Trei poeme

Oleandrii mă strigă roz
ca un  milog stau la poarta bisericii

draga mea fiică

inconsistenţa e

unica mea povară

nu pot intra în catedrala Sfîntului Neculai

să pun o lumînare la prima icoană

din dreapta

pentru fericirea fiicei tale

a mă întrupa nu pot

revin mereu la acest semafor

hălăduiesc prin visele fiicelor altor părinţi

ca un spirit milog stau la poarta bisericii

a mă întrupa nu pot

aş vrea să ştii că port şi acum

bluza cea albă cu dantele primită cadou

de la tine n-am mai avut nicicînd

o asemenea bluză

a mă întrupa nu pot

nu pot

fiica mea dragă

te privesc adînc alabastru

draga mea fiică,

lipsa trupului

a durerii din oase şi de la ceafă

sînt pierderea mea cea mare

cînd nu te pot atinge

nici a te smulge nu pot din

capcanele somnului cu frămîntări

obosite de cord

ţi-l invoc pe tata

în haina grea a gorunului drag

dar te iei după el

vîslind apele tulburi

atunci pe mine mă rechem

îmi ridic pleoapele înfoind cei 3 m3 

de ţărînă a mea

să te privesc adînc alabastru

separ apele de laolaltă

presor o graniţă

de măzăriche pe mine

de tine despărţindu-mă

întoarce-te la ai tăi

la tine întoarce-te

fiica mea dragă

oleandrii mă strigă roz înapoi

draga mea fiică

oleandrii noştri de-acasă

mă strigă roz înapoi

sînt doldora de floare

stau între

cerul îngrelat de nori ceaţa

umedă ca rugina unei mohorîte ploi şi

noroiul acestui ianuarie fără ninsori

îi ridic trişti şi dojenitori

în dreptul geamului tău

de la etajul şapte

ţie îţi las

frumoasele mele grădini

suspendate între vis şi realitate