument în favoarea optimismului istoric al gînditorului, nemulţumit că nu-i este accesibilă întreaga complexitate a existenţei, întrucît echilibrul său interior este posibil numai atunci cînd îşi are corespondentul în alt echilibru, acela dintre cunoaştere şi existenţă, altfel spus, cînd cea dintîi este oglinda fidelă a celei de a doua. Această lipsă a armoniei interioare explică de ce zice el că "o pată în puritatea unui azur a fost de natură a-mi aţîţa verva pesimistă" (p.175); contemplatorul este neliniştit ca nu cumva pata să înghită întregul azur; avem aici de a face cu starea fiinţei hipersensibile, aflate în veghe necurmată ca ceea ce se vede să nu dispară sau să degradeze ori ceea ce nu se cunoaşte să nu anuleze inopinat cursul firesc al existenţei. Pesimismul lui Cioran este optimismul împins pînă în pragul disperării. Dar cum ai putea să-l consideri disperat pe acela care se întreabă: "Cine îşi înalţă aripi în mine, de simt cum zborul meu mă avîntă într-o nebună şi barocă expansiune?" (p.191).

Note:

18 Vezi Florin Berindeanu, op. cit., p.32.

19 Vezi Pro & contra Cioran, p.36.

20Al.Dima, O tristă spovedanie a unui copil al veacului, în "Ramuri", an XXVI, nr.4-6, aug  & contra Emil Cioran, p.19.