'A fi intelectual înseamnă, azi, a avea principii, stil, caracter'

Vasile Gârneţ: - Dragă Mircea Diaconu, cum e să trăieşti şi să scrii – reiau aici o arogantă definiţie bucureşteană - într-o "dublă provincie"? Pare Suceava, pe traseul Bucureşti-Iaşi..., o dublă provincie? Te deranjează, te revoltă această situare în peisajul cultural al ţării? Indiferent de răspunsul tău, eu mă grăbesc să te asigur de o frăţească "solidaritate a provincialilor". Deşi capitală a unui stat independent şi suveran, nelipsită de o amprentă multiculturală, dobândită mai ales în ultima jumătate de secol, pentru mine Chişinăul rămâne sufocat de un spirit provincial, care îi contrazice flagrant pretenţiile de capitală.

Mircea A. Diaconu: - Nu ştiu exact ce semnificaţie dă bucureşteanul "dublei provincii" şi nici nu vreau să glosez pe marginea unei teme care, altfel, dincolo de dimensiunea aceasta polemic-informativă, e mult mai interesantă pentru mine. Căci bănuiesc că, dacă în urmă cu ani am ales o temă de cercetare despre condiţia provinciei în România interbelică, mai exact, despre identitatea  – în criză, te asigur – a Bucovinei, voi fi făcut-o şi dintr-un impuls autoreferenţial. Şi nu am în vedere doar faptul că o carte mi se pare adesea mai interesantă şi mai provocatoare nu prin obiectivele-i explicite, ci prin omenescul din ea, prin mesajul ei subteran care dă seama despre existenţa unei fiinţe în istorie. Aşadar, nu mă gîndesc doar la posibilitatea, pe care eu o consider esenţială, ca şi într-o carte de felul acesta – de istorie sau de critică literară – cel care comunică să se şi comunice. De e un exces în aceste afirmaţii (balanţă fiind, sînt, totuşi, om – te asigur, nu al echilibrului, ci al ezitării şi permanentei îndoieli), el, excesul, este doar consecinţa nevoii de a fi, totuşi, explicit şi măcar pe jumătate răspicat. Mă refer la bănuiala că opţiunea mea va fi mărturisind ceva mai adînc despre apartenenţa mea – structurală, şi nu prin educaţie – la categoria (nefericită?) a provincialilor. Opţiunea ştiinţifică poate că nu-i decît amprenta unei fantasme pe care vreau s-o înţeleg. Sînt un provincial, aş conchide: nu am tupeu, nici aroganţă, îmi cenzurez vanităţile, mă îndoiesc de mine însumi, valorile în care cred se află în permanentă criză… şi altele de felul acesta. Ar mai rămîne să spun că-s şi modest, nu?! Dar te asigur: mă urăsc şi mă iubesc pe mine însumi cu pasiuni egale. Şi, crede‑mă, Vasile Gârneţ, treaba asta nu are nici o legătură cu locul în care locuiesc. La New York, unde am stat de cîteva ori şi unde nu poţi să nu ai sentimentul că te afli în centrul lumii, ei bine, tocmai acolo, în fascinaţie, eram dezorientat de ipoteza, resimţită cu un fel de superbie, că nu sînt altceva decît o iluzie, un nume, un cuvînt, dincolo chiar de suferinţă. N-am avut nicăieri o atracţie mai accentuată către anonimat. Numai că, vezi tu, trăiam totul cu o anume euforie. Nu este nici un fel de aroganţă – pentru că tot aminteai de aşa ceva – cînd spun că n‑am descoperit provincie mai acătării decît la New York şi că, după cîteva zile, începusem să mă simt acolo, ca în provincie: deopotrivă acasă şi în exil. Poate e un dram de nebunie. Poate că-mi lipseşte un nivel de personalitate. Şi eu încerc să înţeleg şi te asigur că nu mint. Dar nu e pic de calcul meschin în atitudinea mea, care, ştiu, ar putea fi considerată o cochetărie preţioasă. Provincialii, atît de sensibili, de altfel, vor fi avînd şi dramul lor de insensibilitate grobiană. Acolo unde trăiesc eu, adică în mine însumi, se află şi centrul, şi marginea. Explicit, trăiesc într-o cameră (să-i zicem insulă?), înconjurat de cîteva cărţi, ieşind periodic, dar rar, în mici călătorii de recunoaştere în jur, pentru a mai lua pulsul social al vremii. Recunosc, însă, că mă bucură solidaritatea ta. Zile ori săptămîni stau aproape izolat, închis în mine, fără să am nevoie de nimeni, căci, însoţit de ai mei, îmi ajung cele cîteva cărţi şi uneori o stare complementară de amorţire, pentru ca brusc să aştept cu fervoare o confirmare a solidarităţii, un semn de prietenie, o dovadă exterioară că exist. Sufăr cînd nu se întîmplă nimic de felul acesta. Mă-ntreb uneori, revoltat, de ce această insuficienţă cu mine însumi?! De ce nevoia atît de pregnantă a unei confirmări sociale, a unei băi de cotidian (pe care mi-o procur, în cele din urmă), cînd eu cred, la fel de mult şi de constant, în singurătate? Va fi fiind consecinţa primitivităţii caracterului meu?! Tu ce crezi? Voi fi fiind interesant mai mult ca personaj – dar tu nu eşti şi prozator, nu? – , din moment ce nu mă mulţumeşte nici asceza, nici prietenia, deşi continuu să visez şi una, şi alta. Dacă e vorba de Suceava, atunci nici nu ştiu ce să fac mai întîi: Să preţuiesc singurătatea culturală – pe care aici o am din plin – sau să dispreţuiesc amalgamul, pestriţul, sordidul, vanităţile, impostura, sufocante? Să deplîng absenţa unei biblioteci serioase, a unor reviste şi edituri de prestigiu, a unor dezbateri fără intermediarul hîrtiei, sau să mă fericesc că am aici anonimatul la care visam din copilărie? Da, prietenii mei: cu ei nu comunic decît prin scris. Aşa, prin scris, nu devin ei simple iluzii? Iluziile unor iluzii?! Dă-mi voie să mă destăinui: groaznice erau momentele cînd, la biserica din satul străin, trebuia să merg la strană să mă închin: simţeam toţi ochii îndreptaţi asupra-mi. Nu ştiu de ce. Totuşi, nu m-am prăbuşit niciodată. Finalmente, alte întrebări: ca istoric şi critic literar, nu cumva nu pot să-mi asum decît rolul celui aflat la periferie şi chiar în exil?! Căci oricît de mult aş leza interesele criticii, pe ale teoreticienilor şi pe ale celor angajaţi în dezbateri de idei, în centru eu plasez scriitorul, pe cel care face. Criticul, care stă în umbră şi comentează, e un demon. Demonul va fi fiind şi el provincial? În fine, un ultim lucru pe tema aceasta: scriind critică literară, nu sînt eu deopotrivă în provincie şi în exil? Mai mult chiar: nu e viaţa o periferie?!

V.G.: - Cum reuşeşti să te ţii la curent, locuind la Suceava, cu numeroasele cărţi care apar la editurile din ţară? Poţi să spui că ţi-ai câştigat statutul privilegiat al criticului căruia autorii şi editorii îi trimit cărţile în speranţa unor recenzii şi comentarii?

M.A.D.: - Dragă Vasile Gârneţ, nu că am fi într-un labirint, dar problema mi se pare ceva mai complicată. Recunosc: fac liste de cărţi – inutile adesea –, dau telefoane prietenilor (azi chiar trebuia să ridic un colet de la Timişoara) sau ies eu însumi, rar de tot, însă, la… vînătoare, prin Iaşi, Bucureşti. Bag de seamă că strămoşii mei vor fi fost, totuşi, agricultori. Cîte ceva se poate vîna şi-n Suceava (deşi nu tot vînatul se plimbă pe-aici). Crezi tu, însă, că, universitar fiind, poţi să-ţi cumperi toate cărţile pe care ţi le-ai dori?! Sau de care ai nevoie?! Altfel, editurile nu-mi trimit cărţi (excepţia nu se pune), cît despre autori, o fac adesea cu un interes care mă descumpăneşte. Nu-i interesează să fie citiţi, ci, comentaţi. Nu-i interesează adevărul – şi gratuitatea – comunicării, ci minciuna reclamei. Un fel de tîrg care mă dezgustă. Cum, însă, rezist insistenţelor, cum nu sînt nici concesiv, de la o vreme… mă abandonează. Îi preţuiesc pe cei cîţiva scriitori care au încredere în mine şi continuă să-mi trimită cărţile lor chiar dacă n-am scris nimic despre cele de dinainte sau am făcut-o exprimîndu-mi rezervele. Deci, nu am acel statut privilegiat, dar încerc să mă ţin la curent… Uneori împotriva voinţei mele. N-ar fi mai bine să mă îngrop cîţiva ani în Shakespeare, fie şi-aşa, în traducere? Ori într-o Filocalie?! Ori în Ecclesiast?! Tocmai l-am recitit: e acolo pînă şi Nietzsche… Nu e sinucigaşă această încercare de a fi la curent în loc să mă şlefuiesc prin "clasici"? Nu e prea mult orgoliu în încercarea aceasta de a contribui, fie şi infim, la despărţirea apelor, în loc să rămîn cu simpla plăcere/utilitate a experienţei cititului, cu speranţa transformării ei în existenţă? La drept vorbind, nu cred deloc că visul acesta m-ar mulţumi. În timpul acesta foiletonistic (căruia-i aparţin), ar putea părea simplă cochetărie discuţia despre, cum ar zice sociologii, angajarea mea pragmatică în concurenţă cu dimensiunea ontologică. Deocamdată, hrănindu-mă cinic din acest vis, rămîn, cu toate riscurile şi cu toate piedicile, într-o frîntură de cotidian… 

V.G.: - Tu îmbini critica literară cu istoria literară şi acest lucru conferă eseurilor tale o notă în plus de seriozitate şi, aş spune, de temeinicie. Obişnuieşti să tratezi lucrurile cu maximă responsabilitate şi prin aceasta te deosebeşti cumva de alţi critici literari care "evoluează", ca în patinajul artistic, doar în "program liber", adică în afara oricăror reguli. Scrisul tău nu degajă deloc impresia că ţi-ar plăcea să faci  improvizaţii critice, că ai agrea trucurile de meseriaş deprinse la "şcoala fără frecvenţă" a literaturii, cum din păcate se poate observa la destui critici români. Cum comentezi această opinie a mea?

M.A.D.: - Recunosc, Vasile Gârneţ, mă flatează ceea ce spui. Preţuirea cîtorva apropiaţi şi existenţa cîtorva cititori siguri, neinteresaţi mă face să trec peste momentele mele de îndoială. Dar un demon ascuns îmi suflă să spun că nu pot face, cum trebuie, nici istorie (vorba lui Ion Simuţ: orele de stat în bibliotecă sînt pentru istoricul literar ca orele de zbor pentru aviator) şi nici critică literară (dă-mi voie aici să nu intru deocamdată în detalii). Ce-mi rămîne, atunci, altceva decît să fiu responsabil (cu responsabilitatea aceasta te naşti: nu e un merit) şi, aş vrea să cred, nu grav, nu inflexibil, nu rece. Chiar dacă nu se vede, fac uneori şi jocul improvizaţiei sau las ludicul să atace frontierele temeiniciei. De ce, altfel, vorbind despre postmodernism românesc, folosesc ca motto cuvintele dinamitarde ale lui Crohmălniceanu, care asemăna postmodernismul cu monstrul din Loch Ness? De ce, în aceeaşi carte, decalogul postmodernist e reprezentat doar de şapte (repet: şapte) nume, iar cei zece poeţi pe care îi consider puternic afirmaţi în anii ’90 sînt, de fapt, nouă? Nu e o construcţie prea sofisticată la mijloc, dar, oricum, există o construcţie – mai umană – dincolo de gravitatea atît de pregnantă şi, chiar pentru mine, obositoare. În treacăt fie zis, un volum de foiletoane critice publicat în urmă cu cîţiva ani conţinea această dedicaţie (iartă-mă c-o reiau): "Dedic această carte copiilor mei, Nichita Ioan şi Petru Daniel, pentru că sînt întotdeauna cu degetele pe tastatură, gata să intervină la orice ezitare a mea. Dacă articolele din această carte ă…î n-ar fi atît de bătrînicioase şi pedante – din cauza vreunui complex sau imposturii? –, aş putea să cred uneori că sînt scrise de ei. În realitate, sînt scrise de mine, cel puţin la fel de mult pe cît sînt eu cenzurat de ele". Azi, să fiu sincer, nu mă mai ajută. Aş mai aminti intenţia-mi – rămasă din nefericire în stadiu de proiect – de a scrie sub pseudonim, la prima mea carte de foiletoane (Instantanee critice!!!), o postfaţă în care să persiflez apetenţa acestui autor, Mircea A. Diaconu, pentru risipire şi imoralitate. Cum poţi să scrii în acelaşi timp despre poezia contemporanilor, despre cea de la "Gândirea" şi să studiezi dimensiunea socială şi politică dintr-o provincie a anilor ’30, şi asta în condiţiile în care la Universitate îi predai pe marii clasici? Nu e aici semnul neputinţei şi dovada inconştienţei? Am ascultat de sfatul cuiva care nu înţelegea… Regret azi că n-am răspuns impulsului prim. Putea fi o excelentă oglindă.

V.G.: -  Poeţii şi prozatorii se plâng - refrenul acesta sună obsedant în anii de după căderea comunismului – că a dispărut critica literară de autoritate, cea care omologa valorile şi construia o scară ierarhică în literatura română (vezi cazul lui Nicolae Manolescu, directorul "României literare", care a abandonat cronica literară săptămânală în favoarea unei istorii critice a literaturii române). Se vehiculează ideea că azi am trăi într-un haos invadat de mediocritate şi impostură, încât valorile autentice nu reuşesc să iasă în prim-plan (evident "valori autentice" se consideră în primul rând acei care se grăbesc să afirme cu voce tare dispariţia "autorităţii critice"). Cât adevăr conţin aceste lamentaţii? Crezi că mai e nevoie în continuare de o instanţă, de o singură instanţă critică într-un cadru democratic, polifonic şi pluralist, cum tinde să fie societatea şi cultura românească de astăzi, în contrast cu monotonia unui singur discurs critic autoritar din epoca anterioară?

M.A.D.: - Nu cred că Nicolae Manolescu a abandonat cronica literară în favoarea istoriei critice: capitole întregi – cele despre cronicari, de exemplu – erau scrise cu mult înainte de 1990. Dar asta e deja o altă discuţie. Interesant e altceva: în perfect acord cu complexele epocii, poziţia autoritară a cîtorva critici era  – jug de catifea – solicitată şi acceptată, dorită şi asumată, pentru că dădea un dezarmant sentiment de securitate şi certitudine, al cărui corolar putea fi chiar anihilarea spiritului critic. Lumii îi era comod să asculte, fără riscuri personale, o voce care părea imbatabilă şi devenise un centru de putere. Începusem să ne şi mulţumim cu bătăliile altora. Or, nu aceasta era lecţia lui Nicolae Manolescu care a avut forţa şi instrumentele de a dirija gustul public, aflîndu-se de partea spiritului liber, în confruntare subterană sau deschisă cu dogmatismul. Eu m-am format la umbra (cărţilor) lui. În discuţie, aşadar, nu este preţuirea mea, dar asta nu înseamnă că "lista" lui e o tablă de legi şi că Manolescu nu aparţine unui timp datat istoric. Asta s-a întîmplat, în timp, şi cu Lovinescu, cu Călinescu. În treacăt fie zis, sînt cîteva absenţe notabile în lista lui Manolescu. Este unul din riscurile absenţei confruntării instanţelor. Altfel, nu cred că mediocritatea şi impostura sînt doar apanajul societăţii democratice. Să amintesc de valurile de maculatură patriotardă ori cedînd convenţionalului din anii comunişti?! Să amintesc de consecinţele confruntării cu cenzura şi, chiar în cazul scriitorilor notabili, de impactul cenzurii interioare? Astăzi, s-au schimbat contextele şi, prin urmare, şi ipostazele veleitarismului. Sînt edituri, tipografii, reviste care publică orice. Dar să nu ne sperie gloriile locale: o carte publicată în două sute de exemplare, oferită admiratorilor şi notabilităţilor locului, nu schimbă ierarhiile. Nici premiile literare de tot felul nu reuşesc să facă asta. S-a relativizat şi gloria aceasta pe care statutul de scriitor o oferea poate înainte de ’90. Nu e o glorie să fii scriitor. E o suferinţă. Dar vanităţile sînt educate în timpurile în care a fi scriitor era o glorie. Şi parţial ai dreptate: marginalii aceştia deplîng dispariţia criticii de autoritate. În condiţiile acelea, ar fi avut poate o şansă. Acum, chiar cînd scrie despre ei un critic notabil, cuvintele se pierd într-o magmă aflată în mişcare. Se întîmplă asta şi cu scriitorii adevăraţi, numai că ei vor fi fiind interesaţi înainte de toate de propriul demers, întors asupra lui însuşi, ori de nevoia stringentă a comunicării – abia ulterior de imagine. Recunoaşte şi tu: se scrie azi critică literară într-o veselie. Nu contează lipsa educaţiei, a gustului, a caracterului, a spiritului critic. Nu contează nici măcar stăpînirea aproximativă a limbii. Şi se scrie mult şi prost, dar de bine, chiar (sau mai ales) despre cărţile mediocre. Aşa încît opinia despre alterarea spiritului critic (şi nu în comparaţie cu ce se întîmpla înainte de 1990) e îndreptăţită. Cît despre impostori şi veleitari, să nu fim prea severi: aflaţi la temelia piramidei, veleitarii sînt cei mai utili cititori. Dacă vor fi existînd vreo mie de cititori de poezie în ţara asta, probabil că mai mult de jumătate dintre ei scriu la rîndu-le versuri. Cîţiva dintre ei fac şi critică literară. Trăim, oricum, într-un moment de derută cînd nostalgia discursului unic, odihnitor, stă în balanţă cu pluralismul care dezorientează.

V.G.: - Crezi că trebuie făcută o relectură a literaturii canonizate de critica şi de manualele epocii comuniste? Cum priveşti problema revizuirilor, despre care s-a vorbit cu pasiune în primii ani de după 1989 – idee, se pare, abandonată pe parcurs? În ce mă priveşte, cred că cei chemaţi să facă această re-lectură a literaturii române sunt criticii din generaţia ta sau mai tineri, care nu au a-şi amenda propriile opinii din trecut, formulate în condiţiile unei cenzuri politice dure şi ale unei autocenzuri mutilante.

M.A.D.: - Da, în interiorul sistemului fiind, e greu, dacă nu imposibil, să vezi limpede. Criteriile noastre, chiar ale celor mai tineri, nu se poate să fi rămas intacte în vremurile acelea tulburi. Iar azi, oricît de severi am fi cu noi înşine, le vom fi folosind cu inconştienţa inerţiei. Rămîne să ne bizuim pe cultură, pe gust, pe intuiţie. O relectură? O revizuire? Cînd unghiurile sînt extrem de diferite, riscăm să lunecăm tocmai în fantasma adevărului unic, în monotonia autorităţii privilegiate. Voi fi fost poate după 1989 mai angajat – nu-mi amintesc cu exactitate. Am scris de cîteva ori pe tema aceasta a revizuirilor. Ultima dată, în urmă cu un an-doi, în "România Literară", cred că eram mult îmblînzit. Mă domină un fel de conştiinţă istorică din perspectiva căreia totul e mult mai relativ. Fenomene considerate marginale sau subterane pot fi legitimate axiologic şi recuperate posterior de către devenirea imprevizibilă a literaturii. Sînt cîteva cazuri în istorie. Astfel, singura judecată de valoare care contează ar putea fi participarea la un anumit metabolism al literaturii, metabolism în a cărui fragilitate stă tocmai rezistenţa sa. Istoria are, pînă la urmă, un sens conciliant: e singura care însumează fie şi divergenţele. Trecînd peste această perspectivă, care ascunde poate anume laşităţi de… istoric literar, rămîne de discutat problema spinoasă a ambiguităţii de atitudine. Cazuri multiple, o tipologie complexă, situaţii individuale diverse. Poţi să te înscrii în fluxul devenirii formelor literare fără o conştiinţă radicală, fără un ethos devenit credinţă? Şi nu este aceasta o problemă care să privească doar condiţia scriitorului de dinainte de 1990, deşi acolo lucrurile sînt ceva mai complicate. Azi, cînd sîntem liberi şi nu mai e nevoie de nici un fel de duplicitate, vezi adesea cum neputinţa îşi asociază o condiţie vanitos-spectaculară, pentru public. Repet cuvintele ştiute: "Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l’Orient, oщ tout est pris а la lйgиre…". Ne rămîne, deci, să sondăm adevărul condiţiei fiecărui scriitor. Judecata est-etică – cu sensurile ei neconjuncturale – nu riscă să devină ea însăşi exclusivistă? A făcut cineva o analiză atentă, cu răceala şi bisturiul chirurgului, fără pasiune şi fără umori, care să demonstreze că nimic din poezia lui A. E. Baconski sau, de exemplu, a lui Jebeleanu nu rezistă? Oricum, în faţa verdictelor estetice născute din morală, eu aş realiza o descriere nuanţată şi complexă a textelor şi a contextelor. Cît despre manuale, de bine de rău, a pătruns în ele cîte ceva din literatura ultimelor două decenii de comunism. Ba chiar şi un Cristian Popescu. Oricum, manualele nu sînt nici enciclopedii şi nici schematice istorii literare. E bine că nu sînt,  condiţiile în care, conform unor principii, de altfel, vechi, se urmăreşte formarea şi nu informarea. Opera literară e doar un auxiliar pentru limbaj, sensibilitate, existenţă. Totuşi, nu cred că perspectiva istorică trebuie cu totul abandonată. Şi, deşi pot să cred că formarea se poate realiza mai bine pe opere validate în timp, aşa-zis clasice, aş experimenta formula unui manual care să înceapă cu ultimii contemporani, descinzînd apoi, în trepte retrospective, pînă la "origini". E instructiv să înţelegem cum am ajuns aici.

V.G.: - Ca profesor universitar, ce crezi că trebuie făcut pentru ca scriitorii din noile valuri să fie şi ei cunoscuţi de publicul cititor? În timp ce scriitorii mai în vârstă, unii dintre ei cu adevărat valoroşi, au profitat de mecanismul de propagare a culturii şi literaturii pe care îl folosea regimul comunist, scriitorii tineri se confruntă, în această perioadă de tranziţie şi de devălmăşie instituţională, cu legile dure ale economiei de piaţă, când e foarte greu să vii în atenţia publicului pe filieră propriu-zis literară. Plus la aceasta, locurile în manualele de literatură sunt ocupate şi nu există prea multă voinţă de a aduce şi nume noi. În Basarabia canonul literar este şi mai conservator...

M.A.D.: -  La universităţile mari, doi-trei profesori cunosc, poate în detaliu, relieful literaturii ultimilor douăzeci-treizeci de ani. E de bănuit că, şi aşa, multe cărţi îi rămîn lui însuşi, fizic vorbind, inaccesibile. Disponibilitatea, curajul şi competenţa acestor doi-trei profesori sînt ele suficiente pentru a face din studenţii cu care lucrează nişte avizaţi? Am îndoieli că un curs şi cîteva seminarii – mi se par tot mai restrînse – pot suplini contactul direct şi îndelungat cu o literatură care, oricum, dărîmă multe din prejudecăţile cu care studentul este hrănit în timp. Rămîne posibilitatea unor cenacluri, a unor cercuri – la care vor veni tot cei deja pasionaţi. Nu-mi fac nici un fel de iluzii, nici nu disper. Ştim amîndoi la fel de bine că scriitori valoroşi, validaţi de critică, rămîn total necunoscuţi publicului larg. Cîţi, nu dintre absolvenţii de liceu, ci dintre posesorii unei licenţe, chiar în domenii aşa-zis umaniste, vor fi auzit de Virgil Mazilescu ori de Ion Caraion? Cîţi dintre cei care îl văd la televizor vor fi ştiind că Mircea Dinescu e poet. Sau, în fine, a fost. Unii dintre scriitorii aceştia valoroşi trec invizibili chiar pe lîngă critica literară… Pe de altă parte, cîţi dintre studenţii la litere au o pasiune devoratoare care să-i plaseze în mijlocul timpului lor? Dincolo de cîteva excepţii, unii – şi acestea-s cazurile fericite – sînt conştiincioşi, muncitori, oneşti… La Bucureşti – povestea Marius Ianuş – o şefă de promoţie credea că Ezra Pound e femeie. La Iaşi, după spusele Marianei Codruţ, cineva (poate la o admitere, nu ştiu exact) ar fi vrut să comenteze poezia "Din ce-aţi dedus", de Ion Barbu. Cu urechile mele am auzit că Ţiganiada ar fi scrisă de Ionel Teodoreanu şi că, pentru o lucrare de licenţă, cineva consultase "Amarul" (şi nu Anuarul) "Arhivei de Folclor". A trecut idilica vreme cînd se comenta poezia "O dă ostaşilor români", de Alecsandri. Iartă-mă că divaghez. Nu regret vremea cînd la Filologie erau treizeci sau poate cincizeci de locuri şi o concurenţă acerbă. Dar profesorul intră cu adevărat în acţiune şi îşi împlineşte menirea atunci cînd i se simte nevoia, cînd el umple un gol pe care parţial (dar numai parţial) tot el îl şi creează. În concluzie, problema nu e a publicului larg. Cine doreşte un public larg, poate ieşi la tribună, pe scenă, pe stadion… Aud că în Mexic, de va fi fiind adevărat, există festivaluri de poezie desfăşurate pe stadioane, la care participă cu frenezie zeci de mii de spectatori. Eu cred că misiunea scriitorului se împlineşte cumva subteran şi deseori împotriva mulţimii. În cazurile cele mai radicale, chiar împotriva lui însuşi, printr-o lentă şi fatală devorare. Cît despre studenţi, fie şi cei de la Litere, nu e numai vina lor dacă, cu toată angajarea în prezent, cu tot pragmatismul pe care-l demonstrează, rămîn cumva desincronizaţi de propriul timp şi de propria-le sensibilitate. N-am mare succes atunci cînd încerc să le arăt în ce măsură paşoptiştii sau clasicii sînt contemporanii noştri. Altfel, nu ştiu dacă prezenţa într-un manual e chiar o problemă capitală pentru destinul unui scriitor. Prezenţa în manual e dublată, nu spun deloc o noutate, de procesul lent, dar sigur, al osificării…

V.G.: - S-a afirmat că şi cronica literară, ca gen, ar trebui să se adapteze noilor ritmuri şi presiuni informaţionale, să-şi diversifice formula, să fie mai suplă, mai atractivă, pentru a trezi curiozitatea acelui public – foarte numeros din păcate - care nu se interesează deloc de literatură, care a pierdut (sau nici nu a apucat) să deprindă gustul lecturii, absorbit de divertisment. Împărtăşeşti această opinie? Dacă da, cum ai vedea metamorfoza cronicii literare?

M.A.D.: - De fapt, tot diversificîndu-şi formula, cronica literară ar trebui să dispară. Aşa se spune. În Occident, se pare c-a şi murit, căci au învins, pe de o parte, spiritul universitar, instituit pe metodă şi rigoare, doct şi enciclopedic, iar pe de alta, pragmatismul, hrănit de precizie şi eficienţă. Şi spiritul academic, şi pragmatismul au sugrumat o specie care, dincolo de verdicte, mai are şi plăcerea analizei din interior, a recreării unor hărţi obsesionale, a problematizării prin îndoială. Mi-e greu să cred că la noi lucrurile se vor schimba radical în următorii, să zicem, cincizeci de ani. Oi fi eu poate mai conservator sau pur şi simplu mai sceptic. Există la noi cîteva zeci de reviste şi, de asemenea, mult narcisism. Paginile atîtor reviste literare hrănesc apetitul pentru cronică al unor inşi care mai citesc literatură şi care, într-un fel sau altul, trăiesc, fie şi prin procură, în interiorul ei. Oricum, înţeleg cronica drept specia criticii literare care presupune angajarea principiilor axiologice şi deopotrivă a creativităţii, permiţînd atîta libertate cîtă favorizează opera însăşi. Şi-apoi, chiar de-ar dispărea la noi revistele literare, chiar de-ar ieşi învingător spiritul academic şi ne-am înălţa pe terenul puternic al dezbaterilor de idei (căci o ştim: ne lipseşte ideea), în fine, împreună cu editurile (dar ce sînt multe dintre ele astăzi?), de-ar începe cotidienele o bătălie de înregistrare a producţiei editoriale, cu ierarhii sigure, descrieri exacte – toate acestea semne ale unei altfel de societăţi, ale unor altfel de structuri psihice, mentale etc. –, ei bine, tot nu cred că s-ar renunţa la noi la cronică literară. Om fi un popor narcisist, de oameni înclinaţi către ineficienţă şi gratuitate, contemplativi şi, în istorie, perdanţi, ori pur şi simplu hedonişti, epicureici şi, în inocenţa lor puţin masochişti. Poate doar simplu ortodocşi, refractari în faţa valorilor moderne ale capitalismului… Va fi fiind dezamăgitor ce spun. În fond, la ce bun cronicile literare decît să mai satisfacă vanităţile scriitorilor şi, deopotrivă, pe acelea ale cronicarului. În absenţa unor construcţii temeinice, de anvergură, şi în absenţa unei întreprinderi editoriale care să păstreze echilibrul dintre eficienţă şi valoare, ne îmbătăm cu stil, trăim prin frază, supravieţuim ca într-o fericită agonie cu bucuria (edificată pe o iluzie) de a prinde în expresie inexprimabilul. Nu zic că noi, românii, ne-am născut cronicari literari. Ba, prin Maiorescu, s‑ar fi putut crede că avem alte disponibilităţi, spre logică, cultură şi filozofie. Era un model de ţinută academică. Dar el ştia prea bine ce se întîmplă în timpul său. Or, dragă Vasile Gârneţ, eu nu vorbesc de publicul larg, ci de atîţia auctori de studii docte (de preţuit, indiscutabil) care abia de-au auzit de cîţiva scriitori contemporani! În fine, nu ne-am fi născut noi cronicari literari (deşi hîtri şi hedonişti ne-om fi născut), dar cred că ne identificăm foarte bine, ca neam, cu cîteva din datele acestei specii critice pe care o înfierăm degeaba. Eu, ca să nu vorbesc despre alţii (dacă, nu-i aşa? tot am eşuat ca scriitor), fac cronică literară. N-aş scrie note "exacte" pentru cotidiene decît dacă aş fi foarte bine plătit. Cît despre studii docte, trebuie să recunosc că există o fascinaţie a lor. Dar tu, Vasile Gârneţ, îmi vorbeşti, de fapt, nu despre dispariţia cronicii literare (recunoaşte, însă, că şi aceasta-i o problemă), ci despre dinamizarea ei, în aşa fel încît, mai suplă, mai atractivă, să se adreseze publicului larg. Ai dreptate, dar nu numai publicului larg, ci şi spiritelor rafinate. Eu zic că totul ţine aici de talent. Iar publicul larg… Nu prea cred în misionarism, ori, mai exact, n-am apetenţă pentru aşa ceva. Dar chiar e în discuţie publicul larg? Sînt multe reviste, într-adevăr. Dar ce tiraj au ele? Şi ce difuzare?! În aşa fel încît nu cred că graniţele statului imaginar de cititori se află în expansiune, ba dimpotrivă. Şi-apoi, nu poţi să scrii suplu şi atractiv chiar despre orice carte şi fără riscul de a rămîne cumva la suprafaţa lucrurilor. Incitant felul în care scria Dan Silviu Boerescu, de exemplu. Pe vremuri în "Luceafărul", apoi în propria-i revistă, pe urmă în "Cuvîntul", iar azi în "ProTv Magazin". Să recunoaştem că abia acum se adresează unui public larg. Dar, spre ce fel de literatură cheamă el? Şi-n plus: nu cumva riscă el să trădeze chiar literatura? Dacă noi, cultivatorii de cronică literară, ar trebui să facem ceva, atunci cred că ar trebui să fim cinstiţi cu noi înşine. Şi, dacă vedem că sîntem insipizi, ori n-avem idei, spirit critic, nici forţa de a naşte o ţesătură de interogaţii, chiar să renunţăm. Cît despre mine, nu scriu pentru publicul larg (n-o fac nu din elitism, ci din neputinţă), ci pentru cîţiva prieteni, de la distanţă, care au încredere în mine, şi pentru bucuria că-mi construiesc mie însumi un teritoriu, în care exist cu predilecţie, ale cărui graniţe, da, se pot afla în oarece expansiune. În fine, dragă Vasile, după asemenea divagaţii, recunosc: mi-aş dori să fiu citit exclusiv din plăcere pentru textul meu – şi mi-ar plăcea să fiu mai suplu, mai atractiv, să trezesc curiozitatea publicului… Îi dau dreptate lui Barthes, cînd vorbeşte despre plăcerea textului, dar fac ceea ce cred că pot face mai bine. Şi încerc să mă şlefuiesc. Să mă specializez chiar în inutilitate.

V.G.: - La noi este aproape obligatoriu ca orice critic care se respectă şi are o anume notorietate să scrie şi o istorie (uneori "critică") a literaturii române. Eşti "locuit" şi tu de această ambiţie, despre care se spune că ar fi uşor megalomanică şi provincială într-o cultură a secolului 21? Nu crezi că pentru proiecte de asemenea anvergură e mai potrivită munca în echipă, susţinută de logistica unor instituţii, decât miza continuă pe "subiectivitatea imperială" şi pe enciclopedismul unor inşi superdotaţi?

M.A.D.: - Trecînd peste gluma caragialeană, cu adevărat mă-ntreb de nu cumva mă respect insuficient pe mine însumi şi dacă, în plus, interesat doar uneori de preţuirea altora, nu sînt vanitos în exces. Oricum, nu visez o istorie a literaturii, chiar dacă am scris despre "postmodernişti", despre tradiţionalişti, despre clasici, şi fac o pasiune pentru Odobescu, Hasdeu sau Negruzzi. Poate că sînt prea comod, prea balcanic, prea egoist, nu atît un om de acţiune, cît un hedonist pervers. În plus, mi-s om al fragmentului, care trăieşte – tipologic, spun, şi o spun cu o vorbă a lui Hesse – în timpul foiletonului. Aş vrea să pot întrezări prezentul fixat într-o istorie, aş vrea să pot identifica în trecut semnele acestui prezent şi să pot citi în ţesătura de azi formele încă nenăscute. Spre aceste chestiuni, numite aici preţios, se îndreaptă atenţia mea. Dar e o atenţie difuză, despre care cred că ar putea fi, tocmai de aceea, mai convingătoare şi mai eficientă. Altfel, e sigur, de-aş scrie una, aceea ar fi istoria mea, o istorie. Interesant şi util să existe nu o istorie, ci cîteva, concurente, sincrone, polemice chiar, care ar da seama nu numai despre autorii lor şi despre ideologiile cărora le aparţin, ci, suprapuse, chiar despre o structură interioară a  literaturii înseşi. Cine mai are, însă, timp de istorii, cînd timpul stă călare pe noi?  Cred că fiecare critic serios are, latentă, nescrisă, propria istorie transformată în instrument necesar realizării perspectivei critice. Cît despre instituţii, echipe, ele nu pot face, cred, o istorie a literaturii. Istoria literaturii, nici atît. Eu, prefer, oricum, acea subiectivitate maximă, atît de rar întîlnită la noi, care nu înseamnă excentricitate, ci spirit de pătrundere. Cît despre enciclopedism, recunosc că pentru mine e doar o utopie. Am o memorie atît de proastă şi lucrez atît de puţin! Instituţiile, echipele, da, ele pot elabora dicţionare, enciclopedii, pot oferi instrumente de lucru, dar nu mai mult.   

V.G.: - Cunoşti, poate mai bine ca alţii, peisajul literar basarabean. Cum ţi se pare literatura de la noi, despre care ai scris în mai multe rânduri în aceşti ani? Ce definiţii de critic şi istoric literar ai pune în dreptul Basarabiei? Crezi că imaginea literaturii basarabene în România - atât cât s‑a conturat - este una corectă, adevărată?

M.A.D.: - Nu există azi nici un fel de desincronizare între ce se scrie în Basarabia şi în România. Cu riscul de a lăsa să se înţeleagă că nu există un… spirit basarabean (şi nici o istorie proprie a întemeierii vreunui spirit specific), cred că Basarabia schiţează, cu acuitate, imaginea însăşi a spiritului românesc (de va fi existînd şi acesta?) aflat azi în mare derută: există şi opţiunea patriotardă, şi deschiderea europeană, şi inocenţi care nu ştiu ce se întîmplă cu ei, şi spirite febril angajate. În numai cîteva minute, poţi întîlni deopotrivă farisei, generoşi, ipocriţi, verticali. Totul fiind aici mai concentrat, contrastele ies mai pregnant la lumină. Poate că şi sînt mult mai pregnante. Se vede repede exasperarea unora şi comoditatea caldă a altora. Ca şi la noi, coexistă versificaţia searbădă şi angajată cu poezia, discursul patetic cu verbul lucid, amatorismul cu devoţiunea, conformismul lax cu demnitatea spiritului. Totuşi, Basarabia are alte probleme de identitate decît România. De aceea, ar fi o impertinenţă să spun că ştiu ce se întîmplă acolo, că ştiu ce simt oamenii. Bănuiesc că, dincolo de credinţele pe care le servesc cu un devotament care în România e mult diluat, realitatea e construită pe multă confuzie. Metaforic, Basarabia este un spaţiu al libertăţii, dar numai pentru că aici totul pare că se află încă în stare latentă. Totul e încă posibil. Tocmai de aceea, libertatea aceasta înseamnă şi violenţă, şi frustrări, şi orgolii. Din fericire, lamentaţiile agresive pe tema ţărişoarei abandonate sau rîvnite – o formă de evazionism şi aceasta – şi formele multiple de patriotism cantabil sînt dublate de ţinuta neconcesivă, europeană, a cîtorva intelectuali cu un spirit critic radical. Cred că timpul le va da lor dreptate. Şi spun asta pentru că, dincolo de cîteva excepţii, ei sînt aceia care fac imaginea Basarabiei în România. Cărţile lor sînt citite, discutate, revistele lor sînt preţuite, ţinuta lor, invidiată chiar. Nu ştiu cum se vor fi simţind ei acolo (sau ştiu, dar prefer să tac), însă în România - şi mă refer la România culturală – ei contează.

V.G.: - Pentru că am formulat mai sus întrebări desfăşurate, îţi propun în continuare două întrebări scurte. Îţi scrii cronicile direct la calculator şi, dacă da, îţi modifică această interfaţă electronică felul de a comenta/recenza o carte? Şi a doua întrebare: voi, criticii literari, îi depistaţi mai uşor pe confraţii care scriu fără să citească decât publicul neavizat?

M.A.D.: - Da, dragă Vasile Gârneţ…, unii îşi scriu textele direct la computer şi e de bănuit că nici nu mai citesc cărţile despre care scriu. Şi eu o fac (scriu adică direct pe computer); dacă-mi permiţi, şi eu am fost/sînt în Arcadia. Înainte, scriam cu creionul (cu unul bine ascuţit), începeam greu, rupeam foile, fraza era, oricum, mai elaborată, uneori prea sofisticată, în fine, mă chinuiam. Or, vreau ca fraza, care nu se naşte aşa, să fie simplă, clară, exactă. Exactă chiar în ironie, în nuanţe, în rafinamente. Poate că de se va fi schimbat ceva în stilul meu, dincolo de modificările inerente devenirii, o contribuţie va fi avut şi interfaţa aceasta care, în plus, îţi dă şi o mai acută conştiinţă a iluzoriului. Nu întîmplător revenim pe nebăgate de seamă la motivul baroc al vieţii ca vis. Scriu astăzi mai uşor, mai direct – dincolo de toate avantajele tehnice pe care ţi le dă calculatorul. Te asigur, însă, că eu şi citesc. Şi o fac adesea – obicei vechi – tot cu creionul în mînă. Am văzut însă critici sau poeţi lansînd, şi chiar spectaculos, cărţi pe care nu le-au citit. Oricum, la cît de prost se scrie în România (te asigur însă că la fel de mult se scrie şi bine), nici nu mai poţi să-ţi dai seama dacă asta se datorează necunoaşterii corpului supus disecţiei sau vechimii şi improprietăţii instrumentelor. Or, aici bisturiul trebuie să fie impecabil, cu atît mai mult cu cît, cînd lucrează, mîna chirurgului uită tot ce a învăţat. Fără să accept violenţele, nu mă interesează nici cronicile/recenziile călduţe. Cel care scrie o cronică organizează un scenariu, propune un traiect, şi toate astea în jurul cîtorva întrebări care trebuie să provoace, dacă nu îndoiala, măcar curiozitatea. Prea multe textuleţe călduţe şi prost scrise la noi care seamănă cu umbra care şi-a pierdut corpul. Dar te asigur că, pe ele, nu le citesc. Nu ştiu de ce, poate din aceleaşi motive, rar îmi citesc propriile cronici. Dar o fac uneori: din narcisism.

V.G.:- Mircea, am observat că scrii doar despre cărţi valoroase, că eviţi, se pare, cărţile proaste, autorii prolifici şi superficiali. Nu te-am văzut angajat în polemici şi nici apostrofat de scriitori pe care să-i fi deranjat. Ai oroare de "scandalurile literare"? Preferi mai degrabă să amplifici valoarea, decât să faci o operă de "deratizare"?

M.A.D.: - Ţineam într-o vreme, în pagina culturală a unui ziar local, o rubrică intitulată "Pagini (in)comode". Azi, majoritatea sînt aşezate într-un document numit "Pagini incomode pentru prieteni". Asta poate spune multe…, dar nu insist. În realitate, chiar cu cîţiva scriitori buni am aici o relaţie dinspre rece spre călduţ şi, te asigur, nu pe motive biografice, ci din cauza unei plăceri cinice de a fi sever mai ales cu cei pe care-i cunosc şi care-mi stau prin preajmă. N-o fac pe motivul că scandalurile literare ar fi un bun mijloc de parvenire. Sever chiar cu cetatea, nu sînt deloc angajat în viaţa ei. În timp, am sancţionat chiar cîteva studii aparent docte despre Creangă, de curînd şi unul despre Bacovia. Recunosc că îmi face plăcere să deconspir falsul şi impostura, mai ales atunci cînd ele-s exhibate orgolios. Nu sînt, însă, ceea ce se cheamă un critic incomod. Desfid amatorismul şi impostura ori CV-urile clădite pe falsuri grosolane, dar cum citesc (deseori şi scriu) din plăcere, îmi dizolv răutatea în raţiune. Prefer nu să amplific valoarea (ea este sau nu este), ci să o înţeleg, să o explic, să o motivez. Aşa se face că scriu despre cărţile care mă incită, fie în direcţia unei analize consubstanţiale, fie, mai rar, în aceea polemică. Uneori, în cazul cărţilor de poezie mai ales, am scris şi despre autori prolifici ori superficiali, însă am preferat, crede-mă, lovitura de floretă, nu ghilotina, în nici un caz barda. Scoasă din context, vreo jumătate de frază despre o carte din aceasta poate să-ţi apară ulterior, cu sens neutru-apologetic, pe cîte-o copertă. Oricum, îţi aparţine…

V.G.: - Intervievat de "Contrafort", îţi dai seama că nu putem evita subiectul postmodernismului. Ai scris şi o carte pe această temă: Poezia postmodernă. Cum comentezi faptul că se mai găsesc intelectuali, oameni serioşi şi respectaţi în anumite medii – H.-R. Patapievici este exemplul cel mai la îndemână - care neagă cu vehemenţă că România ar fi "vizitată" şi ea de postmodernism? Există şi la Suceava o "mobilizare" împotriva postmodernismului, aşa cum se întâmplă la Chişinău?

M.A.D.: - Şi dacă postmodernismul nu e decît o mănoasă afacere universitară ori un construct mental!? Nu-i vorbă, multe din curentele de idei sînt astfel de arhitecturi teoretice. Noi nu avem o imagine clară nici despre modernism şi modernitate, lăsîndu-ne copleşiţi de ipostaza franceză devenită model. Apoi, îţi reamintesc motto-ul folosit în cartea mea, care relua cuvintele lui Crohmălniceanu, unul dintre "părinţii" prozei anilor optzeci (spun părinţi gîndindu-mă la un poem de Kahlil Gibran "Copiii voştri nu sunt ai voştri. / Ei sunt feciorii şi fetele vieţii care se caută pe ea însăşi"). Paradoxal, ceva aproape identic spunea Marcel Raymond despre simbolism, avînd ca reper nu monstrul din Loch Ness, ci dragonul din Alca, "despre care nici unul din cei care pretindeau a-l fi văzut nu puteau spune cum arăta". Deducem că fenomenele pot exista şi fără umbra noastră teoretică, ba chiar, deformatoare aceasta, împotriva ei. Ciudat că lupta contra postmodernismului se poartă la noi adesea de pe meterezele protocronismului, autohtonismului naţionalist, a generaţionismului şaizecist. Mă pot confrunta cu aceştia care folosesc ignoranţa ca argument şi care nu înţeleg că postmodernismul, paradoxal, e în favoarea lor. Alta este situaţia lui H-R. Patapievici a cărui motivaţie vine dinspre filozofia culturii şi a istoriei. Şi pentru Matei Călinescu postmodernismul nu-i decît o "faţă a modernităţii". Altceva mă deranjează la noi: militantismul clădit numai pe supoziţii, partizanatul fără nici o rezervă, orgoliile întemeiate pe slăbiciune şi, dacă vrei, chiar neputinţa de a dialoga.

V.G.: - După 1989, o parte importantă din intelectualitatea română a îmbrăţişat retorica anticomunistă, care nu a avut din păcate nici o finalitate. Nu s-a încheiat cu un proces, măcar simbolic, al comunismului, fapt care ne-ar fi evidenţiat în Europa, dacă tot suntem atât de pătimaşi şi repede schimbători (unde s-au evaporat oare acei peste 4 milioane de comunişti români?). Ceea ce vreau să remarc aici este că sub "norii de praf" stârniţi de retorica anticomunistă, în prim-planul vieţii publice s-a instalat în aceşti ani o adevărată congregaţie a nulităţilor, a căror singură "ideologie" este oportunismul, lipsa oricăror scrupule morale şi o imensă dorinţă de a parveni. Nimeni nu vrea, se pare, comunism în România, dar te izbeşti la tot pasul de o mentalitate comunistă, te confrunţi cu securişti metamorfozaţi în politicieni şi în oameni de afaceri prosperi. Ce crezi despre acest paradoxal efect pe care l-a avut la noi "reglarea conturilor" cu vechiul sistem comunist? Cum am putea instaura principiul valorii în selecţia celor care ne reprezintă?

M.A.D.: - Subscriu acestei exacte şi amare analize pe care o faci, iar dramul de exasperare (căci nu-i mîhnire) din analiza ta mi-l explic mai ales prin faptul că tu aparţii acestei ţări mai mult poate decît se întîmplă cu unii dintre cei care locuim în ea. Dar poate că nu e nici un paradox la mijloc. Clasa politică de la noi este cea mai bună radiografie a societăţii româneşti, o sinteză care nu lasă nimic pe dinafară. Principiul reprezentativităţii proporţionale… Se spune că tinerii oameni politici ar putea fi o soluţie. Dar i-am văzut la fel de violenţi ori fără vlagă, suburbani, meschini, carierişti, unii cu meritul de a fi pruncii altor oameni politici. Un paradox, de ultimă oră, e faptul că un partid, zice-se al "noii generaţii", atinge culmile grobianismului. Cuvintele nu mai înseamnă nimic… De curînd, un vechi amic (da, puţin caragialean, totuşi) îmi declară că, în vreme ce toţi criticăm, dar stăm pe margine, el s-a înscris în partidul de la putere… ca să construiască ceva. Argument care te lasă cu gura căscată. Aşadar, crede-mă: cei mai buni dintre noi ne reprezintă.

V.G.: - Mircea, o ultimă întrebare pe care vreau să ţi-o pun este despre imaginea intelectualului/scriitorului român. Prea puţini confraţi de-ai noştri – constat din observaţiile mele – apar ca structuri intelectuale autentice, cu un comportament şi o gestică adecvată statutului lor, chiar dacă se întâmplă să fie "talentaţi" ca scriitori. Reuniunile literare expun adesea o masă de oameni care degajă  vulgaritate, primitivism şi lipsă de educaţie. Asemenea "particularităţi" nu îi evidenţiază deloc în masa generală a românilor, aşa că eu unul sunt cam sceptic când se vorbeşte despre "ruptura" dintre elite şi restul populaţiei. O canistră de vin şi o ploscă de ţuică fiartă este şi în acest mediu, pretins intelectual, "liantul" unei solidarităţi gregare. Cum şi cam în cât timp vom reuşi să facem saltul spre demnitatea şi distincţia intelectualului, aşa cum apare imaginea lui în ţările civilizate?