În marş... analfabet spre Europa

Că Uniunea Europeană se extinde - deja nu mai este o noutate. Că Republica Moldova rămâne în afară – ar fi fost noutate, şi mare, dacă nu era aşa. Statutul nostru, începând cu 2007, ar fi deci de vecini ai Uniunii Europene şi asta e realitatea. Acuma, experienţa noastră cotidiană ne învaţă că una e să ai un vecin cult, politicos, binecrescut, care, chiar dacă nu îţi spune "săru’ mâna", cel puţin te salută cu "bună ziua", şi alta e să ai un vecin care îşi suflă nasul pe covoraşul din faţa uşii tale. Nu se pune problema ce fel de vecin ne va fi Uniunea Europeană – o ştim foarte bine. Problema se pune ce fel de vecini ai Uniunii Europene vom fi noi.

Şi dacă formulăm problema în felul acesta, bineînţeles că gândul ne duce la sistemul nostru de învăţământ, fiindcă vrei nu vrei, dar calitatea cetăţeanului depinde de calitatea sistemului educaţional.

Există în presă o imagine clişeu a pedagogului pe care nu are rost să o mai lustruim încă o dată aici. O cunoaşte toată lumea – e imaginea profesorului care se dăruieşte total, un fel de înger fără de interese materiale, care Dumnezeu ştie din ce trăieşte, etc. O imagine total greşită. Profesori de calitate proastă sunt şi au existat întotdeauna.

Vreo nu ştiu câţi ani în urmă (dar pe timpul când eram cu toţii constructori ai comunismului) în şcoala în care fusesem repartizat direct de pe băncile universităţii, lucra cineva profesor căruia elevii îi puseseră porecla "Gheorghe Ivanovici puţă moale". Şi nu numai că îi ziceau aşa între ei, dar se întâmpla să mai şi strige de după colţ bădărănia aceasta. Acuma, o dată, şeful secţiei raionale de învăţământ, atunci când veni vorba nu mai ţin minte cu ce ocazie despre profesorul respectiv mi-a spus: "Acesta e născut învăţător". " De ce ?", m-am interesat. " Păi, pe el nu-l poţi pune muncitor la strung, fiindcă fărâmă strungul".

Asta era realitatea – un strung stricat se vedea, o schilodire morală nu se vedea şi atunci cine nu putea face altceva, fiindcă nu-l ducea capul, mergea profesor în şcoală. Atunci însă erau alte timpuri – profesia de învăţător din punct de vedere al remunerării era o profesie ca oricare alta. Acum nu mai este. Să încerci să-ţi câştigi existenţa cu munca de profesor astăzi este calicie curată. Şi atunci, ce s-a întâmplat şi se mai întâmplă? Cei cu simţul elementar al realităţii, cei cu spirit elementar de întreprinzător au plecat şi mai pleacă. E rău lucrul acesta ? Deloc. Ar fi rău dacă n-ar fi aşa. Ar fi rău pentru oameni, ca specie, că s-ar prăpădi. Dar fiindcă fug din şcoală, adică încearcă să se descurce cumva în noua realitate, înseamnă că omenirea are şanse de a exista încă multe mii de ani încolo. Pentru şcoală însă lucrul acesta nu mai este chiar aşa de bun, fiindcă rămân cei alde Gheorghe Ivanovici. Aceştia cum nu puteau pe vremuri să facă munca de strungar aşa nu pot nici acum să facă altceva decât să rămână în şcoală. 

Acum mi-am adus aminte de un caz, care aparent doar nu are legătură cu ceea ce povestesc acum. Vreo câţiva ani în urmă, într-o revistă a scriitorilor din Marea Britanie "Writers’ news", în care era vorba despre aceea cum să-ţi propui serviciile tale de ziarist, un redactor povestea despre aceea cum i se adresează diferiţi autori şi despre autorii de science fiction zicea delicat, dar destul de dispreţuitor:

"For any kind of discreet market, editors want to be reasured about the person who is writing in. A lot of, let me say, "unuasual" people are into science fiction…"

Aşa s-a întâmplat că vreun an în urmă, prin luna martie anul trecut, directorul unei şcoli dintr-un sat din preajma Orheiului, considerându-mă "neobişnuit", aşa cum îi consideră redactorul englez pe autorii de literatură SF, mi-a propus să vin să predau informatica în şcoala din sat. Din punctul de vedere al directorului respectiv poate chiar că par "neobişnuit". Judecaţi şi dvs. – aveţi în faţă un tip care nu e businessman, nu lucrează în vreo structură de stat, nu pleacă regulat pe şantierele din Moscova, dar nici nu crapă de foame. Şi mai imaginaţi-vă că directorul respectiv nu ştie că îmi mai reuşeşte din când în când (e adevărat, rar de tot) să împing câte un articol despre republicuţa noastră în vreo revistă englezească sau americană. Directorul respectiv nu ştie, bineînţeles, ce muncă de ocnaş e să scrii într-o limbă care nu e a ta şi să te bagi în competiţie cu cineva pentru care limba engleză e limba învăţată odată cu laptele mamei sale. Totodată directorul respectiv nu ştie nici că din şase sau şapte materiale doar unul este acceptat, restul fiind respinse fără nici o explicaţie – poate nu sunt scrise bine, poate sunt scrise bine dar nu-i interesează ceea ce scrii, în fine, directorul nu ştie că îţi vine câteodată să urli de aşa viaţă şi de aşa muncă (şi chiar ai urla dacă nu ţi-ar fi acceptat al şaptelea sau al optulea material pentru care îţi plătesc destul de bine). Directorul respectiv nu ştie de asemenea că îmi mai reuşeşte câteodată (tot rar) să fac câte un program pentru computere pentru cineva care e dispus să plătească pentru treaba aceasta şi fiindcă nu ştie lucrul acesta cu atât mai mult nu ştie ce greţoşenie e să scrii programe pentru evidenţa contabilă a productelor cumpărate de un restaurant, ţinând cont de norma de ceapă, varză, pătrunjel, ulei etc. pentru o porţie, numărul de porţii preparate şi cantitatea de producte cumpărate. De asemenea trebuie să admitem că directorul respectiv nu ştie că alerg ca un câine ogar prin oraş pe la casele elevilor, părinţii cărora sunt dispuşi să plătească un ban ca odrasla lor să ştie o brumă de engleză. Singurele lucruri pe care le ştie directorul e că tipul (adică eu) pricepe ceva la computere, nu crapă de foame şi a făcut cândva o facultate. Şi cum profesorul de informatică a plecat din şcoală în Spania ca să spele vesela într-un restaurant, iar în şcoală nu se predă informatica, directorul vine la tipul "neobişnuit", adică la subsemnatul, şi se căciuleşte ca să vin şi să predau informatica, fiindcă peste trei luni e sfârşitul anului şcolar, informatica nu se predă (şi Dumnezeu cu ea) şi ceea ce e mai rău, nu poate încheia anul şcolar pentru clasa a noua care e clasă absolventă şi deci trebuie să le dai actele la mână, dar nu poţi, fiindcă nu se predă obiectul respectiv.

Ca să nu mai lungesc vorba, trebuie să vă spun că din anumite raţiuni am acceptat (nici într-un caz însă din considerente materiale, fiindcă v-am spus puţin mai înainte că ştiu ce calicie e să lucrezi în şcoală în ziua de azi). Şi acum iată, vin să vă povestesc dvs. despre impresiile mele din şcoala respectivă. Eu ştiu, aşa cum ştie toată lumea, că în alte şcoli rurale situaţia nu este mai bună, dar fiindcă vreau să vorbesc despre impresii concrete dintr-o şcoală concretă, vă rog, dacă vă interesează, să citiţi rândurile acestea.

În şcoala din satul cela, fiindcă e o şcoală mică, de nouă clase, au lucrat pe vremuri vreo douăzeci de profesori. Dintre foştii profesori ai şcolii respective în momentul de faţă şapte au plecat la muncă la negru (acum, e adevărat, au reuşit să-şi facă o situaţie legală) în Italia, un profesor e plecat în Spania (cel care preda informatica) şi doi sunt plecaţi în România. Acu, dacă batem bila, nu iese zece? Zece profesori din douăzeci şi-au luat lumea în cap şi au plecat. Cincizeci la sută, deşi eu unul admit, ştiind deja care e situaţia în şcoală cu predarea matematicii că atunci când spui "cincizeci la sută" asta sună a matematică superioară.

Acum în şcoala despre care vorbim lucrează tot atâţia oameni câţi lucrau şi pe vremuri. Sunt vreo câţiva pensionari în faţa cărora eu unul îmi scot căciula şi mă închin – oameni şi profesionişti de calitate, pe care mizeria cotidiană îi împinge din casă la muncă, deşi au tot dreptul la "odihna binemeritată", ca să tragem şi noi o frază pe calapod. Sunt vreo câţiva care nu sunt pedagogi şi care, normal, nu ar trebui să se apropie de şcoală decât dacă ar veni la adunările părinteşti ale copiilor lor şi cărora chiar le este contraindicat să se apropie la o distanţă mai mică de două sute de metri de şcoală. Pe unul dintre aceştia l-am întâlnit toamna trecută în centrul satului, nu departe de şcoală, îmbrăcat într-o scurtă "fâş" şi încălţat în galoşi. Eu nu zic că omul n-are dreptul să încalţe nişte galoşi. Totuşi… în lume… în centrul satului… pe lângă şcoală. În fine, poate am şi eu păreri preconcepute. "Vezi scurta aceasta de pe mine ?", m-a întrebat şi, fără să aştepte răspunsul evident, de altfel, că doar nu sunt chior, a adăugat: " E încă dinainte de "perestroika".

Şi a treia categorie (mare, din păcate) sunt pedagogii pe care nu-i poţi pune la strung fiindcă strică strungul. Trebuie şi ei doar să-şi câştige o bucată de pâine undeva. Sărmanii de ei, dar şi sărmanii de noi.

Acum să mă întorc încă o dată tot la ceea de la ce am început – că din 2007 suntem vecini cu Uniunea Europeană. Dacă am fi nişte vecini cu multă carte, educaţi, am fi şi noi acceptaţi în societate, chiar dacă temporar suntem săraci. De altfel, o societate de oameni culţi, şcoliţi, nici nu ar fi ajuns acolo unde suntem. Partea cea mai proastă a lucrurilor însă e că un lucru rău atrage după el alt lucru şi mai rău şi tot aşa mai departe, aşa că e cam greu să ieşi la liman de acolo de unde te afli. Eu nu vreau să vorbesc despre aceea că oamenii de la conducerea de azi şi partidul de la conducere, fiind de calitatea de care sunt, nici nu sunt capabili să scoată ţara din impas. Lucrul acesta e evident. Tot aşa de evident e că nu sunt ei acei care ar putea să scoată sistemul de învăţământ din noroi - aceasta presupune că ar trebui să fie ei înşişi oameni cu carte. Şi nu sunt. Dar am zis că nu vreau să vorbesc despre lucruri evidente…

Încă o parte proastă a lucrurilor e faptul că normal ar fi ca cealaltă tabără, de politicieni de opoziţie, cei care zic că sunt reformişti şi cu viziuni democratice să poată scoate bucata aceasta de pământ din mocirlă. Ce să zic? Mai bine vă spun cum a venit unul dintre politicienii aceştia, e adevărat - de rang local, unul care a ajuns în consiliul raional şi care e ziarist de meserie şi care… În fine, care a adus la redacţia ziarului raional un op intitulat (vă rog să vă ţineţi bine de ceva înainte de a citi titlul ce urmează): "În ape tulbure monştri se nasc". Articolul era scris, bineînţeles, tot aşa cum e şi titlul.

Acum eu vreau să vă spun despre mine, că nu-mi dau cu părerea pentru alţii: am o stimă deosebită pentru ziarişti, pentru oamenii de litere şi le consider munca importantă şi deloc uşoară. Totuşi, dacă nu poţi face un acord şi te exprimi aşa cum te exprimi, de ce te bagi la lucruri care sunt şi mai complicate decât ziaristica? Eu bănuiesc că tot din cauză că nu se vede. Că nu e strung ca să vadă toată lumea că l-ai stricat.

Poate că vă veţi întreba de ce m-am apucat să scriu rândurile acestea pentru o revistă care e a scriitorilor, nu a pedagogilor. Răspunsul e simplu: eu ştiu cu certitudine că învăţământul şi sistemul educaţional este primordial. Ştiu că fără el nu există nici ştiinţă, dar nici literatură. Ştiinţa şi literatura sunt fructele ce rodesc pe pomul sistemului educaţional.

Uite că am scris rândurile acestea şi m-am surprins gândindu-mă: ce naiba vă bat eu capul cu lucruri elementare. Că doar nu sunteţi dumneavoastră, cititorii revistei Contrafort, de acelaşi nivel intelectual cu cititorii ziarului… (nu scriu intenţionat cu cititorii cărui ziar, mai ales că sunt mai multe). Într-un cuvânt, că ştiţi şi dumneavoastră lucrurile acestea.

Şi eu le-am ştiut. Dar una e să ştii la modul teoretic ce se face în şcolile rurale atunci când tu singur eşti într-un oraş care, de bine, de rău este capitală de ţară şi în care, de bine, de rău sunt nişte biblioteci, vreo două cinematografe, iar şcolile, chiar dacă degradate, nu sunt pe ultima treaptă a degradării. Şi cu totul alta e să te ciocneşti cu realitatea învăţământului rural şi să îţi dai seama că mai departe pur şi simplu nu mai este loc pentru degradare.

Da, e adevărat, poporul nostru a supravieţuit timp de milenii şi fără multă şcoală, dar să ne imaginăm că şi de acum încolo va fi la fel ar fi o greşeală de neiertat. S-a schimbat contextul, lumea din jurul nostru s-a schimbat şi în această lume nouă nu avem nici o şansă să supravieţuim ca popor cu sistemul nostru de învăţământ. Să vă spun eu ce cred că se va întâmpla dacă totul rămâne pe vechi: cei care pot să gândească elementar măcar, cei care au simţul elementar măcar de întreprinzător, vor pleca. Vor rămâne cei care astăzi umplu sălile reci ale oficiilor poştale formând coadă după nişte pensii mizere, indemnizaţii etc., şi care nu mai găsesc cuvinte de laudă pentru partidul comunist că le-a majorat indemnizaţiile şi pensiile, deoarece ceilalţi nici lucrul acesta nu l-au făcut. De parcă ceilalţi nu tot comunişti ar fi fost.

Aceştia, domnii mei, nu au nevoie nici de ştiinţă, nici de sistem de învăţământ, nici de literatură şi nici de limbă. Ei îşi au limba lor (un fel de pigin-Romanian), folclorul lor (care face să roşească până şi scândurile tarabelor din pieţe, tarabe pe care e instalată aparatura electronică de la care e difuzat acest folclor). Pe scurt, aceştia îşi au lumea lor sărăcită spiritual şi eu mă îndoiesc că ei sunt conştienţi de lucrul acesta. Dar noi… noi doar nu vrem să trăim în lumea aceasta.

ianuarie 2004,