Subliminalul (II)

Concomitent, alături de noi, există şi frumoşii utopişti (ai marilor constelaţii...) care (mai) cred în posibilitatea şi multilateralitatea consecvent-metodică a studierii psihologiei pure în ipostaza ei de fenomenologie de creaţie, ca anumit proces în stare de a fi detectat, descris, "înfăţişat". Să zicem, "centriştii, intermediarii" între categoricul "da" şi la fel de fermul "nu", cei care presupun că tentativele de reflectare din interior asupra intimităţii fiinţei înseşi ar putea reprezenta şi ele un anumit mod de determinare structurală, ca "formă şi conţinut" a spiritului propriu-zis. Însă aici subiectivitatea, relativitatea admit că aceasta ar fi doar o modalitate de a ne crea, prin contemplaţie şi supoziţie, nişte "realităţi" sau ficţiuni interioare, imagini sau simboluri mai mult sau mai puţin arbitrare, unite într-un lanţ pe care Ernst Cassier îl explică drept succesiune "de o asemenea natură, încât consecinţele necesare în mod logic ale imaginilor sunt din nou imagini ale imaginilor ce aparţin în mod natural obiectelor imaginate".  Ceva în genul laitmotivic de a spune că ai visat că visezi că chiar visai... Încât, în multiplicarea şi deci aprofundarea, în depărtări de orizonturi interioare a imaginilor altor şi tot altor imagini sau vise sau supoziţii, de la un punct încolo se estompează, dispare orice fir de conştiinţă, gând, luciditate care te-ar mai face să crezi că ai putea avansa, fie şi infinitezimal, în infinitudinea misterului cosmoexistenţial. Deoarece subconştientul e spaţiul, "sistemul", modul de reacţie (acţiune) care scapă mereu şi prin care, observa Baudelaire, "îţi scapi ţie însuţi şi adevărului tău". Aceasta însă e o mai generală stare de fapt, ca o fatalitate a răstălmăcirilor malefice, spunea Jean Baudrillard, vizând "imposibi­litatea pentru orice sistem (inclusiv cel al subconştientului, n.m. – L.B.) de a se întemeia în adevăr, de a sparge secretul şi de a dezvălui ceva. Discursul adevărului este pur şi simplu imposibil (subl. autorului). El îşi scapă sieşi. Totul îşi scapă sieşi". Cam în sensul resemnatei (dar şi consolatoarei?) păreri a dlui Baudrillard că: "adevărul nu are nimic seducător. Seducător este numai secretul care circulă, nu ca sens ascuns, ci ca regulă a jocului, ca formă iniţiatică, ca pact simbolic, fără ca vreo cheie de interpretare sau vreun cod să-l dezvăluie". Aşadar, subliminalul este un secret care "palpită", care se manifestă cumva, alias – acţionează în virtutea unor reguli ale jocului nimănui cunoscute. Poate că nişte "reguli" ale absolutului hazard... (În concepţia socratică, fiece punct de plecare în timp, în devenire, retroactiv sau în perspectivă, este eoipso întâmplător, pieritor, ocazional.)

Pe de altă parte, în vastul poligon al ipotezelor şi doleanţelor  apar şi cei care găsesc mai că... necuviincioasă tentativa individului de a se cunoaşte pe sine în parametri inteligibili caracteristici şi aproapelui său. Spre exemplu, în glosele la filosofia lui Descartes, Louis Lavelle susţine că e de demnitatea oricărei conştiinţe de a nu se lăsa cunoscută prin alta, spre a nu se situa în ipostază de obiect, deoarece ea este dată ca centru de viaţă independentă, de iniţiativă şi libertate. Prin urmare, "specificul eului altuia este de a nu putea niciodată să se confunde cu al meu, nici să devină o parte din natura sa, de a fi detaşat de mine şi totuşi în raport cu mine". De parcă s-ar sugera tranşant că sunt excluse legităţile generale de acţiune a conştiinţelor diverşilor indivizi, fie şi în cadrul unuia şi aceluiaşi proces tipologic – să zicem, a celuia de creaţie literară. Nu legitatea, ci singularitatea, "originalitatea"  contează şi acţionează. Conştiinţa de sine, ca unicat, presupune personalizarea, individualizarea în cel mai radical mod. Dar, probabil, ar fi ideal să se renunţe la această distincţie tranşantă, inflexibilă, pentru că - observa Louis Lavelle - în baza judecăţii carteziene conform căreia ar exista totuşi o unitate a universului ce obligă fiece esenţă să apeleze la toate celelalte, reiese că: "această unitate nu se realizează într-o manieră vie decât prin relaţiile dintre diferitele conştiinţe: căci nici o conştiinţă nu reuşeşte cu adevărat să-şi dezvolte toate forţele şi în consecinţă să-şi actualizeze diferitele esenţe, decât graţie medierii cu toate celelalte conştiinţe". Rămâne de dedus în ce măsură şi mod relaţiile, medierile dintre conştiinţe (dar... subconştienturi?...) ar presupune şi anumite legităţi comune de manifestare a lor în procesul de creaţie. Sau poate că ar fi mai curând vorba de fenomene-unicat? Bineînţeles că decizia alternează între da şi nu, dacă luăm în calcul opinia conform căreia conştiinţa in actus pe care (ne-)o supunem cercetării "nu este conştiinţa noastră individuală: este o conştiinţă transcendentală, adică una universală care consideră pe celălalt ca un obiect particular al experienţei sale, care o cunoaşte şi o judecă". Însă universalitatea înseamnă... depersona­lizare, dar şi ordine (legitate) generală... Iarăşi în câmpul (sau în neantul) supoziţiilor cumpănind, revenim la nu prea încurajatoarea constatare că, de fapt şi în vecii vecilor, fenomenologia psihică ţine (va ţine) eminamente de o percepţie intimă, în mare şi de cele mai multe ori, indicibilă, de nedescris...

Şi totuşi, nu îndrăznim să asemănăm cunoaşterea cu o spadă frântă, căzută sau aruncată sub misterioasele "ziduri" sau la poalele orizonturilor "închise" ale subconştientului care, după Lucian Blaga, stau la baza "aşa-numitului sentiment spaţial specific culturii sau unui complex de creaţiuni spirituale individuale ori colective"; stă "o perspectivă pe care şi-o creează subconştientul uman ca un prim necesar existenţei sale". Pentru că, oricum, nu dispare şi jinduirea transcenderii, atât cât este şi cum este posibilă; transcenderii conştiinţei ca supremă funcţie umană cunoscătoare care ar fi anume această fugă, îndepărtare, perpetuare de orizonturi, însă într-o cosmicitate mult mai vastă (fabuloasă!) a interiorităţii firii omeneşti unde, adeseori, oarba fantezie se dovedeşte a fi (mai ales în cazul geniilor) hiperclarvăzătoare. Unde mai punem că înţelepţii sau creatorii autentici nici nu se pot lăsa seduşi de iluzia  mereu mişcătoare a apropierii de Adevărul Absolut, de Perfecţiune, de Miezul Enigmei, cu gândul la posibilitatea dezlegării, o dată pentru totdeauna, a acesteia, dar nici nu înseamnă că dânşii renunţă la virtualitatea de "a-şi mişca" ideile, intenţiile, intuiţiile spre tot alte şi alte orizonturi ale deschiderilor epistemologice, spre noi reliefuri şi câmpuri semantice, spre alte formule/metafore pe care le pot oferi harul, inteligenţa, perseverenţa, cercetarea şi experimentul. Şi, în egală măsură, şansa, hazardul, starea de graţie.