Carmen Firan

Autoare a 11 volume de versuri publicate în România, proză, eseuri, piese de teatru şi scenarii de film.

Din 2002 stabilită în New York, SUA.

Membră a Societăţii Poeţilor Americani, membră a PEN Clubului din New York, membră a Asociaţiei de Limbi Moderne SUA, membră în consiliul editorial al revistei Interpoezia - New York.

Colaborează la reviste literare din România, Franţa, SUA, Anglia, Israel, Canada.

În Statele Unite publică versuri, proză, eseuri şi scenarii de film în revistele: Talisman, Brooklyn Rail, Exquisite Corpse, Arshile, Hubbub, Literary Review, Ars Interpress, Richmond Review, Interpoezia, Transcendental Friends, East European Quarterly etc.

Opera sa apare în traducere în antologii sau în volum în Franţa, Anglia, Irlanda, Polonia, Israel, Canada, Germania, Suedia.

Participă la lecturi de poezie şi proză, lansări şi semnături de carte în SUA, la: Cornelia Street Cafe, Barnes & Noble, Russian Samovar, KGB Bar, Rizzoli Bookstore, Brooklyn Public Library, International House, Stevens Institute, Century Association (New York), Beyond Baroque Foundation (Los Angeles) etc.

Volume tipărite în SUA:

După-amiază cu înger, poeme, în Pamphlet Series, Poetry New York, 2000

Prima secundă de după moarte, poeme, Writers Club Press, New York, 2000

Desăvârşirea erorii, poeme, Spuyten Duyvil Press, New York, 2001

Farsa, roman, Spuyten Duyvil Press, New York, 2002

În cea mai frumoasă viaţă, poeme, cu fotografiile Virginiei Joffe, Umbrage Editions, New York, 2002 Lumina din pod, piesă de teatru, dramatizare Actors Studio (regia Vivien Dybal)

Acoperişuri de ceaţă

Nimeni nu mai are nervi

pentru lamentaţia emigrantului:

nu poate visa într-o limbă străină

foarte bine, e şi nesănătos

limbile străine sunt ca vegetalele digerate în grabă,

produc doar ulcer odată cu accentul stricat.

îşi pierde pe nesimţite identitatea

acea identitate inventată la naştere

de vreun funcţionar conştiincios

care în lipsa imaginaţiei

îşi umple sertarele cu nume ciudate

sfidând legile eternităţii, relativităţii,

gravitaţiei şi gravidităţii

care tot produc imitaţii fără rost

cu pretenţia unicităţii

de care egiptenii au râs o dată

grecii de două ori

iar comunismul fardat

încă mai continuă să râdă

emigrantul nu mai ştie unde este acasă

nici măsluitorul din cer nu mai ştie

şi ne aşează nepotrivit

pe acoperişuri de ceaţă.

Festina lente

Totdeauna e prea târziu

chiar filosofia grecilor

trebuie luată cu prudenţă

te poţi scufunda fără urmă

şi greutatea corpului tău

nu va ridica nivelul oceanului,

greutatea sufletului tău

a fost evaluată la 0,003

şi asta numai dacă mori prevenit

de eternul festina lente.

Lucrurile stau totdeauna mai simplu:

plânsul unui copil,

aerul nopţii de vară,

cărţile din care tot ce rămâne

e fericirea în câteva sinonime,

disperarea din urmă

că dragostea îţi dă tot

în afară de timp.

Povestea din urmă

Despre America

am ştiut prima oară

când o doamnă foarte înaltă

a venit în casa noastră

fluturându-şi un pardesiu

foarte lung

în care probabil zburase peste ocean

şi a pus pe masă un borcan uriaş

cu unt de arahide.

Aşa e acolo? am întrebat

strecurându-mi pe jumătate degetul mic

în imensitatea borcanului.

Aşa e, m-au liniştit adulţii

care nici ei nu-şi imaginau

cum s-ar putea scoate atât de mult unt

din arahide, un animal ciudat

pe  care nu-l văzuseră niciodată,

şi i-au adus distinsei mesagere

două scaune să se aşeze confortabil

în mijlocul nostru.

Şi Brooklyn Bridge sub care

doarme New Yorkul când e frig

e tot acolo?

Tot acolo. Toate sunt uriaşe acolo,

mi s-a mai spus în aluzii.

Untul de arahide îmi răscolea stomacul

dar straniu, tot îmi plăcea,

am continuat cu întrebări aşa

până am terminat borcanul

din care generaţii întregi

îşi consumaseră pe nerăsuflate

visul american.

Am rămas suspendată între copilărie

şi imaginea morţii într-o femeie deşirată

care îmi şoptea în ureche

povestea din urmă

cu destinul de la jumătate schimbat.

Camera se învârtea cu mine,

îmi era frig şi totuşi mi-era bine

şi m-am adăpostit sub un pod nesfârşit.

Stăteam întinsă pe cele două scaune goale

cu picioarele sloi.

Atunci doamna şi mai înaltă m-a învelit

în pardesiul ei foarte lung

şi a zburat cu mine înapoi.

Binefacerile

În ziua în care am înţeles

că nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită,

că nu poţi merge prea departe împotriva naturii,

în curte m-am trezit cu o girafă.

Zilele trecute trecând prin grădina din Bronx

Mă gândeam ce bine ar fi ca girafele să fie libere

să le poţi ţine pe lângă casă

şi să le scoţi seara la plimbare prin locuri fierbinţi

în loc de câine, de ce nu, să ai o girafă

pe care nimeni nu o poate privi în ochi

căreia nimeni nu-i poate suci cu uşurinţă gâtul

nu e bine ca toate visurile să ţi se împlinească

şi nici nu ai dreptul să schimbi destine

binefacerile au ceva egoist şi malefic

după cum fericirea e stânjenitoare

ca limba morţii strecurată în ureche.

Vis

Azi noapte purtam rochia

în care am înmormântat-o pe mama.

E un semn bun, spun femeile

cunoscătoare în visuri.

Nu există despărţiri, doar rătăciri

ale minţii.

Tot ce rămâne

după ce nu mai rămâne nimic

e sufletul pulverizat în aer şi ziduri

nefiinţa la fel de iluzorie ca şi trupul.

Mergeam alături pe o stradă din copilărie

şi ochii mamei erau ascunşi în aripile

unui fluture argintiu

vorbea încet

şi din ochii ei ţâşneau pietre strălucitoare.

1