Ilona şi împărăţia

Stătea rezemată de pervazul ferestrei şi urmărea cum trec trenurile încărcate cu soldaţi şi muniţie prin gara lor de provincie. Zilele de vară erau lungi şi fierbinţi, după-amiezile toamnei aveau soarele ca o pată ştearsă într-un colţ de sticlă murdară. Trenurile opreau numai pentru zece-cincisprezece minute, cât să-şi facă mici ajustări tehnice sau să-şi completeze proviziile, apoi îşi continuau drumul din care nimeni nu ştia când şi cum se vor întoarce, căci veşti despre o deplasare inversă pe vremea aceea încă nu începuseră să sosească. Zgomotul roţilor de tren, fluieratul ascuţit al locomotivei, reluat în fiecare dimineaţă şi, uneori, în plină noapte, o făceau să tresară în somn, îi dădeau o stare de angoasă tulbure, de aşteptare fără nume şi fără finalitate. Urca, a doua zi, în turnul de apă de lângă semafor ca să privească spinările lor şerpoase, cenuşii, gonind spre linia orizontului. Era pentru prima dată în viaţa ei când venirea trenurilor nu însemna, de fiecare dată, o mică surpriză, nu-i alimenta nevoia de noutate, voluptatea schimbării gustată de cineva care are norocul să locuiască în preajma unei halte de cale ferată. Pentru că o haltă înseamnă o identitate. Era de ajuns să existe ca să-ţi anuleze senzaţia de izolare, de pierdere în spaţiu, de loc alb pe hartă, le explica ea colegelor de şcoală, mirate că o fată îşi poate face o asemenea obsesie. Dar Ilonei nu-i păsa. Îi plăcea să se plimbe printre şine, de-a lungul vagoanelor, să aspire mirosul acru de cărbune, aroma sa uşoară părea amprenta olfactivă a lumii de care erau impregnate, iar ea îi descifra mesajele ascunse, penumbrele sentimentale imbricate în carnea "cutiilor" de metal înşirate ca mărgelele pe firul de aţă. Îşi imagina case, oameni, păsări şi peisaje insolite, cărora acele garnituri le fuseseră elemente familiare şi indispensabile, cum sunt cărămizile unei case sau grinzile unui pod. Îşi imagina despărţiri cu bezele în vânt şi batiste parfumate, ca în filmele romanţioase de la începutul secolului, pe care le privea la cinematograful din oraş. Tot acolo, la fiecare sfârşit de săptămână, vedea şi jurnale de actualitate din cronica oficială, instantanee care livrau o marjă mult mai sigură nevoii sale de fabulaţie, de pildă, descinderea augustei perechi matrimoniale, printre flori şi marşuri somptuoase, pe un alt peron de gară, împodobit ca de sărbătoare: "Majestăţile lor, Regele şi Regina, sosesc în vacanţă la Sinaia!..." – vocea guturală, uşor exaltată a crainicului, răzbind din culisele acelui spectacol vizual de mare intensitate, pe care îl sorbea cu nesaţ, nu ar fi confundat-o nici chiar în mijlocul celui mai aprig vacarm. Crâmpeie de realitate, proiectate pe ecran, condensau într-o masă omogenă, proteică, rochii de gală şi uniforme cu panaş, legănându-se în ritmul "Valurilor Dunării", căşti de pompieri lustruite, folosite pentru stingerea unor incendii butaforice, automobile "Ford" decapotate, lunecând relaxat pe bulevardele capitalei, ceasuri cu lănţişor ascunse în buzunare de catifea, cupluri sub clar de lună pe faleză, trabucuri schiţând în aer arabescuri japoneze în "groapa de lei" a bursei de la New York, vase transoceanice brăzdând voios apele pământului, jocul pistoanelor mecanice în hala motoarelor, miniştri în frac şi cu lornioane opace la şedinţele Camerei, aeroplane sofisticate la salonul de la Paris, ai căror piloţi, cu ochelari ca de lilieci uriaşi, dintr-o specie necunoscută, îi zâmbeau şi-i fluturau din mână... ei, Ilonei... ba nu, celui care le imortaliza acrobaţiile aviatice, dansatoare de revistă pe scena teatrului din Berlin, fluturându-şi în ritm de cancan fustele vaporoase, îmbulzeala pelerinilor la Assisi, rafturi de cărţi spre care urcai pe o scară circulară de parcă ai fi rătăcit prin burta unui miriapod uriaş... – toată această fascinantă îmbinare de oameni, locuri şi obiecte, sfidând comunul unei existenţe anoste, tulburând o adolescenţă exilată într-un neînsemnat oraş de la marginea ţării, imagini de vis pe care i le oferea generos o sală de cinema, spălau chipul Ilonei cu fâşii alb-negre, pulsatile, dându-i un aspect fantomatic, de mic mascaron, şi nimic nu reuşea să-i tulbure concentrarea privirii fixate pe ecran, uitând să mai clipească.

Găsea prilejuri de uimire şi încântare ori de câte ori "prindea" escala vreunui tren de pasageri în mica lor gară de provincie, şi pentru a-şi ascunde mai abil intenţiile şi a nu da senzaţia celor dinlăuntru că sunt supravegheaţi, se prefăcea căutând pe cineva aflat într-unul din vagoane - un domn, o doamnă, o fiinţă cu care avea de discutat ceva, căreia să-i comunice ceva important -, şi la adăpostul acestui tertip străveziu în care ajungea să creadă ea însăşi, şoptindu-şi pentru o clipă "şi dacă ar fi adevărat?", spera să smulgă secretele micului popor ambulant, instalat în cuşete tapiţate sau înghesuit promiscuu în vagoane de clasa a III-a. Încerca să "fure" trecutul acelor oameni şi, tot aşa, încerca să le ghicească viitorul, pentru a spune, eventual, după aceea (contemplându-le feţele încordate în aşteptarea verdictului) dacă merită să-şi mai continue drumul. Ştia că nu era frumos să spioneze. În acelaşi timp, înţelegea că ar fi putut atrage privirile celor din interior, dornici la rându-le să-şi întrerupă monotonia drumului – deconspirarea trebuia prevenită cu orice preţ! –, şi îşi lua o mină nepăsătoare, contrazicându-şi lejer camuflajul iniţial, al fetei "aferate", spre a nu-şi trăda curiozitatea şi vulnerabilitatea. Nu vroia să le prilejuiască, la despărţire, celor care poate o scrutau din obscuritatea vagoanelor, pe ascuns sau mai pe faţă, o atitudine de superioritate, pe care să nu o poată controla. Izbutea astfel, fără să se lase prinsă, să-şi astâmpere setea de noutate, chiar dacă niciodată cu privelişti la fel de surprinzătoare şi de luxuriante precum cele de la cinematograf – forme şi lucruri pe jumătate văzute, pe jumătate închipuite. Un tren era o "carte deschisă", chiar dacă părea la prima vedere un spaţiu al recluziunii, trebuia doar să ştii să citeşti în ea. Puteai foarte bine să nu pricepi nimic, să te uiţi la călători ca la nişte umbre rătăcitoare, şi de fapt asta făceau majoritatea oamenilor - se repliau în faţa necunoscutului, evitau, instinctiv, întâlnirea cu ceva ce le-ar fi tulburat comoditatea percepţiilor, oameni pentru care, între a pleca şi a rămâne pe loc nu era nici o diferenţă: schimbarea aceasta nu implica nici un stigmat, nici un motiv de insomnie, nici o bulversare interioară. 

De câteva luni însă trenurile aveau pentru Ilona aceeaşi înfăţişare ursuză, refuzând să-i comunice vreo idee nouă, care să-i ţină de urât o zi întreagă, să-i deschidă perspectiva altor impresii, colorându-i aşteptarea cu dulci reverii şi vagi presupuneri. Curgerea aceasta anonimă, de vagoane fără chip şi fără semne distinctive, îi îngustase necruţător evantaiul alternativelor vieţii, savoarea visărilor în care se pierdea. "Se duc să cucerească împărăţia de la Răsărit", i-a spus tata, atunci când îl întrebase într-un târziu, exasperată de continua, impasibila perindare a mărfarelor militare prin faţa geamului casei lor dinspre calea ferată, "postul său de observaţie", cum îl botezase în secret, mobil`ndu-şi reveriile. Nu ştiu ce să zică. Enormitatea explicaţiei pe care-o primise, şi încă una neglijent aruncată, de parcă nu s-ar fi dorit luată prea în serios, o puneau în mare încurcătură. "De ce, tată, pentru ce le trebuie asta?" "Cum de ce? Aşa s-a hotărât."

Tatăl ei era acar şi nu obişnuia să regrete nimic. Mergea de trei ori pe zi şi seara târziu, când trecea expresul de noapte, pentru a schimba macazul. Era un mic zeu pe o porţiune de cale ferată, aceea din dreptul haltei unde trăiau. Ilona îl văzuse mereu învestit cu o misiune specială, mai importantă decât oricare alta, pentru că de el depindea buna desfăşurare a lucrurilor, adică "alergarea" aceasta a trenurilor care unea ţinuturile îndepărtate, dar nici măcar atotputernicul ei tată nu mai vroia s-o ajute, nu reuşea (sau nu îndrăznea?) să intervină, să refacă lumea, aşa cum o ştia Ilona de când se ţinea minte: imprevizibilă, diversă, policromă. "Se duc să cucerească împărăţia de la Răsărit"... Acarul era un om liniştit şi echilibrat, în contrast cu firea emotivă a fiicei sale. Însă, de data aceasta, tonul cu care-i vorbise nu reuşea să pară unul neutru, indiferent, ci sugera – din pudoare şi, probabil, cu un rest de orgoliu - dezamăgirea celui învins de împrejurări imposibil de controlat, şi mai puţin teama că s-ar fi putut să-şi spulbere aura de infailibilitate în ochii Ilonei. Nici măcar el, stăpânul căii ferate, nu ştia prea multe din ceea ce se întâmpla de la o vreme încoace şi se lăsa exprimat în cuvinte. Cu acest sentiment difuz, niciodată mărturisit, acarul continuă să-şi facă imperturbabil şi conştiincios datoria, iar fata a înţeles că insistă degeaba şi nu a mai cerut alte amănunte.

Ţara îndepărtată, spre care curgeau fără istov garniturile înţesate cu soldaţi şi armament greu de luptă – tunuri, tancuri, proiectile, mortiere – trebuia, după Ilona, să fi fost atât de întinsă şi nepătrunsă, încât puteai să o asemeni cu un burete uriaş sau cu un turbion înspăimântător în mijlocul oceanului, de felul celui care înghiţise Atlantida, sau cu o "gaură neagră" în spaţiul cosmic, în stare să absoarbă orice corp, oricât de mare, comeţi şi planete, dacă acestea ar fi avut nefericita idee să graviteze în proximitatea ei. De aceea, probabil, nu mai conteneau convoaiele de război pe calea ferată, iar speranţa fetei scădea cu fiece zi. Vorbeau şi impiegaţii care intrau să tragă o duşcă la sfârşitul schimbului cu tatăl Ilonei înainte de a merge pe la casele lor. Clătinau din cap, încruntaţi, şi tăceau. Ezitau să-şi ducă gândurile prea departe, pe urmele trenurilor militare, temându-se pesemne că vor eşua, că ar intra astfel într-o zonă de negură şi sălbăticie, în care instinctele i-ar fi părăsit, unde experienţa de viaţă nu le-ar fi folosit la nimic. Pitită în culcuşul său, Ilona auzea din cealaltă cameră respiraţia precipitată a bărbaţilor, vroia să fie cât mai puţin luată în seamă, pentru a-i lăsa să vorbească netulburaţi. Dar nu prezenţa ei îi stingherea, ci propria lor nesiguranţă şi incertitudine. Lipăitul degetelor pe cănile de metal, sorbiturile mari, de oameni însetaţi şi veşnic nemulţumiţi, se prinseseră ca nişte scame de imaginea care-i răsărea în minte ori de câte ori se gândea la procesiunea nesfârşită de militari şi arme pe calea ferată spre aceeaşi misterioasă, inexpugnabilă ţintă, pierdută în adâncul stepelor aride...

"După marea migraţiune a triburilor barbare din secolele IV-VII, a vizigoţilor, hunilor şi vandalilor care au distrus Roma, Europa se întoarce împotriva neamurilor din ţinuturile de la soare-răsăre, pentru a-şi răzbuna, peste veacuri, umilinţa." Lectura aceasta, literar-teleologică, a marii cruciade a Occidentului împotriva noilor barbari din Răsărit, laolaltă cu solemnitatea atitudinii ce li se impunea şi privirea extatică a profesorului, aţintită dincolo de capetele elevilor din clasă, fixată într-un plan metafizic, într-un fel de prezent-etern al umanităţii, îi conecta la suflul unor transformări extraordinare, demne de eroii antichităţii, de faptele lui Romulus şi Remus, de isprăvile Nibelungilor, de ctitoriile lui Carol cel Mare, era ca şi cum ai fi răsfoit cartea de istorie de pe bancă. A fi martori şi părtaşi ai evenimentelor ce tocmai îşi desfăşurau mirabila spirală, a trăi într-o lume în schimbare, pe cale de a deveni mai frumoasă şi mai demnă, reprezenta, cum le spuneau profesorii, marea şansă a generaţiei lor. Ilona încerca să se dumerească, punând cap la cap piesele acelui puzzle care aproxima dorinţa ei de a fi în pas cu evenimentele, aşa cum n-ar fi reuşit doar stând în faţa ferestrei, uitându-se aiurea la trenuri, dar nu pentru că aşa li se cerea la şcoală şi nu pentru că aşa auzea vorbindu-se la radio, ci ca să ştie cum să se poarte şi ce să facă mai departe. Toate i se învârteau în cap, ameţitor – discursurile patriotice de la catedră, ciorovăiala vecinelor sale în jurul castroanelor cu dulceţuri pe lângă care îşi făcea de lucru mai mult ca de-obicei, titlurile strigate de vânzătorii de ziare pe stradă, discuţiile muşteriilor de la spiţerie, de unde-i cumpăra tatei tutun, trăncăneala stupidă a colegilor în pauzele dintre lecţii şi multe altele, peste care domnea, generic, refrenul implacabil al roţilor de tren. Treptat, împărăţia aceea enigmatică de la Răsărit - până nu demult o coală de hârtie pe care n-ar fi reuşit să scrie nimic - începuse să prindă contur, să-şi crească relieful, să-şi îngroaşe culorile, şi chiar să capete un luciu malefic, de reptilă antediluviană, pândind în văgăuna ei întunecoasă: Răul ce izvora din măruntaiele acesteia trebuia nimicit cu orice preţ, altfel ar fi risipit zăgazurile, s-ar fi revărsat ca o ciumă peste civilizaţia Europei, i-ar fi distrus libertatea, i-ar fi zdrobit idealurile, i-ar fi călcat în picioare tradiţiile şi cultura. "Mi-e teamă, Ilona, să nu stârnim noi fiara adormită, c-apoi să vezi că ajungem nişte corcoduşe la masa "mâncătorilor de biserici", îi spuse Johan, croitorul, prietenul tatei, la care venise să-şi ia rochia pentru balul de sfârşit de an. Îngrijorarea meşterului, avu impresia, fusese singura notă discordantă în corul exaltărilor marţiale, nepunând la socoteală, poate, tăcerile tatei. Însă cea mai bună garanţie că lucrurile mergeau cum trebuie, cugeta Ilona, era însăşi sobrietatea acarului, veghea sa nedezminţită, zi şi noapte, la calea ferată. Cadenţa roţilor de tren, precis orientată, impunea o ordine, un tonus de care oraşul lor dusese lipsă, îl ajuta să iasă din meschinul şi anonimatul vieţii sale de până atunci.

În curând, la cinematograful din oraş se aduseseră filme şi jurnale noi, cu imagini surprinse la mii de kilometri în inima imperiului de la Răsărit, "acolo unde trupele noastre, purtând lupte grele, obţin victorii strălucite, aidoma bravelor legiuni ale lui Nerva Traian." Ilona, fireşte, nu rata proiecţiile. Mergea cu prietenele, dar cel mai adesea singură, se aşeza în primele rânduri şi, sufocată de emoţie, plonja în magma clocotitoare a ecranului: Majestatea Sa trecând în revistă trupele de pe front, însoţit de o suită de ofiţeri tineri, cu vestoanele proaspăt apretate; lupte aeriene cu avioane inamice, care se prăbuşeau trăgând după ele cozi lungi şi groase de fum; iureşul atacurilor la baionetă sfărâmând puternice linii de apărare; locuitorii unui port la mare oferind eliberatorilor florile recunoştinţei; coloane de prizonieri rufoşi pe drumuri prăfuite (aspectul lor de ţărani tembelizaţi de război, aruncaţi departe de casele lor, o înfiorau); clipele rare de odihnă ostăşească, atunci când i se părea că simte mireasma pâinii gătite la manutanţă, liniştea striată de murmurul greierilor sau de vocea blândă a lui "Lili Marleen" - cântecul melancolic despre santinela care îşi aşteaptă iubita sub felinar, ca odinioară, pe timp de pace - şi cântecul străpungea blindajele, învăluia tranşeele, plutea unduios peste câmpurile poleite în lumina crepusculului... Nu se mai dădeau, ce-i drept, filmele şi jurnalele de altădată, care-i plăcuseră Ilonei atât de mult, dar chiar şi dacă nu ar fi fost scoase din rulaj, ea nu le-ar mai fi putut privi cu acelaşi entuziasm, îşi pierduse interesul pentru ele. Prea copleşitoare se dovedeau imaginile din filmele noi: faptele de arme ale soldaţilor ţării, mărturiile gloriei lor nepieritoare şi, se gândea Ilona, ar fi fost, fără îndoială, un gest de frivolitate din partea ei să vizioneze aceeaşi farsă de doi bani, cu vilegiaturişti bogaţi şi surâzători, ducând-o într‑o perpetuă sărbătoare la Riviera - o poveste de "îmbrobodit" populaţia naivă de la periferie, care trebuia încurajată să-şi trăiască viaţa prin procură. Ilona nu ezita să‑şi arate dispreţul pentru fetele care mai suspinau după secvenţele roz-bombon, livrate abundent de o industrie a iluziilor până nu demult înfloritoare, prietene incapabile să‑şi depăşească "paradigma" de domnişoare cuminţi şi mediocre. Realitatea, viaţa adevărată clocotea în adâncul împărăţiei cucerite, se vădea în confruntarea teribilă dintre bine şi rău, în triumful învingătorilor şi în lacrimile celor învinşi, şi asta degaja o poezie măreaţă şi gravă care trimitea în ridicol efervescenţa calpă a filmelor vechi. 

Într-o zi, o garnitură militară a oprit în gara lor şi nu şi-a mai continuat drumul. Sosise la miezul nopţii, iar dimineaţa încă mai ezita, pufăind din coşul coclit. A stat, aşa, pe linia întâi, cu trupa în vagoane, numărând orele, apoi zilele, aşteptând ordinul de plecare care putea să cadă în orice moment, de aceea nimeni nu cobora. Intrigată de noutate, Ilona îşi făcu obişnuitul rond de-a lungul peronului. Vagoanele arătau destul de uzate – păreau scoase cu ani mulţi în urmă din depouri -, tunurile de pe platforme aveau pânza de camuflaj decolorată şi găurită în mai multe locuri, feţele nebărbierite ale soldaţilor se iţeau prin geamurile mici cu un aer de zădărnicie şi oboseală. Veneau de departe, conchise Ilona, şi urmau să facă poate o cale de zece ori mai întinsă faţă de cât străbătuseră, ca să prindă linia în continuă ofensivă a frontului, şi o staţionare atât de lungă  se dovedea cu totul lipsită de sens. Localitatea, în mod sigur, nu le spunea nimic: era una din sutele de gări prin care treceau fără să oprească, dar putea să însemne mai mult, pe măsură ce timpul curgea fără să le aducă semnalul de pornire. Ilona jubila - atâtea amănunte nu reuşise să "fure" până atunci nici unei garnituri militare şi, cum îşi savura izbânda, nu-şi dădu seama că îşi nesocoti regula principală - aceea de a nu zăbovi în preajma călătorilor, spre a nu-şi deconspira intenţiile. Era foarte uşor să pierzi privilegiul celui ce "investighează", ajungând tu însăţi obiectul de observaţie al celor studiaţi. Vânător în pielea victimei. Neglijase de fapt o nuanţă importantă în această relativă distribuţie a rolurilor: spre deosebire de trenul "clasic" de pasageri, care adună la bord oameni aflaţi pe cont propriu, străini unii altora şi cu atenţia disipată, un convoi militar era perfect uniform, conserva acelaşi tip de frustrări şi reflexe, cărora ea, Ilona, le căzuse pradă lejeră.

Până la urmă, deconspirarea, "smulgerea măştii" chiar i-a plăcut. Îşi făcu prieteni printre soldaţi, care o salutau ca pe o veche cunoştinţă, îi puneau întrebări, râdeau şi glumeau, îi ofereau mici daruri (printre ele cel mai de preţ era o armonică de campanie!), o rugau să le cumpere de la prăvălia din oraş tot felul de chiţibuşuri (ace, nasturi, bucăţi de săpun, ziare, ţigări, lame de ras, chibrituri), ei neputând părăsi gara. Era bucuroasă să-i ajute, să le intre în graţie, aşa curiozitatea ei se legitima firesc. Făcuse mai multe drumuri în oraş cu diverse comisioane şi, de fiecare dată, cobora alergând spre haltă cu inima strânsă, temându-se că va găsi linia pustie. Trăia, ca niciodată, un aflux de energie şi inspiraţie. Brusc, fantoşele pe care le urmărise la cinematograf căpătaseră viaţă şi corp, deveniseră oameni cu nume şi biografie, iar ea se simţea utilă şi necesară. Vagoanele acelea ponosite, zăvorâte în asprimea lor cazonă, îşi deschiseseră uşile pentru o ceată pestriţă de tineri recruţi, desferecând sipetul unor istorii neverosimile - adevărate minunăţii! - cum n-ar fi făcut-o nici un tren de civili egoişti. Îl plăcea mai ales pe Iordan, un caporal blond, care avea o soră de 14 ani, de seama Ilonei. O fermecase cu poveşti despre locurile natale, un oraş la Dunăre, unde seara ieşea la pescuit şi la prins braconieri cu fraţii săi care lucrau în poliţia fluvială. Păreau să se cunoască de când lumea, se căutau cu ochii în masa celorlalţi ostaşi, îşi făceau semne numai de ei înţelese. Ilona îl invită acasă, stătură la masă cu tata, vorbiră, ei doi, ore în şir, vrute şi nevrute, cuprinşi de o însufleţire aparte. Doar acarul devenea tot mai trist şi mai îngândurat, privindu-i, şi se forţa să zâmbească. Rămăseseră la sfârşit cu o senzaţie comună de stânjeneală şi nemulţumire, pe care Ilona, după plecarea soldatului, i-o reproşase tatei cu lacrimi în glas. Nu primi nici un răspuns, doar o strângere din umeri.

După o săptămână, în care aşteptară, cu nervii la pământ, ordinul de îmbarcare spre Răsărit, "acolo unde armata ţării şi aliaţii noştri din Vest cuceresc oraş după oraş", garnitura fusese trecută pe linia de rezervă. O parte din ostaşi au fost transferaţi la căminul liceului, restul în sala sportivă a şcolii de meserii, unitatea de jandarmi din oraş fiind prea mică pentru a-i încăpea pe toţi. Subofiţerii au ajuns la singurul hotel din localitate, iar comandantul de batalion primi generoasa invitaţie a familiei primarului, care s-a simţit onorată să-l găzduiască. Iordan o vizita la două zile, acasă, pe Ilona, dar nu stătea decât un sfert de ceas, grăbindu-se să revină la îndatoririle trupei, şi nici o noutate nu părea să intervină în această derulare molcomă în afară de faptul, remarcabil, că populaţia urbei se dublase. Prezenţa militarilor a supradimensionat datele vieţii de provincie: era plin de ofiţeri şi soldaţi în toate localurile şi utilităţile oraşului, de la frizerie până la biserică.

Într-o zi acarul s-a îmbolnăvit şi n-a mai putut să iasă la semafor. Alte trenuri nu mai soseau şi ceilalţi angajaţi ai haltei - muncitorii şi impiegaţii – renunţaseră să-şi mai facă de lucru pe-acolo, neavând motive pentru asta. Stăpânea o linişte nefirească la calea ferată, contrastând izbitor cu forfota din interiorul oraşului. În jurul casei Ilonei şi-a tatălui ei, şi mai departe, în vale, spre colinele verzi, de-a lungul râului pe jumătate secat, în direcţia spre care goniseră până nu demult garniturile militare, zdruncin`nd terasamentul, plutea o acalmie ciudată şi rău prevestitoare. Dacă îţi încordai auzul, ţi-ai fi dat seama că nu se mai auzea nici măcar zumzetul liniilor de înaltă tensiune. Păreau împinşi la marginea lumii, uitaţi într-o buclă atemporală, scoşi din ecuaţia efortului naţional, căci marele război dintre civilizaţie şi barbarie, cu siguranţă, continua - luptele se purtau, probabil, chiar pe străzile capitalei inamice! - dar nici o veste din partea Guvernului, nici un ordin de la Cartierul General pentru trupele ce staţionau inutil nu veneau să întrerupă chinuitorul suspans. Defecţiunea se lăţise vizibil: ziare nu mai soseau, cinematograful se gripase, reluând aceleaşi filme care celebrau victorii de mult repurtate, capitularea unor localităţi cu nume greu de pronunţat; telefoanele amuţiseră, staţia de radio era bruiată (nu se mai desluşea nimic printre zgomote şi pârâituri), şi nimeni nu se grăbea să repare instalaţiile, sau poate strădaniile nu dădeau rezultate.

Ilona îşi abandonase tabieturile şi curiozitatea strict "ştiinţifică", adică dezinteresată, pentru noii veniţi, care se resorbiseră între timp în masa chipurilor cunoscute, banale, şi se concentră asupra tatălui său, ajutându-şi în fel şi chip vecina, o doamnă inimoasă, care trecea zilnic să-l îngrijească pe bolnav, cu mâncarea, spălatul şi doftoriile. Acarul nu se lăudase niciodată cu sănătatea, era însă prima dată când o păţise atât de grav. Făcuse o pneumonie violentă, avea febră mare, delira, şi medicul care îl consultase îi dădea şanse înjumătăţite, spre disperarea fetei.

Apoi veni şi o noapte când, la capătul unui coşmar, Ilona se trezi cu aşternutul ud de transpiraţie. Îi trebuiră câteva minute să priceapă că bătăi uşoare se auzeau în geamul de la intrare. Tata dormea liniştit în patul său – avea prima noapte calmă de când căzuse bolnav. Ilona ieşi în prag, lipăind cu picioarele goale. O luminiţă roşie tresărea în vârful dealului de dincolo de calea ferată şi părea să-şi sporească intensitatea cu fiecare secundă. "Vino, Ilona, am să-ţi arăt ceea ce vroiai de mult să vezi, îi vorbi caporalul, prinzând-o de braţ, am să-ţi arăt împărăţia de la Răsărit!" Ochii lui aveau o lucire febrilă, părul era răvăşit, degetele reci, ca de gheaţă. Nu reuşi să-i spună nimic, nici să aprobe, nici să protesteze, se simţi ca luată pe sus şi împinsă spre turnul de apă din vârful căruia îi plăcea să contemple, vara, plecarea trenurilor şi îngemănarea zorilor, în spatele colinelor calcaroase. Ceea ce văzu, aruncându-şi ochii spre valea de peste linia ferată, era cu totul altceva decât ştia că poate distinge în noapte cu ajutorul celor două felinare agăţate de cornişele haltei, scârţâind prelung în bătaia vântului - ceva nespus de diferit de priveliştea pe care s-ar fi aşteptat să o surprindă, ziua, de la înălţimea donjonului de cărămidă, prin ferestrele-creneluri. Nu izbuti să-şi reprime un strigăt de uimire. Parcă se afla într-o imensă sală de proiecţie, cu tavanul pierdut în înălţimea norilor, însă efectul acelei prezenţe era mult mai puternic şi nu se reducea la atât, pentru că nu exista nici un fel de perete despărţitor între ea, spectatoarea, şi imaginile derulate în spotul de lumină, cum ar fi fost normal. Dimpotrivă, ecranul translucid elimina orice urmă de artificiu, suprima distanţele şi rolurile, o înscria în aceeaşi poveste halucinantă, o făcea martora unei scenografii oribile, care-i paraliza voinţa. Văzu o câmpie netedă, un deşert ars de soare, ca un talger de aramă, în mijlocul căruia domnea un menhir uriaş. Nu era o simplă măgură sau un gorgan de piatră, ca acelea plantate stingher în depresiunile Cordilierilor, pe care le ştia din filmele cu cowboy. Era o masă vie, gelatinoasă, greţoasă la înfăţişare, acoperită cu o epidermă vineţie, căzută în falduri largi, amintind de viscerele animalelor spintecate la abator. Doar că aici procesul se derula în sens invers. Dimensiunile movilei se umflau, sporeau printr-un fel de proliferare obscenă, şi Ilona observă nenumărate tuburi pompând sânge sub carapacea chelboasă, supravegheate de sute de muncitori în salopete verzui, care mişunau asemeni termitelor pe toată suprafaţa acelui con în expansiune, revigorându-i nervurile, trezindu-i reflexele amorţite în dogoarea soarelui. Megalitul continua să dospească, îşi contura voluptuos rotunjimile falice, limfa îi umplea cavităţile şi gurguiele căzute, porii însetaţi sorbeau vlaga zemoasă. Peste puţin timp menhirul atinsese mărimea optimă, cea a adevărului pe care îl ascundea, intrându-şi în plenitudinea splendorii şi a virtuţilor sale, cultivate obscur de armata termitelor colorate. Pruncul-monstru, astfel împlinit, reprezenta o ţeastă umană cu trăsături orientale, uşor de recunoscut: tăietura piezişă a ochilor, fruntea teşită, pomeţii umflaţi, sprâncenele stufoase ca nişte pămătufuri păreau a fi împrumutate din galeria marilor despoţi ai lumii. Şi acest cap pleşuv de Timur Lenk, eliberat de reţeaua de tuburi, frânghii şi scripeţi care-l moşiseră, îşi dezgolea dinţii ca nişte ţepuşe într-o grimasă de satisfacţie maximă, de unde se întrezărea caverna maronie a gâtului înşurubat în tipsia nisipoasă. Deodată, ca la un semn ocult, peste vale se lăsă un întuneric gros şi răsună bubuitul asurzitor al unui cor de trompete şi tam-tamuri. Tot atunci o cunună de raze aprinsese sute de mii de becuri, dispuse geometric în jurul gigantului radios. Ghirlandele strălucitoare se dovediseră în realitate siluetele fosforescente ale unor dansatori înarmaţi cu lanţuri şi bice, executând un ritual de proslăvire a uriaşei ţeste de tătar. Mişcările în transă, strigătele, autoflagelările dansatorilor completau o apoteoză lascivă, împrăştiau în aer miros dulceag de jertfă proaspătă şi adieri de opiu. Menhirul începu să-şi tremure vigoarea sub pieliţa sidefie, ca în preludiul unui act sexual. Ilona se smuci de la fereastra turnului de apă, copleşită de vomă şi scârbă. Simţea că se înăbuşă, că timpanele nu-i mai rezistă în rafalele corului megalitic, şi căută sprijinul lui Iordan, pe care îl ştia alături. Ar fi avut nevoie acum mai mult ca niciodată de ajutorul său, dar figura caporalului, mulată într-o expresie ambiguă, se topi ca o pată de abur pe suprafaţa oglinzii...