Anatol Lapicus-Iurie Mahovici: intersecţia paralelelor

Prodigioasa capacitate a capodoperelor de a lansa evenimente avea să se confirme o dată în plus atunci cînd Visions de l’Amen, celebra lucrare de Olivier Messiaen, va da naştere nu doar fantasticelor himere compunînd viziuni apocaliptice, ci şi unui ansamblu real şi concret – duo de piane Anatol Lapicus-Iurie Mahovici. Premiera se va produce la 7 ianuarie 1993, cînd cei doi pianişti de 30 de ani vor umplea Sala cu Orgă din Chişinău cu o avalanşă de sunete bizare, mereu confruntate la extremele dinamice, mereu declanşînd coliziuni surprinzătoare pentru a smulge din profunzime ceea ce este cel mai de preţ într-un demers artistic – emoţia autentică. De o sinceritate aridă, cu linii melodice pline de pasiune, Visions de l’Amen, care au făcut, în anii ‘50, înconjurul lumii în versiunea poeticului cuplu Messiaen şi pianista Yvonne Loriod, un Dante şi Beatrice ai modernităţii, conţineau în sine misterul unor simboluri, a căror tentaţie deschidea libertatea reprezentării lor muzicale. Atunci, la debut, proaspătul duo va fi încîntat să declare că a fost imposibil să reziste ispitei de a interpreta o lucrare de un asemenea calibru în muzica secolului XX. Sigur, este frumos să te abandonezi complexităţii şi efuziunilor ei generoase, să te laşi provocat de efectele de culoare sonoră atît de favorabile pentru o demonstraţie strălucită de tuşeu pianistic. Intuitiv, însă, orice creator merge spre un resort interior, spre acel magic punct de atracţie care este singurul capabil să-l exprime şi să devină emanaţia propriei sale personalităţi. Pentru cei doi pianişti, care vor inaugura, din acel moment, un duo de piane, acest punct de atracţie va transpare în libertatea în care se desfăşoară această muzică ce te invită în efluviile ei secrete să-i cunoşti şi să-i dezlegi insolitul. Compozitor şi profesor la Conservatorul din Paris, Messiaen a compus Visions de l’Amen pentru ca el şi cea pe care a iubit-o, eleva sa Yvonne Loriod, să cînte la două piane pe scenele lumii. Intrată de atunci în repertoriul pianistic de pe mapamond, iată că, la cîteva decenii de la apariţie, Visions vor avea "previziunea" să deschidă o primă pagină în biografia duetului Lapicus-Mahovici care inaugurau un nou gen interpretativ, aducînd o nouă literatură muzicală şi un nou suflu în viaţa concertistică din Chişinău.

Deşi ca artişti încă tineri, tocmai de aceea demersul lor se va plasa în categoria încercărilor febrile de a găsi o altă expresie pentru fondul şi experienţa lor artistică. Elev de liceu şi Conservator al distinsei profesoare de pian Ludmila Vaverco şi stagiar al Institutului Muzical-Pedagogic "Gnesin" din Moscova, la ora debutului, Anatol Lapicus este şi el de trei ani profesor la clasa de pian a Academiei de Muzică. Colegul său de şcoală, de facultate şi de catedră, Iurie Mahovici, a absolvit, la clasa lui Victor Levinson, tot ce putea fi mai dur, şcolit, elegant şi plin de rafinament în şcoala de pian de la Chişinău, făcînd apoi şi doctoratul la Conservatorul din Sankt-Petersburg. În momentul lansării duetului, Lapicus şi Mahovici sînt laureaţi ai unor concursuri de interpretare, competiţii mai puţin răsunătoare, dar, oricum, purtătoare ale unui blazon de nobleţe, în timp ce apariţiile lor sporadice în public, Mahovici, cu un repertoriu Mozart, Beethoven, Liszt, şi Lapicus însoţind la pian violonişti, clarinetişti, saxofonişti, semnalau mai mult o autoprovocare pentru cariera concertistică decît o certitudine. Revelaţia Visions de l’Amen va fi şi revelaţia ideii de duo.

Este interesant să constaţi că într-o viaţă a paralelelor, în care doi elevi exersează îndelung aceleaşi studii de Cerni şi Clementi, ei se supun, în paralel, rigorii clasicismului ori se dedau elanurilor chopiniene şi sinuozităţilor fanteziste ale muzicii moderne, pentru ca, printr-o rotaţie ciclică, totul să se ia da capo, elevii de altădată devenind, în paralel, profesorii altor generaţii de învăţăcei – într-o viaţă atît de perfect aliniată, două paralele nu se vor intersecta niciodată decît dacă destinul nu te-a hărăzit să aduci în monotonia şi corectitudinea lucrurilor o imprevizibilă pată de culoare. După recitalul lor de debut în care Messiaen a avut şi cîţiva sateliţi de muzică contemporană (Freidlin, Biveinis, Ivanov), formula lor concertistică va avea o confirmare rapidă şi efervescentă, primită de public cu interesul locului în care nu a existat decît experienţa unor duete pianistice ocazionale, cu titlu provizoriu (Ludmila Vaverco–Victor Levinson, în anii ’50; surorile Elena şi Tatiana Tuşmalov, în anii ‘80), iar cei doi se vor ambiţiona de acum înainte să fie tocmai ei primul duo stabil. Programul Rahmaninov, cu Suita Fantezie nr.1 şi Suita nr.2, pe care le vor cînta, la distanţa de cîteva luni, la Chişinău şi Sankt-Petersburg, recitalul Mozart-Busoni (Fantezia în fa minor şi Uvertura la opera "Flautul fermecat") şi Busoni (Fantezia contrapunctică), reluat la Bucureşti după succesul de acasă, la Sala cu Orgă, unde vor prezenta, un an mai tвrziu, Şase studii în formă de canon de Schumann-Debussy, urmînd Liszt, cu un program tot din şase compoziţii (Hexameron, Concert patetic, Don Juan etc.), şi un recital Debussy şi Ravel, susţinut cu diverse ocazii la Chişinău şi în provincie... Iată un repertoriu realizat numai în doi ani şi folosit cu spontaneitatea şi curiozitatea de a descoperi, graţie fuziunii a două claviaturi, noile capacităţi de expresie ale instrumentului cu "ciocănele". Timbrul lui atît de dificil de nuanţat va profita de un plus de culoare, sonoritatea se va îmbogăţi din contul dialogului celor două piane, această extindere a paletei coloristice, multiplicarea şi aprofundarea planurilor lărgind perspectiva şi imprimînd interpretării o rezonanţă orchestrală. Dezideratul este punctat: cei doi pianişti, un cuplu pe cît de omogen pe atît de diferit, vor putea să se identifice, aşa cum şi-au dorit, într-o nouă dimensiune artistică.

Primele lor recitaluri din anii ‘93–’94, susţinute în viraje mai puţin obişnuite (o primă audiţie a programului selectat din Şase episoade antice, Marea, Alb şi negru de Debussy şi Mama mea gîscă, Vals şi Rapsodia spaniolă de Ravel va fi testată mai întîi "pe teren", la o şcoală de muzică din Sîngerei, şi doar apoi prezentată spectatorului din Chişinău şi, peste cîţiva ani, celui francez), vor scoate în relief, dincolo de tatonările unui început, cel puţin două din opţiunile repertoriale definitorii ale acestui duet de pianişti: Rahmaninov şi muzica franceză. Programele lor de concert se vor diversifica şi îmbogăţi, ei îşi vor construi, pe parcurs, un repertoriu axat pe epoci componistice şi stiluri muzicale, în timp ce mostre ale literaturii genului, atît de gustate de public, vor marca apariţiile lor cu ropote de aplauze ori de cîte ori vor cînta Allegro brilliante de Mendelssohn-Bartoldy, sau, cu aceeaşi strălucire, Rondo de Chopin, sau Fantezia în sol minor de Schubert. Dar fidelitatea cu care vor reveni la Rahmaninov, în cele mai diverse combinaţii repertoriale, şi predilecţia pe care o vor manifesta pentru Debussy, Ravel şi, în ani diferiţi, selecţia din Faure, Saint-Saens, Bizet, Milhaud, sau Poulenc va face parte deja din personalitatea lor artistică. Adevărate "furtuni sufleteşti" şi explozii de lirism slav remediate la modul subtil şi sofisticat, în cel mai elegant şi discret stil galic. Rahmaninov va fi cîntat cu obstinaţie la Chişinău, în Rusia şi Franţa, apoi din nou la Chişinău şi – de ce nu? – la Sîngerei şi Tiraspol, celor două Suite li se vor alătura Şase piese, op. 11, Dansurile simfonice, Rapsodia rusă şi, din lucrările mai mici, Scerzzo, Polca italiană I şi II, Romanţa, acestea completînd arhitectura unor programe din alţi autori, ori constituindu-se în recitaluri generice aparte, ca cel de la Sala cu Orgă din aprilie 1996. Înregistrările cu duo Lapicus-Mahovici din aceste concerte (Radioteleviziunea Naţională a reuşit, de altfel, să "prindă" în obiectiv aproape toate apariţiile lor din Sala cu Orgă) probează un Rahmaninov concentrat pe elementele sale esenţiale: lirismul şi expresivitatea în formele ei cele mai pure. Dacă e să ascultăm rahmaninoviana lor la patru mîini ori două piane, ceea ce frapează este spontaneitatea şi libertatea interpretării, care se pliază perfect pe stilul autorului Rapsodiei ruse. De fapt, acest caracter specific, în care dramaticul este pătruns de lirism şi contemplare străbătute de tensiuni care sînt şi ele lirice, a pasionat mai mulţi interpreţi ai muzicii lui Rahmaninov. Duetul Lapicus-Mahovici va reuşi să însceneze jocul lor de lumini şi umbre, dar acele valuri de patetism luminos alternînd cu efluvii de tandreţe se vor datora, tehnic vorbind, nu numai şi nu atît contrastului de sonorităţi şi conflictului ritmic dictat de textul muzical. Cei doi vor avea, înainte de toate, o sonoritate  străbătută de la un capăt la altul de un suflu emoţional continuu, amploarea acordurilor şi imaginea pianului-clopote va veni tot de acolo, din caracterul monumental, la care se va adăuga impetuozitatea şi robusteţea cascadelor tehnice, într-o asociere, la fel de specială, cu vocalizarea sunetului pianului şi obţinerea unui sunet "cîntat". Altfel spus, duo-ul Lapicus-Mahovici va pune în aplicare o şcoală de pian care va surprinde un Rahmaninov în expresiile sale cele mai subtile. O furtună de pasiuni dezlănţuite, pe cît de liber pe atît de savant construite, alături de tandre mărturisiri lirice amintind ecourile vocalizelor din străfundurile stepei ruseşti – cerul şi pămîntul privindu-se, cu uimire, în oglinda celor două piane.

Compatibilitatea pentru un anume climat afectiv şi o anumită structură a limbajului muzical vine, desigur, din arsenalul profesional asimilat, dar şi dintr-o sensibilitate artistică formată şi cultivată de mediul în care destinul a vrut ca cei doi artişti să trăiască. Viaţa şi creaţia sînt, adesea, atît de strîns legate încît scena devine o formă a vieţii şi viaţa o variantă a scenei. Copii ai sud-estului european, născuţi în Basarabia sovietizată, Anatol Lapicus şi Iurie Mahovici vor studia formîndu-se într-un oraş în care va domina cultul limbii ruse, profesorii lor, deşi evrei, vor veni şi ei din centre muzicale ruseşti şi din cultura rusă, de care, prin mii de fire invizibile, vor fi legaţi cei doi absolvenţi ai Institutului "Gnesin" şi Conservatorului "Rimski–Korsakov". În ’96, vor susţine un recital de muzică romantică la Moscova, în prestigioasa Sală "M. Glinka" dotată cu două piane etalon şi adaptată pentru înregistrări, dar şi pentru concertele celor mai bune duo-uri de piane. Anatol Lapicus se va despărţi de Institutul "Gnesin" în ’89, profesorii săi, însă, nu vor uita să-l invite, peste mai mult de un deceniu, în juriul unui concurs internaţional al tinerelor duete de piane, inaugurat, în 2001, la Novomoskovsk. Va pleca, fireşte, cu partenerul său de duo, Iurie Mahovici, pentru un recital Schubert, Ravel, Mendelssohn în faţa profesorilor săi, recital pe care îl vor considera, aşa cum vor declara, cel mai important şi responsabil examen profesional în cariera lor de muzicieni independenţi. Examenul va fi susţinut cu brio nu numai de cei doi pianişti-profesori, dar şi de protejaţii lui Anatol Lapicus, duo-ul elevilor Jar-Timofeev care-i vor devansa pe toţi concurenţii, cîştigînd Grand Prix-ul unui concurs la care nu s-a acordat Premiul I şi II. Dar turul lor de forţă în Rusia nu se va limita la Novomoskovsk. În aprilie ’99, vor avea un turneu din patru concerte la Novosibirsk, apoi, în 2001, după ce vor cînta la un Festival muzical în oraşele de pe Volga, la Samara, Toliatti, Saratov, Ulianovsk, fiind invitaţii unui duo de piane rus, vor susţine 28 de concerte timp de 31 de zile în Siberia, la Novokuzneţk, Prokopievsk, Barnaul, Tomsk şi Biisk. Enorme săli de spectacole, bilete vîndute din timp şi spectatori inundînd masiv manifestări publice – pentru o comunicare completă mai e nevoie de două piane-clopote care să facă să vibreze un sunet şi o sensibilitate anume în universul plin de sensibilitate al muzicii.

Este curios să-i asculţi dialogînd, Iurie Mahovici vorbind romвna şi Anatol Lapicus rusa, o rusă savantă şi intelectualizată care, desigur, nu se datorează serviciului militar în armata sovietică pe care, chiar dacă pianist fiind, va fi obligat să-l facă într-o unitate de infanterie motorizată (!), ci, aşa cum va declara într-un interviu, pasiunii sale pentru lectură. Extrem de diferiţi ca temperament, caracter, opţiuni şi pînă la hobby-uri (dacă Lapicus preferă cartea, Mahovici a făcut dans sportiv de performanţă), aceste diferenţe se vor surprinde în pianistul expresiei exterioare care este Iurie Mahovici şi în maniera energiilor concentrice ale colegului său de duo, Anatol Lapicus. Un flux şi reflux în continuă mişcare care se resping apropiindu-se şi care se apropie pentru a se respinge? Ascultîndu-i la Sankt-Petersburg, unde vor cînta, în august 1993, pe scena Teatrului de Estradă, celebra pianistă a nu mai puţin celebrului duo de piane rus Liubov Bruk-Mark Taimanov avea să afirme tocmai contrariul: "Sînt absolut diferiţi în maniera lor de interpretare şi e ciudat că cei doi nu intră într-o relaţie antagonistă, ci se completează unul pe altul". Axioma că într-o controversă sau conflict de principii, de caractere sau puncte de vedere, adevărul – aici adevărul artistic – se află "undeva la mijloc!", în acel spaţiu secret, identificabil doar dacă ai intuiţie, pregătire şi har, este poate cea mai potrivită să ilustreze resortul interior al funcţionării acestui duo. Curiozitatea e că repetiţiile lor se desfăşoară într-o înţelegere mutuală desăvîrşită, ea va stabili că doar exerciţiului continuu al pianelor îi este rezervat dreptul exclusiv la replici, polemici şi concesii din care se va naşte, aşa cum şi-au dorit, fructul multrîvnit al variantei finite.

Diferiţi şi aceiaşi, situaţi la extreme şi adoptînd unitatea într‑o formulă de duo, tentaţi de rafinamentele şi simbolurile sofisticate ale lui Messiaen şi, tot ei, abandonîndu-se temperamentului poetic şi sentimental al lui Rahmaninov. Maniera de interpretare, la fel şi opţiunile lor repertoriale prezintă toate semnele acestor caractere. De aceea atunci cînd vor inaugura galeria romanticilor prin recitaluri Chopin, Liszt, Schumannm, reluînd necontenit acelaşi Rondo de Chopin, sau Fanteziile de Schubert, imboldul firesc de explorare a repertoriului pentru două piane îi va aduce, deloc întîmplător, în locul unde se află tezaurul. Soli ai visării şi ai elanurilor debordante şi, în acelaşi timp, sensibilităţi rănite pline de discreţie şi tandreţe, romanticii ofereau o perspectivă inepuizabilă a contrariilor. Mai ales Schubert şi Chopin care exaltă în felul lor unic poezia şi libertatea, suprema lor detaşare, misterul ce pluteşte deasupra lor şi învăluie singurătatea lor poetică, în fine, magnificele melodii, adevărate mărturisiri confidenţiale înveşmîntate în eleganţă şi discreţie – aici e cheia care le va deschide cel mai lesne celor doi pianişti porţile spre inimile ascultătorilor. Sigur, nu va fi uitat nici Liszt, ei vor aduce un pios omagiu veşnicului rătăcitor într-un recital generic din martie 1994, în care vor evoca măreţia meditaţiei şi profunzimea emoţiilor acestei muzici, revelîndu-i esenţa: vibraţiile sufletului şi înalta spiritualitate cu care a înzestrat-o creatorul ei rebel. Dar pentru că vor reveni mereu la Schubert, la Fantezia în sol minor şi Rondo în la major, şi, cu aceeaşi fidelitate, la Rondo-ul de Chopin, te întrebi dacă nu cumva aceste fîşii de sentiment, de strălucire, de sinceritate, de nobleţe şi discreţie sînt alese pentru că oferă atît de bine şansa de a dezvălui de fiecare dată nu numai o nouă optică asupra lucrării, dar şi pe cea de a-ţi trăi propria identitate. Aici paleta lor sonoră este mai densă, lirismul capătă o intensitate mai accentuată, fără însă a se exagera latura debordantă a expresiei romantice, cum procedează adesea unii interpreţi apelînd la inutile mişcări exterioare. Sobri, riguroşi şi, în acelaşi timp, cu un tuşeu plin de farmec, ei vor reuşi la fel de bine să fie exaltaţi şi poetici. O manieră a unităţii în care şcoala şi precizia va ordona avîntul, iar instinctul va da un suflu de căldură unei şcoli.

Cu atît mai firească concentrarea lor, pentru o anumită perioadă (mai-decembrie 1997), asupra operei lui Brahms, cel ce a creat în plină epocă romantică, lăsînd o moştenire marcată însă de nostalgia clasicismului. Dansurile ungare, Valsurile reluate frecvent, Preludiile corale, Variaţiunile pe o temă de Haydn, Cîntecele de dragoste (o parte din ele fiind înregistrate pe un excelent CD, singurul care au reuşit să-l realizeze) sînt tot atîtea mărturii ale rigorii unor forme ce reclamă imperios pianul stilului clasic şi, în acelaşi timp, un simţ acut al melancoliei, al elanurilor şi exploziilor camuflate, al nostalgiei. Cei doi pianişti vor intra în altă sferă de comunicare, unde sunetele au alte calităţi expresive, constituindu-se în fraze care vor dăltui în imagini şi privelişti sonore freamătul unui suflet singur.

La Bucureşti, după recitalul lor de muzică franceză de la Ateneul Romвn din ianuarie 1997, revista "Actualitatea Muzicală" le-a pus calificativul 1Ş1ş1, considerînd că astfel pot cînta la două piane numai "doi pianişti desăvîrşiţi pentru ca muzica rezultată să fie unitară şi unică în planul adevărului artistic". Sînt aprecieri care pot flata doi tineri artişti, al căror ansamblu avea, la acea oră, patru ani de experienţă artistică şi un repertoriu suficient de extins pentru a ajunge în zonele mai puţin explorate ale literaturii genului. Programul lor alcătuit din patru suite pentru pian la patru mîini de Ravel (Mama mea gîscă), Faure (Dolly), Bizet (Jocuri de copii) şi Debussy (Mica suită) şi compoziţii pentru două piane, Carnavalul animalelor de Saint-Saens şi Scaramouche de Milhaud, va fi, potrivit criticului bucureştean, "o alegere repertorială de mare rafinament cultural". De fapt, această alegere nu va reprezenta decît o parte dintr-o "expediţie" de amploare a celor doi în spaţiul muzicii franceze. În primul rînd, Debussy, ale cărui Şase episoade antice, sau Preludiul la după-amiaza unui faun, sau aceeaşi Suită mică vor avea o regularitate ciclică a prezenţei între anii ’93 - ’97; la fel şi Ravel făcînd deliciul publicului de toate vîrstele pentru care le va plăcea să cînte celebrul Vals sau Rapsodia spaniolă, sau aceeaşi suită Mama mea gîscă; la fel şi Bizet ajustat, cu cicluri la patru mîini, în programe pentru copii, în care vor relua Carnavalul animalelor de Saint-Saens şi acelaşi Scaramouche de Milhaud care va face ocolul tuturor sălilor de concert şi va bate toate recordurile la capitolul frecvenţa interpretării. În definitiv, aceste configuraţii repertoriale profilate pe anumite opţiuni în materie de sonoritate, expresie, stil vor trăda, dincolo de dorinţa firească de a epata, de a smulge aplauzele unui spectator încîntat să aplaude o bijuterie dublată la două piane, preocuparea celor doi de a descoperi pe această latură limbajul care ar putea cel mai bine să-i exprime.

Înregistrările cu duo Anatol Lapicus-Iurie Mahovici realizate direct în sălile de concert reconstituie aproape integral repertoriul lor de muzică franceză. Deşi cîntă şi el visător şi poetic, pianul lui Debussy nu mai este pianul romantic, ci unul cu totul nou care aduce o altă respiraţie, alte culori şi nuanţe ce compun dintr-un joc extrem de rafinat o altă atmosferă. Preludiul  la după-amiaza unui faun, transpus pentru două piane din varianta pentru  orchestră, este pentru ei tocmai aventura de a extinde sonoritatea a două instrumente la o nouă dimensiune şi va cuprinde timbrul flautului în dialogul lui cu orchestra, în acest univers al libertăţii şi, în acelaşi timp, al rigorii palpitînd tema flautului faunului. Tenta poetică va transpare şi la Ravel, compozitorul nostalgic al copilăriei pierdute, şi ce altceva dacă nu poezia copilăriei, la care vom dori mereu să ne întoarcem, vibrează în ciclul Mama mea gîscă pe care cei doi o vor dezvălui cu supleţea şi inspiraţia unor maeştri. De la delicioasele Jocuri de copii ale clasicului Bizet, parcurgînd cu Faure "o curbă lentă" de la romantism la muzica secolului XX, la Debussy, Ravel, Messiaen, Milhaud, al cărui Scaramouche va reafirma de atîtea ori elanul creator şi bucuria nestăvilită de a trăi, acest panoramic al muzicii franceze în ipostazele lui cele mai reprezentative este, poate, mesajul cel mai concludent relativ la demersul celor doi în materie de expresie, sonoritate, modul de a construi dialogul şi unitatea a două piane.

În 1996, o parte din repertoriul lor francez (Bizet, Debussy, Ravel, Messiaen) va fi supus verificării chiar în Franţa unde cei doi vor fi invitaţii unui festival cu genericul "Ouest–Vest" şi unde vor susţine patru recitaluri la Die şi Valance. Gustul pentru o arhitectură conceptual justificată a programelor va fi manifest şi în aceste apariţii în care Messiaen e flancat de Ligeti şi Freidlin, Bizet cadrează cu Rahmaninov, Schubert şi Mendelssohn, iar pentru un recital impresionist nu e nimic mai potrivit, fireşte, decît Debussy şi Ravel. Or, succesul deplin de care s-au bucurat, alături de aplauzele unui public entuziast, s-au datorat, s-a scris, originalităţii pianisticii lor, alta în raport cu şcoala de pian franceză. Francezii îşi vor identifica idolii cu surpriza de a-i găsi mai lirici; un suflu continuu, asemeni respiraţiei, va anima atmosfera acestei muzici care va fi mai degrabă o muzică a sufletului, a emoţiei, a elanurilor şi nu doar a viziunii rafinate de stări şi privelişti.

Dar...nu a fost nevoie să ne deplasăm la Die, pentru ca, la fel cum ar fi fost la Die, să audiem un splendid recital al duo-ului Lapicus-Mahovici prezentat cu cîteva zile înainte de turneu, în sala de spectacole a Muzeului Naţional de Arte Plastice din Chişinău. În lipsa celui de al doilea pian, se va cînta la patru mîini, selecţia – Debussy, Rahmaninov, Schubert, Mendelssohn – oferind cîteva bijuterii din acest repertoriu. Pentru Şase episoade antice de Claud Debussy, o întreagă lume dispărută dar integrată perfect sonorităţilor ce anticipează muzica secolului XX, pianul la patru mîini al celor doi va pune în lumină întreaga paletă de culori (a plăcut, în special, sunetul limpede şi cald din pasajele lente) din care se compune inconfundabilul stil debussyan. Prin contrast, Allegro brilliante va fi scena virtuozităţii şi a strălucirii concertistice care va face mai degrabă ravagii printre spectatori ("vor rezista – nu vor rezista"?) decît să afecteze echilibrul, buna coordonare şi fluenţă sincronă a ansamblului. Şi chiar dacă libertatea şi elanul expresiei vor fi, pe moment, culpabile de imprecizia unor detalii din pasajele de virtuozitate, aceste mici neglijenţe vor fi insignifiante în raport cu ceea ce au reuşit ei să realizeze în Fantezia în fa minor de Schubert, lucrare de o rară frumuseţe, în care vocea unei melodii, reluate parcă pentru a vedea pînă unde pot ajunge nuanţele tandreţei, părea a fi tocmai vocea acelei fiinţe, despre care Antoine Golea, referindu-se la Schubert, spunea că e "vocea ce se află în comunicare directă cu tainele universului".

Retraşi în munca lor de creaţie, la vîrsta de 40 de ani încă celibatari convinşi, Anatol Lapicus şi Iurie Mahovici, fără a fi pianişti itineranţi cu o arie întinsă de turnee, îşi vor lega strîns viaţa de sălile de concert din Chişinău şi de catedra pedagogică. Iurie Mahovici va deţine, de la un moment încolo, funcţia de decan al uneia din cele mai importante facultăţi a Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice, cea de artă interpretativă, muzicologie şi compoziţie, ochiul său de "romantic rafinat" fixînd problemele a peste 600 de studenţi şi 200 de profesori. Clasele lor de pian vor continua, evident, tradiţia pianisticii Vaverco – Levinson, cu absolvenţi care vor lucra la Chişinău, în Romвnia, Rusia, SUA, Germania, Siria, avînd pregătirea şi potenţialul acestei şcoli. Amprenta duo-ului lor va transpare, oricum, şi aici, în cursul "ansamblul la două piane", pe care vor reuşi să-l prelungească pînă la doi ani de studiu şi făcîndu-l atractiv şi spectaculos prin spiritul de emulaţie pe care îl cultivă, dar şi prin concertele pe care cei doi pianişti-profesori le vor prezenta a doua zi la Academia de Muzică sau la Sala cu Orgă. Şi, mai degrabă, tot dintr-un impuls pedagogic vor iniţia recitalul "Din istoria duetelor de piane", cu un program de muzică barocă (Bach, Haendel, Scarlatti, Clementi), pe care timp de trei luni, din noiembrie ’98 şi pînă  în ianuarie ’99, îl vor prezenta într-un concert cu abonament din Sala cu Orgă, urmînd Colegiul de Muzică din Tiraspol şi – ce viraj! – Academia de Muzică "Gh. Dima" din Cluj, apoi din nou Chişinău, Academia de Muzică "G. Musicescu". Din varii motive, "istoria" nu va mai fi continuată şi nici muzica barocă nu va mai reapare decît extrem de rar în concertele lor publice. Pentru integrale istorice e nevoie, probabil, de alte premise şi alte oportunităţi, de un spirit minuţios şi magistral care să meargă infailibil spre ţinta propusă. Sarcină pe cît de frumoasă pe atît de greu de realizat în condiţii în care pentru orice concert la Sala cu Orgă trebuie să caute sponsori, apoi să înfrunte şi să convertească de partea lor un spectator care nu întotdeauna este dispus să aplaude fierbinte şi să vină la un concert academic, oricît ar fi el de motivat "istoric".

Cei doi pianişti vor fi tentaţi mai degrabă să cerceteze limbajul muzicii moderne şi, pe lîngă cele cîteva compoziţii de Freidlin, Ţvasman, Ligeti, Zagorschi, Ştefaneţ etc. (unele implicînd orchestra sau instrumente aparte) pe care le vor prezenta în concertele Festivalului de Muzică Nouă de la Chişinău, după experienţa recitalurilor Debussy, Ravel, Messiaen, o nouă abordare a muzicii franceze nu întîrzie să se anunţe: Francis Poulenc. Prodigios elaborat şi selectat din lucrări care să reproducă atmosfera acelui limbaj unic care este muzica lui Poulenc (Sonata pentru patru mîini, Capriccio, Sonata pentru două piane, Elegia), recitalul lor va miza pe o surpriză, monoopera Vocea umană. Transpus în muzică după piesa cu acelaşi titlu de Jean Cocteau, drama se derulează în jurul unui singur personaj, o femeie care află, la telefon, că este abandonată, victima, în disperarea ei, sfîrşind prin a se sinucide. Dar spectacolul care se va juca nu va fi doar cel al eroinei. Parcurgînd toate fazele disperării, urcînd pe culmile ei, muzica lui Poulenc va capta atît de mult pe interpreţii ei, încît cei doi pianişti şi vocea-Lilia Şolomei vor părea ei înşişi întruchiparea spectacolului unor victime. Se va scrie, de altfel, că Vocea umană a fost pentru spectatori tot ce s-a putut asculta la Chişinău mai emoţionant şi cutremurător în materie de muzică modernă. Dar nu se vor da detalii că în finalul acelui concert din 13 noiembrie 1999, culisele ofereau şi ele un spectacol în care cei trei interpreţi, strangulaţi de emoţie, cu ochii injectaţi, vor trăi şocul eliberării din captivitatea unei muzici, al cărei impact violent l‑au re-creat ca pe un segment incandescent al propriei lor experienţe.

După vechiul obicei, o primă audiţie din programul Poulenc se va produce mai întîi la Sîngerei, urmînd ca tot sfîrşitul anului ’99 cei doi pianişti să îl dedice celuia care a fost considerat "maestru al tragicului în care transpare măreţia". Vor susţine cîteva recitaluri la Chişinău, la fel şi în Transnistria, într-o zonă în care, în virtutea circumstanţelor politice nefavorabile, alţi interpreţi nu riscă să se deplaseze. Anatol Lapicus şi Iurie Mahovici vor fi, poate, singurii artişti care vor păstra legătura cu malul stîng al Nistrului, toate programele lor emblematice, Rahmaninov, romanticii, Brahms, muzica franceză, la fel şi programul de muzică barocă, fiind prezentate, în ani diferiţi, la Colegiul de Muzică din Tiraspol. Cu o rîvnă comparabilă cu cea a lui Albert Schweizer cîntînd la pian Bach în junglele africane, ei se vor deplasa la Bender şi, cu Vocea umană, la Dubăsari, vor cînta mai întîi programul Schubert, Schumann, Chopin la Casa de Cultură din Cahul şi doar apoi îl vor proba la pianele etalon din Sala Muzeului "M.Glinka" din Moscova, vor cînta Mendelssohn la Străşeni şi la Phenian, în 1997, Faure, Rahmaninov, Schumann şi iarăşi Mendelssohn la Bălţi, revenind mereu, ca la un ax al Pămîntului, la acest misterios Sîngerei, loc pe care îl vor alege, în afară de Chişinău, pentru o demonstraţie de forţă a întregului repertoriu pentru două piane sau patru mîini. Asta, fireşte, pentru că sînt convinşi că muzica este eternă, limbajul ei universal, iar cei ce o ascultă, oriunde s‑ar afla, la Die, Sankt-Petersburg, Bucureşti, Novosibirsk sau Sîngerei, o ascultă cu încredere şi cu inima deschisă.

1