Revistele culturale – spaţiu al dialogului

S-a petrecut nu de mult un incident care, aşa caraghios cum e, este o oglindă fidelă a dialogului din revistele culturale româneşti. La o dezbatere organizată de România Literară despre conflictul sau diferenţele dintre generaţii, un tânăr scriitor, redactor la revista Dilema Veche, a spus că tinerii de azi preferă videoclipurile romanului lui Tolstoi Război şi Pace. Moderatorul, persoană cu prestigiu, a înţeles – greşit – că opţiunea îi aparţine lui, scriitorului care a vorbit. Tânărul n-a mai apucat să precizeze ce şi cum, toţi intelectualii prezenţi au înfierat cu sfântă mânie culturală afirmaţia şi de atunci curg pamfletele şi punerile la punct în care trecutul tânărului scriitor este serios analizat, talentul lui – contestat. Între timp a apărut un sondaj efectuat de Consiliul Naţional al Audiovizualului din care reiese că 36% dintre elevi nu citesc niciodată o carte, iar 8% - una pe lună. Nu cred că acea carte e Război şi Pace şi nu cred că colegul meu e responsabil pentru această situaţie. Mi se pare semnificativ modul cum dezbaterea despre o situaţie reală în care revistele culturale sau de cultură ar putea avea un rol de jucat este deturnată spre răfuiala cu o persoană, de altfel uşor de doborât. Ceea ce urmează nu este rezultatul unei monitorizări atente a presei culturale, ci doar încercarea de a pune ordine în impresiile lăsate de lectura unor reviste care împărtăşesc în program şi în realitate valorile societăţii democratice, ale pluralismului, ale democraţiei şi ale dialogului (România Literară, 22, Litere, Arte, Idei, Observatorul Cultural, Adevărul literar şi artistic). Citite toate, ele dau o imagine destul de fidelă a problemelor şi a contradicţiilor care agită lumea intelectualilor români, dar fiecare în parte e previzibilă atât în ceea ce priveşte cercul colaboratorilor cât şi discursul pe temele şi obsesiile centrale ale redactorilor. N-aş putea susţine că toate numerele Dilemei nu se potrivesc cu această caracterizare. Tristeţea se mai diluează când îl citim pe George Schopflin (Postcomunism: a Profile) care observă că toate culturile politice est-europene sunt intolerante faţă de competiţia politică şi ostile criticii". Consecinţa directă a acestei situaţii este segmentarea publicului, revistele se adresează celor care gândesc la fel, efortul de a stimula gândirea celor care în sondaje se încadrează la rubrica "nu ştiu, nu se pronunţă" este amânat.

S-ar părea că nu e decât continuarea unei tradiţii. Aşa cum observa recent Liviu Papadima în revista 22, "dezbaterile culturale, purtate de la paşoptişti încoace, indiferent de obiectul lor, dezvăluie în mod frapant acelaşi calapod de gândire: cultura e fundamentată prin opţiunea între două alternative, dintre care una este "falsă", "nesănătoasă", cealaltă, dimpotrivă, "autentică", "benefică". E un model de gândire destul de rudimentar, păgubos, pentru că infiltrează în polemicile culturale o coloratură etic indezirabilă – cine se situează de partea alegerii "rele" se expune moral, sau în cel  mai bun caz se descalifică intelectual" (22, 25 mai 2004).

Opoziţiile moştenite încă de la generaţia paşoptistă – tradiţionalism versus modernism, autohtonism versus europenism – sunt preluate în noul context politic cu o patimă care parazitează dezbaterea de idei. În vârtejul iscat de descompunerea comunismului, în România venită ca o surpriză, chiar pentru cercurile intelectuale, neangrenate în vreo mişcare de opoziţie consistentă, resuscitarea modelului interbelic a părut într-un prim moment drept ceva firesc. Nu era nevoie de o democraţie originală, cum anunţase liderul ţării venit din atelierele comunismului original al lui Ceauşescu, exista o tradiţie la care românii se puteau raporta. În paralel cu dezvăluirile privitoare la presiunile exercitate asupra culturii şi la persoanele care au executat-o sau au profitat de pe urma ei, a început recuperarea unor importante personalităţi ale spaţiului intelectual interbelic, Eliade, Cioran, a scriitorilor necomunişti sau anticomunişti, prigoniţi pentru concepţiile lor. În revistele culturale, scrierile intelectualilor interbelici au devenit argumente în lupta politică a momentului. Nu democraţia şi principiile ei au fost centrul preocupărilor ci lupta anticomunistă: anticomuniştii care le reproşau trecutul noilor conducători, fuseseră şi ei în partid, uneori chiar în poziţii vizibile. Substratul nu era despărţirea de comunism, ci reputaţia unor persoane, percepută până la urmă ca o luptă pentru putere. Moştenirea culturală a devenit argument în lupta politică, împotriva reziduurilor comuniste. Faptul că într-o noapte a dispărut un partid cu 4 milioane de membri, iar în lupta politică ulterioară nimeni nu s‑a mai revendicat de la ideologia marxistă nu a dat nimănui de gândit, deşi o asemenea mutaţie era un simptom al unei boli profunde: după ce au scăpat de penibilul situaţiei economice din ultimii ani ai lui Ceauşescu, cetăţenii României erau gata să fie de acord (să voteze cu oricine) era dispus să-şi asume administrarea paşnică a ţării. Horia Roman Patapievici vede în manifestaţiile din ianuarie ’90 începutul marii dereglări care a deturnat viaţa politică din România: "Pentru cel puţin o generaţie, stânga a câştigat la noi puterea politică atunci când a reuşit să impună majorităţii ideea că anticomunismul este o formă de iraţionalitate violentă şi destabilizatoare. În termeni electorali, atunci, am impresia, au pierdut politicile anticomuniste suportul democratic pe care, într-o ţară devastată de comunism, ar fi trebuit în mod normal să-l aibă". Poate că atunci, poate că ceva mai târziu, dar această reacţie a electoratului a creat o reacţie simetrică din partea vechilor şi noilor reviste culturale: s-a adoptat un ton militant a cărui intensitate se accentuează pe măsură ce puterea politică se dovedeşte tot mai legată şi mai dependentă de oamenii şi de instituţiile vechiului regim, tot mai puţin dispusă să facă bilanţul comunismului român, tot mai reticentă în faţa reformelor democratice necesare. Presa culturală se angajează în politică de partea opoziţiei, susţinându-l pe cel mai slab, prezenţă necesară echilibrului democratic, pe care puterea vroia să-l reducă la o existenţă formală. În focul bătăliei, expresivitatea e mai importantă decât logica. Elita intelectuală s‑a angajat în luptă, punându-şi prestigiul cultural în slujba propriilor opţiuni. "Punerea în slujba publicului, realizarea încrederii şi interesului public şi contribuţia la dezvoltarea unei conştiinţe sociale nu au fost general acceptate ca idei călăuzitoare, deşi s-a adus argumentul că polemicile jurnalistice şi analizele părtinitoare prezentate ca relatări ale unor ştiri au ca scop sprijinirea publicului în dezvoltarea culturii politice democratice", scrie Peter Gross, universitar american, cercetător al mass-mediei din toate ţările foste comuniste. (Mass-Media şi democraţia în ţările Europei de Est, Polirom, 2004). Presa culturală, angajată politic, nu propunea o alegere, ci te îndemna să-l alegi pe unul sau pe altul, nu pentru că au idei bune, ci pentru că sunt oameni buni, curaţi etc. Nici puterea de după ’89 (cea de acum) nu avea obişnuinţa dialogului şi nu l-a acceptat decât forţat, opoziţia – slabă – a amânat educaţia democratică pentru momentul când va fi puternică.

Pentru că puterea se legitima prin adeziunea la ideile stângii, idei niciodată discutate cu seriozitate, în toate consecinţele lor economice şi sociale, opoziţia s-a concentrat la dreapta. Dar şi aici, dezbaterea de idei a fost ocultată de susţinerea unor persoane, al căror traseu a fost nu o dată confuz şi dezamăgitor. Nu există acum vreo angajare intelectuală de stânga. Nu mă refer la intelectualii care primesc subvenţii sau privilegii din partea puterii şi mulţumesc mai mult sau mai puţin zgomotos, ci la absenţa unor pledoarii acceptabile pentru egalitatea şanselor, pentru statul social, pentru statul laic etc. Asimetria este evidentă: o majoritate a electoratului votează cu ceea ce în România se numeşte stânga, intelectualii care contează sunt situaţi la dreapta, târând după ei o mulţime de voci care nu contează, dar care fac mult scandal. Apariţia revistei România Mare şi a partidului cu acelaşi nume, apariţii tolerate, dacă nu încurajate de putere, radicalizează lupta politică, dar introduc şi multă confuzie. Trebuie contracarată opinia conform căreia Vadim este expresia sentimentului patriotic, a dorinţei de a nu supune ţara dictatului străin, fie că acesta vine de la Washington, fie că vine de la Moscova. Tema naţională, a necesităţii adecvării la tradiţie începe să ocupe prim-planul, în dezbaterile despre cum sunt românii, despre cine au fost românii, se folosesc argumente contondente şi ca înainte, ceea ce nu se spune şi doar se ghiceşte e mai important decât ceea ce se spune. În paralel cu demascarea colaboratorilor comunismului din sfera culturii în general, a creaţiei în special, agrementată cu amănunte picante, presa culturală devine spaţiul de manifestare al unei secte, din care se desprind tot mai mulţi eretici.

Poziţia faţă de biografia lui Eliade sau Cioran, indulgenţa sau severitatea cu care sunt examinate articolele lor din presa interbelică constituie o linie de despărţire în viaţa intelectuală românească, la fel şi atitudinea faţă de influenţa grupului de la Păltiniş, faţă de preluarea – odată cu modelul democratic – a elementelor culturii occidentale. Reviste importante, 22, Observatorul Cultural, Litere, Arte, Idei, România Literară se angajează în asemenea dezbateri, fără a realiza însă premisele unui dialog real: nu pare a fi urmărită căutarea adevărului în toată complexitatea lui, ci distrugerea celui care susţine o teză, alta decât cea agreată de revista respectivă. Orgoliile şi sensibilităţile depăşesc naturalul: discuţia critică despre o carte devine linşaj mediatic în opinia autorului ale cărui idei sunt parţial contestate, buna credinţă, inteligenţa, cultura sunt mereu puse la îndoială. Încercările revistei la care lucrez de a oferi un spaţiu publicistic dialogului decent eşuează uneori în faţa lipsei de disponibilitate a adversarilor de a păşi pe un teritoriu neutru. Când nu e vorba de vârfuri ale vieţii intelectuale, cu opinii certe, ne întâlnim cu reacţii de un conformism semnificativ pentru absenţa dorinţei de dialog. Dar chiar şi în interiorul redacţiei apar idiosincrasii faţă de anumite nume, faţă de discutarea în contradictoriu a anumitor probleme.

Pe măsură ce se degradează situaţia economică, interesul general pentru aceste dezbateri a scăzut substanţial. Bilanţul comunismului, eşecul ideilor şi al politicilor sale, analiza minciunii nu au fost lăsate în urmă de grupurile de intelectuali, care, diferiţi sub toate raporturile, ocupă o poziţie încă importantă pentru cultura politică a românilor.

Una din pagubele colaterale ale prăbuşirii comunismului a fost pierderea prestigiului de care se bucurau creatorii de artă, oamenii de cultură. Pe de o parte, ei erau creditaţi cu înţelegerea mecanismelor conform cărora funcţiona societatea, pe de altă parte – insesizabilă la suprafaţă, rezistenţa era atribuită operelor şi revistelor lor. Nu trebuie să exagerăm – publicul care comunica prin cultură nu era atât de numeros pe cât ne place acum să credem, dar viaţa culturală era urmărită cu interes şi participare de cercurile intelectuale, de medici, de profesori, de ingineri. Preocupările culturale erau un element al statutului social, ele se afişau chiar când nu erau interiorizate. Într-un prim moment al schimbării, personalităţile culturale au jucat un rol important în transformarea unei răzmeriţe anticeauşiste într-o mişcare anticomunistă, în stimularea exprimării tuturor opiniilor, în eliminarea limbii de lemn şi a gândirii în scheme impuse. La început, prin partizanatul său, a stimulat trezirea societăţii, activismul politic. Retragerea ulterioară a unor personalităţi din spaţiul public a restrâns dialogul social, cultural şi politic. Trecerea unor voci care s-au afirmat prin radicalismul opţiunilor anti-putere de partea puterii trezeşte neîncrederea faţă de toţi intelectualii încă activi pe planul dezbaterii publice, suspectaţi că aşteaptă oferta unui preţ corect pentru a-şi modifica opţiunile.

Dezbaterile culturale şi-au restrâns audienţa, ceea ce până la un punct e firesc, dar în acest proces a dispărut şi curiozitatea faţă de cultură, iar când se păstrează reflexul lecturii, al spectacolului de teatru, acest reflex e copleşit de oferta nediferenţiată a consumului. Dacă se putea vorbi despre avantajul comparativ prezentat de nivelul cultural al oamenilor din Europa Centrală şi de Est, în România acest avantaj este pe cale de a se risipi. Puternica schismă de la începutul anilor ’90 s‑a anulat prin apatia politică. O majoritate relativă votează pentru prelungirea stărilor existente, mai curând de dragul menţinerii reţelelor clientelare în care sunt implicaţi, ce e dincolo de această majoritate se risipeşte între candidaţii unei opoziţii dezbinate, aureolată de o ineficienţă persistentă şi de cei doborâţi de sentimentul că, pe plan general, nimic nu se mai poate schimba, societatea românească e predestinată corupţiei, subdezvoltării, nedreptăţii.

Ar fi o exagerare şi un sindrom de manie a grandorii să se pună această situaţie pe seama presei în general şi a presei culturale în special. Dar e cert că în teribilul experiment social, economic, cultural, trăit după ’89, intelectualii nu au oferit modelul democratic spre care chemau restul societăţii. Ei au evoluat o dată cu societatea, nu înainte şi nu în urma ei. Ceea ce ar putea să pară o ordine a firescului, dacă evoluţia societăţii n‑ar fi ameninţată de stagnare, de îngheţare a cuceririlor democratice la stadiul incipient – nefuncţional, cum spun organismele Uniunii Europene – de acum. Nu e important, în planul acestei discuţii, dacă tinerii citesc sau nu Război şi Pace, important e că ei nu citesc nici cărţi, nici reviste, că cei mai buni dintre ei pleacă fără să mai vrea să se reîntoarcă, iar cei mai răi se înscriu în organizaţiile de tineret ale partidelor. Adulţii care alcătuiau populaţia mitingurilor Alianţei Civice şi-au însuşit tonurile disperate ale discursului intelectual – e şi postura cea mai comodă – şi spun mândri că ei nu merg la alegeri. După părerea mea, nu există în România o populaţie cu o cultură civică democratică care să alcătuiască masa critică gata să se împotrivească unor manevre autoritare, de limitare a libertăţii presei. Proprietatea privată asupra presei din România favorizează concurenţa presei comerciale, nu libertatea presei. Capitalul străin este interesat preponderent de vânzare, capitaliştii români depind de politic şi nu doresc să-şi pericliteze afacerile de dragul independenţei presei.