Negaţia ca valoare

N-am putea concepe posibilitatea de a evada o dată pentru totdeauna din relativ şi de a pătrunde, cu ajutorul poeziei, adică a limbajului, în domeniul misterios al Mumelor? Numai în felul acesta s-a putut feri dadaismul de a deveni un pur subiectivism. Dar asemenea preocupări ne duc foarte departe de negaţiile zgomotoase ale începutului. (Marcel Raymond)

Spunând un "Nu!" cam generalizat acolo unde, şi până unde, lumea spusese un "Da...", şovăielnic sau doar modest, dar totuşi un da, dadaismul se dovedeşte a fi, de fapt, un nunuism, "sub forma scepticismului înverşunat, sistematic, ducând rapid către o negare totală", precum observa Marcel Raymond. Chiar dacă pare a fi starea de spirit şi de expresie a unor oameni tineri şi energici, antifilozofia dadaistă e, în realitate – de început de secol XX şi miez de război întâi mondial – manifestarea unor fiinţe obosite, care nu mai doreau sau nu mai puteau să fie de partea visătorilor sau răbdătorilor care, pe planul de jos, nepretenţios, al conştientizării umanului în captivitatea neantului, îşi spuneau, cuminţi, că, în ale ontologiei şi transcendenţei, pământeanul muritor de rând  nu are a se mulţumi cu mai mult decât aspiraţia (vană şi ea?), presupunerea şi eterna căutare fără atingere de scop, fără dezlegare de taină, fără dezvăluire de originară intenţie şi proiect primordial. Dadaiştii foarte tineri şi extrem de obosiţi, mai numiţi poeţi şi moralişti ai deznădejdii, nu acceptau musai o atare cale (sau lipsa acesteia!) a eternelor întocmiri universale, ei strigând, pur şi simplu: "Aiurea! Nimic nu mai are rost!" Aceasta, în mod dedus sau presupus-parafrazat, pe când, negru pe alb, Tristan Tzara scria: "Proiectată la scara eternităţii, orice acţiune e zadarnică". (De remarcat că părea a fi calm: nu a apelat la semnul exclamării...) Erau deducţiile raţiunii umane ca şi cum mereu aflată la propriile limite, ca şi cum scăpătând, în hăul disperării, de pe marginile propriei sale posibilităţi de cunoaştere. (Poveste veche, ce mai... Pentru că scepticismul categoric era ceva pre-dada... Şi de prea demult...). Ei urlau (obosiţi) concepţia/prezumţia anti-teleologică în conformitate cu care omul, omenirea în genere, nu par să aibă (ba nu, ei nu foloseau "par", dat fiind că erau categorici); deci, omul şi omenirea nu au, de fapt, nici o menire, fiindcă au apărut hazardat şi au rămas la cheremul hazardului. De unde şi concluzia lui Andre Breton că: "este inadmisibil ca un om să lase vreo urmă a trecerii sale pe acest pământ". Şi, precum lesne se subînţelege, dacă mergi în linia sinesteziei dadaiste (sau dadaizate), este imposibil ca însuşi pământul să lase vreo urmă în univers şi universul însuşi – în neant, şi neantul – în etc. (sau... în sine însuşi). Astfel că, războinicilor (da, Europa era în primul mondial), puteţi lupta sau puteţi şoma pe toate liniile – totuna e, deoarece omului – adică mie, ţie, lui – îmi/îi este definitiv, fără drept de apel, refuzată atotştiinţa şi chiar, în perimetru infinitisim mai restrâns, atotconştiinţa de sine. Ne este refuzată... importanţa de sine (se poate spune şi astfel?). Mai din adânci odinioare cetire, dacă e să ne amintim încă de nefericitul Blaise Pascal care, într-o variantă a unui panseu, scrisese: "Suntem ceva şi nu suntem tot", pentru ca mai apoi să radicalizeze raportul, nelăsându-ne nouă, oamenilor, nici o şansă de oarecare importanţă (de sine, ziceam), în fine adagiul sunând astfel: "Suntem ceva şi nu suntem nimic". Aşadar, mereu actuală e vechea interogaţie: ce rost mai are? Anume în consens cu ea şi pe deplin întemeiat se întreba/răspundea şi Georges Ribemont-Dessaignes: "Ce înseamnă frumos? Ce înseamnă urât? Ce înseamnă mare, puternic, slab? Cine e Carpentier, Renan, Foch? Nu ştiu. Cine sunt eu? Nu ştiu. Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu". (Dar să remarcăm că negaţionistul a toate nu renunţă, totuşi, la efectul stilistico-emotiv obţinut prin repetarea, prin triplarea mărturiei întru neştiinţă. Astfel că să n-o facem şi noi pe fraierii, pe cinicii ce-şi ascund neputinţa, spunându-ne că este indicat să fim indiferenţi faţă de întrebările ultime ale existenţei (şi-o fi spus în sinea lor dadaiştii); această mărturisire emotiv-stins-retorică Breton fu fericit să o salute ca pe un act de extremă umilitate. O făcu în eseul Les Pas perdus – frumos titlu, care nu poate să nu-ţi amintească de celebrul hol (zis: sală) a(l) Universităţii "Al. I. Cuza" din Iaşi, unde studenţii şi filozofii momentului îşi pierd şi paşii şi speranţele, presupun...) E o eroare sau o minciună – ziceau/sugerau dadaiştii – ca spiţa umană să facă oarecare tentative de a osebi adevărul de minciună, "adevărul adevărat" fiind că tentativa nu e decât dovada unei infatuări caraghioase, deoarece nu e posibilă (doar?) contradicţia, ci negaţia deplină. (A pune între ghilimele "adevărul adevărat" este acelaşi lucru cu a lăsa în libertate deşertăciunea deşertăciunilor; sau –  deşertăciunea... deşteptăciunilor.) Negaţia categorică, şi nici barem antagonismul sau, cel puţin, indecizia ca lipsă de consolare între incapacitatea suportării ideii aneantizării noastre temporale şi acceptării (consolatoare) a ideii eternităţii naturii noastre prin metempsihotice perpetuări în vieţi viitoare. Aiurea! Completamente (aiurea)! Credeţi chiar că numai drept rezultat al slabei sau, să zicem, insuficientei puteri de înţelegere a raţiunii umane enigma eternă (nu vom apela la majuscule!) e un nedeterminat? Nu, din cauza lipsei de rost, din cauza nefondării şi inutilităţii generale. Luaţi aminte şi la mister Albert Einstein (cum, nu acceptă să i se spună mister, nemisteriosul de el? îl priveşte...); pentru că, în fine, nu e deloc neîntemeiată intenţia savantului (îmi vine să zic... savântului...) de a ne băga în cap că totul e relativ şi că nimic în infinit nu are vreo importanţă. Totul nu e decât subiectivitate ce nu poate intra în mediul experienţei, în mediul unde se poate fixa ceva, unde se poate lăsa urme. Realitatea, sau ceea ce pare a fi aşa ceva, nu e decât un aici (sau, poate, un acolo) unde nu sunt posibile experienţe, zise şi conduite realiste, care ar legitima ipoteze şi fel de fel de teorii de oarecare seriozitate, adică – şi importanţă. Omul, dimpreună cu "divina" lui raţiune, e predestinat a se vânzoli în slăbiciunile simptomatice ale aproximaţiilor ideatice, în derizoriile parţialităţi ale unei totalităţi fenomenologice de nepătruns din imbatabilul motiv că  respectiva totalitate nu are rost, deci este absurdă ca ceva inexistent. Implicit (şi tacit), filozofia (ca – precum se zice – acţiune a spiritului uman) nu e decât o vană aventură a părelnicelor formulări de adevăruri dialectice de care, de fapt, Hazardul hazardurilor – cosmic, spaţio-temporal, absurdo-existenţial – nu are ştire şi nici nu concordă cu ele, "for-mulările" (a mula în forul intim: "idei"). Nicicând nu va veni vreun răspuns de la/dinspre/despre deschiderea nelimitată a hazardului universal şi închiderea de taină a însuşi nucleului cauzei etern aleatorii –, zic şi eu astăzi, după aproape un veac trecut de la atenuarea şocului dadaist; (atenuare, pentru că nu s-a stins deplin); zic cu inevitabila tristeţe a celora care văd omul şi umanitatea predestinaţi unui dezavantaj, privaţi de explicita percepţie a totalităţii crono-spaţiale şi, fireşte, a celei de înţelegere a ceea ce este spiritul sau biologicul... (Cam astfel se cade în elegia transtemporalităţii la indiferent ce scară – veac sau vecie...).

E de presupus că acei tineri, dar obosiţi dadaişti nunuişti erau, pe deasupra, şi plictisiţi de atâtea şi atâtea (aceleaşi, atunci şi astăzi şi mâine...) iluzii mai mult sau mai puţin teoretice, cvasiştiinţifice sau nici pe departe ştiinţifice ale sistemelor filozofice ce tot promit, de când se ştiu, revelaţii ce vor da peste cap regulile, achiziţiile sagacităţii umane. Din contra, "ştiinţele", ca studiu al structurilor pe care tot ele le... inventează, nu pot (de)duce – ba nu, nu pot decât capota în informitatea (lipsa "oricăror" structuri; ghilimelele sunt, parţial, motivate de... structurile... destructurate ale haosului, hazardului) infinitului, acesta – ca lipsă de măsură şi, ziceam, ordine. Prin urmare, dezacordul dintre infinitul subiectiv (einsteinian, relativ) şi finitul (pipăibil) al realităţii aţâţă negaţia. Deci, duce nu obligatoriu la dadaism, dar la negaţie – da, da, duce. Pentru că nimic nu mai predispune la speranţă, la aspiraţie, şi acest ubique et nusquam (oriunde şi nicăieri) cam descurajează, oboseşte, plictiseşte, domnii mei, înscriindu-se în "criza spiritului", pe care Paul Valery o considera ca stare cronică a umanităţii. Totul, cu etapele dăinuirii sale, n-ar fi decât o iminentă mărturie a omniprezenţei prafului roşu, ceea ce la chinezi echivalează cu deşertăciunea (deşer)tăciunilor. Praf roşu, ca din ruinarea cărămizilor murilor cabaretului Voltaire, adică tocmai a lăcaşului-maternitate, în 1916, a dadaismului. Prunc inconciliant, ce mai... O spune şi Mario De Micheli în a sa Avangardă artistică a secolului XX: "Dadaismul de la Zьrich a rămas în cadrul unei violente negaţii intelectuale", protestând "împotriva falselor mituri ale raţiunii pozitiviste", protestul fiind "împins până la consecinţele extreme, adică până la negarea absolută a raţiunii". De aia, probabil, şi gândirea contemporană este aproape general dominată de scepticism epistemologic. Şi de oboseală. Şi, mă întreb, pe acest palier de stare fiziologico-intelectuală ar putea să se întâlnească tinerii dadaişti de acum nouăzeci de ani cu bătrânul cărturar Lev Şestov (Tzara, spre exemplu, era cu 30 de ani mai tânăr), care mărturisea şi el că: "Filozoful cunoaşte acea oboseală care preferă nesfârşitelor peregrinări orice sfârşit posibil"? (Pentru dadaişti, acest "sfârşit posibil" a însemnat negaţia categorică a orice.) Sigur, oboseala nu trebuie scoasă din ecuaţie, pentru că destinul cunoaşterii umane e de a merge, a merge, a merge (să ne amintim de acel triplu: nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu...) şi de a nu ajunge (puteţi tripla şi aici, pentru că nu e un păcat prea mare de a ţi se părea ridicolă imprecizia şi inconsecvenţa limbajului şi sintacticii în definirea oricăror principii sau doar provocări "filozofice"). Definitiv motiv de dezamăgire, ca la Bergson, când intuiţia "şopteşte la urechea filozofului: Imposibil!", filozof de la care am reţinut şi o sintagmă perfect în acord cu atitudinea radicală a dadaiştilor: "această putere instinctivă a negaţiei!" Iar acelaşi Marcel Raymond, în epilogul celebrului său eseu-tratat  De la Baudelaire la suprarealism, constata că, dacă experienţele legate de  dicteul automat, de sondajul în subliminal ar fi respinse ca "erori monstruoase", "pentru a se reveni la poziţii considerate sigure", "am avea totul de pierdut", dat fiind că apelul la inconştient, blamat în mod ridicol, ne-a îngăduit să epurăm şi în acelaşi timp să aprofundăm sentimentul poeziei, conştiinţa ei. Lucruri greu de uitat; binefăcătoare şi primejdioasă lucrare (sub. mea, L.B.), care nu poate fi înăbuşită... N-am putea indica un sfârşit al aventurilor, pentru poet nu există un liman al iertării." Astfel venerabilul exeget intuia, încă în 1933, că preocupările faţă de misterele subliminalului nu se vor încheia odată cu "trecerea" timpului dadaismului, suprarealismului.