Constantin Virgil Negoiţă despre etica postmodernistă

Iată cîteva cuvinte despre un mare scriitor român, destul de puţin cunoscut în ţară: "Comoroşan este un om de ştiinţă, un scriitor şi un gentleman. Omul de ştiinţă e împlinit, scriitorul e talentat şi ca gentleman are dreptul să poarte arme". Cuvintele referitoare la Sorin Comoroşan îi aparţin lui Constantin Virgil Negoiţă şi i se potrivesc la fel de bine lui însuşi. Cu atît mai mult cu cît, o autoritate în metropolele lumii, el este la noi în cel mai bun caz o enigmă. Cine-şi mai aminteşte de un număr vechi, din 1982, al "Vieţii Studenţeşti", în care se putea citi: "În metodo­logia de cercetare a sistemelor teleologice a fost introdus de curînd un termen nou. Pullback înseamnă retragere orientată pe niveluri superioare de înţelegere. Acest fel de mişcare este tipic pentru sistemele umane şi face acum obiect de studiu în cibernetică. Un psihiatru (D.S. Ogodescu), un filosof (C. Noica) şi un cibernetician (C.V.Negoiţă) s-au ocupat de mişcări orientate ă…î Cu toate că  autorii aparţin unor domenii diferite, concluziile lor par foarte apropiate. Pentru studiul sistemelor umane conceptul de retragere este fundamental. Aplicaţiile practice pot fi importante"? Aş mai preciza doar că povestea aceasta, a desituării (termen folosit de M. Şora şi considerat de Negoiţă cel mai adecvat traducerii conceptului de pullback), începe mult mai devreme. La sfîrşitul anilor ’60, se poate bănui că Basarab Nicolescu preconiza teoremele sale poetice (un capitol din cartea publicată în 1994 se numeşte Terţiul tainic inclus, altele se intitulează Dumnezeu, Viaţă-moarte, Eu), Nichita Stănescu publica Logica ideilor vagi (apărute ceva mai devreme, cele 11 elegii poartă subtitlul Cina cea de Taină), în vreme ce Constantin Virgil Negoiţă publica o teză de doctorat care avea să stea la baza primei monografii dedicate mulţimilor vagi.

Ei bine, ca savant, Constantin Virgil Negoiţă s-a împlinit. Cărţile, monografii ale teoriei vagului, i-au fost traduse din engleză în japoneză, chineză sau rusă şi se află în toate bibliotecile lumii. Predă la New York University şi este membru al Academiei de Ştiinţe din metropola americană. Îşi mărturiseşte undeva speranţa că, prin aplicaţii în cibernetică şi în domenii de industrie fină, cărţile lui despre sistemele fuzzy schimbă ceva din fizionomia sfîrşitului de mileniu şi e convins că lucrul acesta a fost posibil pentru că venea dintr-o ţară în care infinitul era important. În care Dumnezeu nu fusese ucis, cu toată prigoana comunistă.

Ca scriitor, e autorul cîtorva romane algebrice (mai tîrziu le numeşte postmoderne) scrise direct în engleza americană. A înţeles la un moment dat că scriitorul are mai multe posibilităţi de comunicare decît savantul, că are un mai direct acces la adevăr şi că-şi poate comunica mai uşor mesajul. E drumul lui Ion Barbu, care se numea "spirit mai degrabă religios", parcurs, însă, invers. Din 1984 pînă astăzi a scris aproape o duzină de cărţi: Pullback, în 1986, Cybernetic conspiracy, în 1988, în fine, în 2002, Post Modern Logic. Cînd, în urmă cu cîtva timp am citit VAG, am afirmat că este una din cărţile pe care le-aş lua cu mine pe insulă. Mai mult, că mediul cultural românesc, cel literar în special, care este poate mai inert şi mai predispus către imitaţie, ar trebui măcar să se neliniştească, în condiţiile în care miza scrisului său este tocmai provocarea neliniştii şi căutarea adevărului. În traducere, i-au apărut, pe lîngă romanul tocmai invocat (publicat la Paralela 45 în 2003), Vizitator (la Editura Dacia) şi, de curînd, Conspiraţia cibernetică. Spirit peste materie şi Implicări. De fapt, ultimele două romane (în absenţa unui termen mai potrivit, le numim aşa, chit că nu prea au de-a face cu imaginaţia) sînt publicate în acelaşi corp tipografic cu ultima-i carte, Împotriva lui Mango (Editura Paralela 45, 2004), prima scrisă în româneşte. O carte care propune înainte de toate o provocare tipografică: absenţa diacriticelor. Miza poate fi aspiraţia către o comunicare cît mai directă şi cu o comunitate deja globalizată, la care se adaugă implicarea responsabilităţii cititorului.  În fine, opţiunea poate însemna un supliment de argument în dezbaterea referitoare la apartenenţa acestui scriitor la literatura română. Că nu şi-a scris cărţile în româneşte?! În schimb, în cărţile sale americane, scrie despre cultura română cum n-a făcut-o altcineva şi exprimă un mod de a fi şi o modalitate de situare faţă de adevăr pe care le consideră expresia unei paradigme etnice. În fine, o discuţie care aici doar poate să înceapă…

Dar iată întrebarea: ca gentleman, poartă Constantin Virgil Negoiţă arme? Am lăsat suspendată problematica scrisului său, ca şi descifrarea acelor particularităţi intrinseci ale acestui talent borgesian care construieşte mari edificii ale neliniştii, pentru a releva dimensiunea-i ideologică. Nu e nici o contradicţie la mijloc. Constantin Virgil Negoiţă nu are obsesia purităţii şi autonomiei estete a literaturii. Dimpotrivă, instituie o etică, serveşte un mesaj, se devotează unei credinţe. Astfel, luptă. În treacăt fie zis acum, Împotriva lui Mango (titlul, iată, nu lasă loc nici unei îndoieli în această privinţă) este şi romanul unei convertiri. Într-o carte care se construieşte printr-o suprapunere de planuri şi de poveşti, toate schiţate din perspectiva obsesiei identităţii, putem distinge, totuşi, trei personaje, fie ele oricît de simbolice: profesorul, studenţii şi bibliotecara. Or, bibliotecara reprezintă ipostaza celui care, ignorant şi uşor de manipulat, este finalmente convins să se salveze de eroarea logicii aristotelice, de demonul care s-a ipostaziat în forma iluminismului raţionalist şi a comunis­mului. Dar iată cum începe această carte: "Ma numesc Mango. Sunt membru al Partidului Comunist. Scriu carti. In cartea Evanghelia dupa Fiul imi bat joc de dumnezeul crestinilor. Restabilesc adevarul. Iosif era la fel de tanar ca si Maria. Asa se naste copilul. Nu cum se lauda evanghelistii de moda veche, care se afla in treaba, facand propaganda. Nici vorba de Duhul Sfant. Acela nu mai pluteste de mult peste ape. L-am omorat eu". Trimiterea la Jose Saramago e transparentă, dar Constantin Virgil Negoiţă transformă totul în simbol, iar lupta sa se poartă la nivelul istoriei. Adversarul său, modernismul, cu tot ceea ce el implică la nivel istoric (cele două secole de după revoluţia franceză), tipologic (logica binară de tip aristotelic) sau chiar geografic (occi­dentul european impus de modelul franco-german), sînt avataruri ale Răului. Structura lumii şi a cunoaşterii aşa cum este ea gîndită de arhitecţii modernismului e supusă unei denunţări substanţiale, iar autorul vede în postmdernism şansa "restaurării pre­mo­dernului religios". Nici o ciudăţenie în faptul că "Restauraţia logicii nebinare, a dogmelor, nu este un act arbitrar, ci o necesitate dictată de nevoile teoriei mulţimilor infinite şi ale fizicii cuantice". Nici o ciudăţenie, pentru că revelaţia postmodernului ţine de înţelegerea faptului că adevărul e interpretare dintr-un punct de vedere. Oricum, lecţia pe care Constantin Virgil Negoiţă a învăţat-o încă din copilărie este că răul se autodevoră. Iată un fragment din Conspiraţia Cibernetică, şi citez din această carte pentru că, în fapt, ultima le include pe toate celelalte, lăsîndu-le totuşi libere. Negoiţă scrie de fapt o singură carte, care este ultima, ca sinteză concentrică, şi, deopotrivă, toate, într-o înlănţuire progresivă. Iată fragmentul promis: "Dar Dan nu spuse nimic. Pentru el, toate eşecurile şi imperfecţiunile din curgerea amară a realităţii timpului făceau parte din perfecţiunea eternă a lui Dumnezeu, aşa că se considera fericit să sufere". În fine, ca gentleman, Negoiţă intră în războiul dintre moderni şi pre- sau postmoderni, dintre templieri şi bolşevici, dintre cei care cred şi ceilalţi, asumîndu-şi riscurile presupuse de ieşirea din inerţie şi din clişee. Ca şi savantul, scriitorul trebuie să se debaraseze de zgură. "Aveam un mesaj şi mă gîndeam că, iată, a venit şi timpul mesajului meu", citim într-un loc.

Şi în acest moment trebuie spus că "ideologia" şi "talentul" sînt una; ba mai mult: că ideologia cucereşte tocmai datorită talentului.

Privind de foarte departe, istoria îşi trasează altfel liniile, iar anumite detalii – detaliile unui erudit care trăieşte enciclopedic, îmbinînd cunoaşterea Scripturii cu cibernetica, investigaţia etimologică cu uimirea căutătorului de semne, informaţiile presei cotidiene cu gîndirea politică – creează o stare privilegiată, în care melancolia şi iluminarea se contopesc. În fapt, unul din nivelele cărţii e metatextual: povestea are ca obiect în permanenţă propria-i desfăşurare ca şi propria-i relaţie cu lumea. E o altă perspectivă a totului, o secţiune pe orizontală a fiinţei: poveşti biblice şi adevăruri istorice se întreţes, la vedere, cu interviuri luate omului de ştiinţă ori scriitorului, dar şi cu povestea scrierii acestei cărţi ori cu povestea convertirii lumii spre adevărurile esenţiale. O perspectivă în care singurul lucru care contează este căutarea identităţii, a adevărului (ontologic ori istoric) despre fiinţă.

Şi e momentul să revenim aici la disocierea dintre scriitor şi savant. Iată (şi daţi-mi voie să folosesc de data aceasta diacriticele – o rugăminte care ar trebui adresată, în fapt, autorului): "O poveste este mai puternică decît o teoremă. Teoremele lui Pitagora impresionează mai puţin decît textele lui Homer, pentru că sînt stoarse. Textele lui Homer pot fi rezumate, stoarse, pentru că el, cînd priveşte, simte. ă…î Cred că intervalele sînt utile. Cînd cititorul se strecoară în intervalele generate prin fracturare şi construieşte punţile lui între spaţiile narative distincte, poate demonstra mai mult decît o teoremă". Dacă vorbim cu pasiune de scrisul lui Constantin Virgil Negoiţă, o facem tocmai datorită capacităţii sale de a scrie cu "scurte propoziţii lungi", de a proiecta cititorul într-o nelinişte care e favorabilă adîncirii în sine şi aproximării adevărului. Ficţiunea (rod al unui modernism care se întemeia pe premisa autorului-Dumnezeu) e substituită de eseu, memoria­listică, biografie, interviu, erudiţie, într-o glisare dinspre autor spre cititor, dovada unei libertăţi totale care, singura, poate oferi şansa adevărului. Finalmente, cred că etica pe care o instituie Constantin Virgil Negoiţă prin scrisul său vine nu atît dinspre ideologia pe care o construieşte, cît dinspre această libertate, care se naşte o dată cu înţelegerea existenţei gradelor de adevăr în care cititorul e implicat. Aşa încît, finalmente, el îşi construieşte, asemenea bibliotecarei, o perspectivă asupra lumii. Şi aşa cum imaginaţia lasă loc non-fictivului, conflictul e substituit de o stare interogativă care are ca finalitate "anihilarea diferenţelor dintre om şi divinitate". Nu pot să nu citez din nou: "Am fost foarte impresionat de ceea ce s-a întîmplat în pictură, după 1900, de cînd s-a schimbat reprezentarea, devenită ne-obiectivă. Aşa cum pictorii au eliberat realitatea de părţi ale ei, şi eu m-am ferit de exces de realitate. Aşa cum pasărea lui Brâncuşi, eliberată de pene, «zboară», şi eu am încercat eliberarea de apăsarea adjectivului poluant. Povestirile mele, scurte, sînt legate prin spaţii goale, pe care cititorul are tentaţia să le umple. În o sută de pagini încerc să comunic ceea ce, de obicei, se comunică în cîteva sute. Am văzut recent un interviu între Umberto Eco şi cititorii moderni, care îi reproşau că au nevoie de o jumătate de oră ca să-i parcurgă o pagină. «O jumătate de oră este puţin», le-a spus el. Cititorul postmodern se bucură cînd meditează asupra intenţiilor scriitorului. Nu mai acceptă numai cuvinte decorative. În lumea în care mă mişc eu, indivizii simt plăcerea folosirii conexiunilor neurale…". Ei bine, atunci cînd spuneam că aş lua pe insulă cărţile lui Negoiţă, aveam în vedere tocmai existenţa acestui spaţiu nelimitat pe care frazele sale le provoacă, proiectîndu-te în tine însuţi. E pariul pe care literatura lui îl cîştigă depăşind orice impas.

Cît despre etica pe care Constantin Virgil Negoiţă o instituie – şi nu e vorba aici doar de etica cititorului –, aş încerca să repet cuvintele cu care îmi încheiam cursul festiv din acest an de la Facultatea de Litere a Universităţii sucevene. Aveam în faţă o fotografie. Constantin Virgil Negoiţă nu crede în acest document, pentru că fotografia nu are acces la adevăr. Ea este o frîngere a realului şi o încremenire a lui care nu se produce niciodată în realitate. Nu intru în detalii, dar mi se pare că, de data aceasta, fotografia cu pricina, care ne reprezintă, pe mine şi pe el, la Casa Română din New York, făcîndu-i un serviciu, îl contrazice. Nici un detaliu nu mi se pare nesemnificativ, nici măcar faptul că lansam la New York o carte a lui Traian Chelariu intitulată În căutarea Atlantidei. În fine, sînt în ea doi oameni, eu şi autorul acestor cărţi. Eu, zîmbind puţin, ceea ce arată că există la mine o doză de neseriozitate, poate specifică criticilor. Constantin Virgil Negoiţă, cu privirea lui albastră, insensibil parcă, deşi cumva fascinat, priveşte în sine, indiferent la ce se întîmplă în jur, pentru că el trăieşte doar ca să ne convingă că logica fuzzy ne poate salva. E, însă, ceva mai mult decît doi oameni care privesc spre aparat: în spatele lor, între capetele lor, alte două capete, cărora li se văd cefele. Sîntem tot noi. În spatele nostru era un zid, dar zidul acela era o oglindă. Orice zid, îmi spun de-atunci încoace, poate fi o oglindă. Aşa încît, nu prea mai ştii ce se întîmplă: sînt doi oameni care vin sau care pleacă?! Care sînt oamenii reali? În plus, unde pleacă aceşti doi oameni cărora nu li se văd feţele şi care par mai degrabă nişte umbre?! Crezi că pleacă în neant sau în infern, căci oglinda e extrem de întunecată şi, prin nu ştiu ce efect de lumină, ai impresia că pătrund printr-o boltă. Intră în Infern şi, deşi crezi că se ţin de umeri, fiecare intră singur, fiecare cu mîinile îmbrăţişate în juru-i. Numai că, între ei, în depărtare, e o lumină, lumina pulverizată a unui bec despre care nu mai ştii exact unde se află. Să aibă Infernul un sens luminos? Să fie intrarea în Infern sinonimă intrării în Lumină?! Iar în spatele luminii, acoperit de ea şi abia vizibil, doar o margine imperceptibilă, fotograful cu aparatul lui de fotografiat, fără de care noi n‑am fi existat. Căci n-am fi existat fără acest aparat care, aici, e Dumnezeu. El, aparatul, e totul. Iată cum, datorită acestui aparat care e Dumnezeu, totul există în simultaneitate, ca într-o taină: şi creator şi creat, şi infern şi lumină, şi plecare şi venire. Ce dovadă mai bună a logicii fuzzy şi a eticii pe care o instituie?