'Totalitarismul este un sistem politic extrem de logic, chiar dacă ţine de un delir logic'

Istoric (non autorizat) al Partidului comunist şi al diverselor variante de marxism-leninism, co-fondator - împreună cu Annie Kriegel - al revistei Communisme, Stephane COURTOIS (n. 1947) este conducător de proiect al renumitei Livre noir du communisme (Ed. Robert Laffont, 1997). De curînd vede lumina tiparului, în colecţia "Democratie ou totalitarisme" a Editurii Rocher, volumul Une si longue nuit, sub egida sa. 

Jean-Maurice de MONTREMY: Pe coperta volumului "Une si longue nuit" apar trei feţe surîzătoare: Stalin, Hitler şi Mussolini. Portretul lui Stalin ocupă tot atîta loc cît cel al lui Mussolini şi al lui Hitler luaţi împreună. Anume astfel ilustraţi "apogeul regimurilor totalitare în Europa", între 1935-1953. De la bun început transpare teza principală: comunismul "încununează" ansamblul totalitarismelor. O provocare? 

Stephane COURTOIS: Nu, o constatare. Atunci cînd un grup de istorici, printre care mă prenumăram şi eu, au publicat Cartea neagră a comunismului, în 1997, la distanţă de 80 de ani de la preluarea puterii de către bolşevici, polemica se axase nu atît asupra evaluării în cifre şi a bilanţului, cît asupra unui act nelegiuit în sine. Noi sugeram posibilitatea unui studiu comparativ între comunism, fascism şi nazism. Hannah Arendt, Franзois Furet şi mulţi alţii riscaseră demult această "blasfemie". Dar, în ochii opiniei publice, aceasta trecea drept o părere, o interpretare eventual discutabilă, respectiv de revizuit, asta în cazul în care aceştia nu erau acuzaţi de propagandă finanţată de CIA şi de alte baliverne ce funcţionau atît de bine în anii ‘50-’60.

Cartea neagră a comunismului se anunţa, fără menajamente, drept o  istorie, şi nu un eseu. Ea se ocupa de comunism în ansamblul său (URSS, Europa, Asia, Africa, America Centrală). Reconstituia fapte, analiza cum funcţionează puterea, metodele sale teroriste, ideologia sa. În tot cazul ne ocupam doar de comunism. Fascismul şi mai ales nazismul nu erau abordate decît în contrapondere, în capitolul introductiv.

Jacques Julliard reia întrebarea la începutul volumului Une si longue nuit şi reafirmă că nu doar se pot compara aceste sisteme ce apasă asupra secolului al XX-lea, ci şi trebuie s-o facem: în cazul fiecărei perioade, al fiecărui regim, al fiecărui lider, pentru a vedea cum s-au întîmplat lucrurile, în toată multiplicitatea de nuanţe şi diferenţe de situaţie. Istoria nu este abstractă. Ea se interesează de loc, de moment, de persoane, de context etc. Iată de ce am început în 2000 - sub egida GEODE (CNRS-Universite Paris-X) - o serie de colocvii internaţionale asupra totalitarismelor în Europa. Trei au şi avut loc. Ele studiază apariţia, apogeul şi apoi stingerea unuia şi aceluiaşi fenomen cu mai multe feţe: totalitarismul. Volumele sunt în curs de apariţie. Cel de al patrulea colocviu, consacrat logicii totalitare, va avea loc în toamna 2004.

J.-M. de M.: Preeminenţa lui Stalin pe copertă, dar şi decupajul cronologic, dau pe faţă, fără ambiguitate, alegerea dvs. Volumul I, "Quand tombe la nuit" (L’Age d’homme, 2001), începe cu revoluţia din 1917. Volumul II, apărut recent, reia firul de la 1935, anul asasinării lui Kirov ce anunţă premisele Marii Terori. Cel de al III-lea volum va debuta cu 1953, a doua zi după moartea lui Stalin. De fiecare dată, anume URSS serveşte drept cadru, de la un capăt la altul.

S. C.: Dvs. vorbiţi de "alegere", dar nu există nici o alegere posibilă. Cu siguranţă, totalitarismul nu începe o dată cu luarea puterii de către Mussolini, în 1922, nici cu ascensiunea lui Hitler, în 1933. Ideologia sa a fost elaborată de Lenin, înainte de 1917. Tot Lenin este cel care şi-a lăsat amprenta asupra organizării şi funcţionării sale, după ce bolşevicii pun mîna pe putere, pe 7 noiembrie 1917. Chiar dacă ideologiile diferă, tehnica de luare a puterii, de conservare şi de gestionare a acesteia este una şi aceeaşi; ea se întemeiază pe aceeaşi "raţiune de a fi". Totalitarismul este un sistem politic extrem de logic, chiar dacă ţine de un delir logic. "Nebun e cel care a pierdut totul, nu şi raţiunea", afirma deja Chesterton.

Am optat pentru 1935 şi nu 1933, dat fiind că accelerarea are loc anume în acest an. O dată cu premisele Marii Terori, în 1935, leninismul - devenit stalinism - se dezvăluie în toată "splendoarea" sa. În acelaşi an Hitler pune în aplicare ideologia sa rasială, instituţionalizînd antisemitismul. Cît despre Mussolini, acesta se lansează într-un sîngeros război, în Etiopia, război ce‑i conferă fascismului italian întreaga-i coerenţă.

J.-M. de M.: În tot cazul, totalitarismul pare a fi mai degrabă delirant, dacă nu chiar absurd, decît raţional.    

S. C.: Nu zic că ar fi raţional în calitate de fenomen uman, ci doar că secretă - în calitate de sistem ideologic şi politic - o profundă raţionalitate. Comunismul, fascismul şi nazismul sunt logice: se întemeiază pe o viziune utopistă şi scientistă asupra lumii şi asupra profesionalizării acţiunii revoluţionare, teoretizată de Lenin în Ce-i de făcut?, începînd cu 1902.

Leninismul ajuns la putere înseamnă trei monopoluri şi teroarea în masă. Monopolul politic: un singur partid. Monopolul economic: suprimarea oricărei proprietăţi private asupra mijloacelor de producţie materială. Monopolul cultural: doctrina Partidului se impune în toate domeniile drept un adevăr ştiinţific. Teroarea asigură funcţionarea întregului. Ea constituie un mijloc de guvernare şi totodată singurul mod de echilibrare a acesteia. În acest sens, totalitarismul este o continuă fugă înainte. Nu are vocaţia de a ajunge la destinaţie.

Am ajuns la punctul în care trebuie să înlăturăm ultimul tabu - Lenin - şi ultimul mit, cel al leninismului "ideal" pe care l-ar fi pervertit Stalin. Or, stalinismul este leninismul continuat cu aceleaşi mijloace, experimentate între 1917-1924 şi sistematizate. 

Primul dintre totalitarisme, leninismul oferă modelul cel mai împlinit, în special în ceea ce priveşte producţia şi distribuţia. În URSS, proprietatea privată dispare, legile pieţei sunt negate, triumfă planificarea autoritară. Programul lui Lenin este aplicat integral, în ciuda numeroaselor rezistenţe ale societăţii. În revanşă, dacă fascismul şi nazismul au monopolizat efectiv politica şi cultura, ele nu s-au atins în mod radical de soclul economic şi social.

Utopist, Lenin a transformat utopia în program politic. El îşi îndemna tovarăşii "să viseze", nu atît pentru a prosti masele, ci deoarece politica sa este cea a unui vis permanent. Nu există cinism sau ipocrizie în miezul credinţei lui Lenin sau a lui Hitler. Cinismul şi ipocrizia nu sunt decît mijloacele - şi, nu-i aşa? toate mijloacele sunt bune - pentru a pune în practică visul lor.

"Visaţi", se spune de regulă atunci cînd democraţia pare mai cenuşie ca oricînd, iar politica, vulgară. Or, a crede şi a-i face pe alţii să creadă că "vom face tabula rasa trecutul" sau că "vom rescrie istoria din pagină curată", incitîndu-i să treacă de la "vis" la fapte, înseamnă adeseori a te îndrepta, cu paşi siguri, spre un război civil şi spre mari tragedii.

J.-M. de M.: Există totuşi deosebiri profunde între comunism şi nazism. Începînd cu obsesia rasială a lui Hitler...

S. C.: Nu am afirmat niciodată că, vezi doamne, comunismul ar fi nazism, şi invers. Cele trei volume consacrate regimurilor totalitare din Europa îşi propun să dezvăluie specificitatea fiecărui caz în parte. Întrebarea rasială merită însă toată atenţia.

Hitler teoretizează rasismul în calitate de adevăr ştiinţific: este elementul structurant major al politicii sale, în particular antisemitismul. Dincolo de monstruozitatea sa umană, "industria" soluţiei finale subliniază logica totalitară: în plin război, naziştii consacră exterminării evreilor mijloace considerabile care, din punct de vedere al logicii militare, erau indispensabile în cu totul altă parte, pe front. Stalin a privilegiat aceeaşi logică atunci cînd punea la dispoziţie 12.000 de vagoane şi 119.000 de nkvdişti pentru a deporta 520.000 de ceceni inocenţi, în februarie 1944.

O situaţie similară avem în timpul Marii Terori din 1937-1938: epurări în masă, eliminare fizică, deportări şi morţi cu duiumul, cu peste 700.000 de împuşcaţi în doar 14 luni. Această Teroare se bazează pe un principiu "de clasă", foarte apropiat de principiul "de rasă". Sunt numiţi "duşmani de clasă" - şi deci pasibili a fi reprimaţi - membrii fostelor clase nonproletare (burghezii, nobilii, preoţii, ofiţerii, kulacii ...), naţiunile considerate duşmănoase (polonezii, germanii, coreenii...), precum şi toţi cei care se împotrivesc a proslăvi regimul.

Orice copil "burghez" răspunde pentru greşeala părinţilor săi. Orice duşman al Partidului aparţine clasei vinovate. Iar atunci cînd Partidul procedează la epurări interne, el face deosebirea dintre conversos şi convertiţi: "asimilaţii", "trădătorii" acuzaţi de o raliere pur formală la comunism. "Burghezi" mascaţi, aceştia continuă să poarte insidiosul război dus de cosmopolitismul capitalist internaţional împotriva patriei Revoluţiei mondiale. Eliminarea tuturor celor care nu manifestă suficient entuziasm, în conformitate cu ideologia de clasă, funcţionează într-o manieră analogică cu rasismul. Altminteri, antisemitismul lui Stalin se va strecura fără mare dificultate în comunismul de stat.

Modul de recrutare a oamenilor din aparatul de stat şi a executorilor prezintă şi el asemănări izbitoare. Sistemele totalitare selecţionează profilurile psihologice indispensabile unei bune funcţionări şi se asigură de adeziunea lor ideologică: totalitarismul reclamă un personal avînd frustrări, pulsiuni şi o psihologie bine conturate. Astfel, pentru a fi ales de aparat, trebuie să comiţi "o crimă" fondatoare: o delaţiune, o asasinare a unui prizonier, o participare la un pogrom, la un linşaj, la execuţii sumare etc. De altfel, înalta ierarhie nu duce lipsă de psihopaţi: Himmler, în cazul SS, sau Ejov, în cazul NKVD, sunt depravaţi pînă-n măduva oaselor.

Cu certitudine, comunismul nu este nazism. Totuşi, şi unul şi altul urăsc democraţia liberală şi respectul persoanei umane, propovăduite de creştinism. Cele două mari democraţii ale continentului, Anglia şi Franţa, s-au cam epuizat tot combătînd regimurile totalitare. Adevărata sinucidere a Europei în secolul al XX-lea o constituie totalitarismul, Războiul din 1914-1918 fiind doar declanşatorul acesteia.

J.-M. de M.: Totalitarismul va fi unul religios?

S. C.: Să zicem că ar putea lua locul unei religii. Se întemeiază pe o credinţă şi funcţionează ca o religie seculară.

Începînd cu secolul al XIX-lea, capitalismul şi democraţia au raţionalizat politica: aceasta şi-a făurit propriile ei reguli şi principii de autocontrol, şi-a asumat obligaţii de a da un anumit rezultat, obligaţii sancţionate de alegeri la intervale regulate, care se întemeiau, la rîndul lor, pe o regulă aritmetică simplă. Faţă cu toate acestea, totalitarismul este o regresiune - de unde şi ascendenţa sa psihologică. El se întoarce la originile puterii şi ale societăţii. Astfel reapare puterea brută, "sălbatică" aidoma celei de dinainte de "îmblînzirea" datorată unor îndelungate eforturi ale creştinismului - să-i dai Cezarului ce-i aparţine Cezarului şi lui Dumnezeu ce-i aparţine lui Dumnezeu -, iar apoi ale democraţiei. Comunitatea îşi reia controlul asupra individului, dat fiind că expectativa totalitară este totodată o aşteptare identitară şi o regresiune antiindividuală. Istoricii francezi - trebuie s-o recunosc - nu sunt gata să integreze în munca lor de cercetare aceste componente psihologice.

J.-M. de M.: Colecţia "Democraţie sau totalitarism", pe care o îngrijiţi la Editura Rocher, a publicat deja opt lucrări, printre care şi "Une si longue nuit". Menţionăm de asemenea "Les fondements historiques du national-socialisme" de Ernst Nolte, "Memoires" de Andre Bergeron, fondatorul CGT-FO, precum şi un dosar referitor la masacrul ofiţerilor polonezi de la Hatîn. Este un bilanţ al secolului XX?

S. C.: În Europa şi - mai general - în Occident (să nu uităm rolul decisiv jucat de Statele Unite), democraţia a avut cîştig de cauză. Fascismul şi nazismul au fost învinse în 1945, făcînd astfel accesibilă o documentaţie abundentă. În ceea ce-l priveşte, comunismul s-a prăbuşit sub propria sa povară, doar că numeroşi comunişti sunt încă la putere, interzicînd accesul la numeroase surse de arhivă, lucru care nu-i împiedică pe cercetători să-şi continue investigaţiile.

Cu toate acestea, colecţia nu se va cantona în acest registru. Începînd cu ianuarie 2004, vom reveni asupra islamismului radical care, în opinia mea, se constituie la ora de faţă drept cel de al patrulea totalitarism. În iunie 2003, Editura Rocher a publicat, într-un climat de indiferenţă aproape generală, o mărturie pasionantă a teroristului Carlos (Ilici Ramirez Sanchez), cu un titlu cît se poate de limpede: Islamul revoluţionar. Ex-conducătorul Tineretului comunist din Venezuela îşi justifică activitatea sa leninistă şi convertirea la islam, în 1975. Carlos subliniază coerenţa parcursului său, declarîndu-se - în calitate de islamist - "revoluţionar profesionist".

Într-adevăr, toate ingredientele sunt reunite: arhaismul comunitarist antimodern drapat în "modernitate", revoluţia anticapitalistă şi anti-imperialistă, utopia unei lumi pur musulmane, cele trei monopoluri şi teroarea în masă.         

"Acest război nu este al nostru", au declarat în Le Monde (octombrie 2001) simpatizanţii PCF şi ai LCR cu ocazia intervenţiei americane în Afghanistan. În replică, mai mulţi istorici şi politologi, printre care mă prenumăr şi eu, au răspuns în noiembrie aceluiaşi an: "Acest război este al nostru".

Aşadar, "Democraţie sau totalitarism" va publica, sub conducerea lui Pierre Rigoulot şi Michel Taubmann, o culegere de articole originale ieşite de sub pana unor intelectuali care au aprobat intervenţia americană în Irak. Cartea se va intitula La guerre d’Irak, an I, şi va constitui ocazia unei informări, a unui bilanţ, a unei discuţii, dar mai ales a unei priviri retrospective asupra evenimentelor marcante ale lui 1979: întemeierea Republicii islamice a Iranului, intervenţia sovietică în Afghanistan şi tentativa de puci la Mecca. Aduceţi-vă aminte de paginile emoţionante, apărute în cele mai bune ziare, consacrate marelui revoluţionar Khomeyni care era la modă printre intelectualii visători... 

(După LIVRESHEBDO, nr. 539 din 9 ianuarie 2004)