Revistele de cultură şi libertatea de expresie

1. Vă rugăm să numiţi câteva premise/condiţii care fac posibilă existenţa unei reviste de cultură, a revistei Dvs.

2. Aveţi teme "tabu", subiecte delicate, sensibile, pe care nu vă permiteţi să le abordaţi în paginile publicaţiei Dvs. din lipsă de: curaj, autori competenţi, surse de documentare, prejudecăţi ale mediului etc.? Există nişte limite ale libertăţii de expresie la revista Dvs.?

Vasile Dan,
redactor-şef al revistei Arca, Arad

1. Revista de cultură Arca a fost fondată la Arad, în februarie 1990 de către sussemnatul. Adaug repede: am avut alături de mine, în acele momente, scriitori arădeni valoroşi, azi membri ai Filialei din Arad a Uniunii Scriitorilor din România, profund motivaţi. Adică nu doar să lansăm o revistă de cultură de interes şi circulaţie naţională, ci şi să aducem o reparaţie morală Aradului care a fost privat de o astfel de instituţie (ca şi de editură, post de radio, tv., universitate) timp de peste cinci decenii cînd condiţia lui culturală era aceea de suburbie (administrativ, raion) a (al) Timişoarei. Umilirea culturală a Aradului, în comunism, trântirea lui în anonimat şi veleitarism au fost îngrozitor de nedrepte, ingrate. Căci Aradul era un mare centru cultural românesc încă de la începutul secolului XX când aici apăreau cele mai valoroase publicaţii culturale – dar şi de luptă politică - ale românilor din întreaga Transilvanie şi Banat: Tribuna şi Românul. La ele colaborau nu doar marii intelectuali transilvăneni şi bănăţeni, ci şi I. L. Caragiale, Nicolae Iorga, I. Agârbiceanu, G. Galaction. Aici a debutat publicistic Lucian Blaga (Tribuna, 1910). Aici poetul  Poemelor luminii şi filosoful Trilogiei cunoaşterii şi-a publicat mai multe cărţi la editura Diecezană (Feţele unui veac, 1925, Ferestre colorate, 1926). Aici a debutat publicistic, aici şi-a publicat primele cărţi, aici a locuit şi a lucrat, ca secretar literar la Teatrul Municipal, în perioada interbelică, importantul poet expresionist Aron Cotruş. Odată cu el a activat la Arad cel mai mare sculptor român de după Brâncuşi, Romul Ladea. Cu o asemenea tradiţie în spate nu aveam voie nici să pierdem momentul, prilejul oferit după Revoluţie, nici să-l compromitem. Cei care mi-au stat alături iniţial (unii au renunţat repede, tentaţi fiind de altele, învăţământ superior, de funcţii administrative, de alte oferte pecuniare) au fost Romulus Bucur, Gh. Mocuţa, Dorel Sibii, Gh. Schwartz, Ovidiu Pecican, Onisim Colta (pictor, redactor până astăzi cu imaginea şi prezentarea artistică) şi alţii. Unii dintre aceştia se regăsesc şi acum, după 15 ani, în caseta tehnică.

Revista a pornit la drum ca instituţie de cultură profesionistă în subordinea Consiliului Judeţean Arad cu o schemă proprie de funcţiuni (adică redactori plătiţi, angajaţi), la început cu o apariţie lunară, format A3, de câţiva ani trimestrială, cu numere triple, format carte (A5), cam 240 de pagini, din care opt în policromie (album de artă cu reproduceri după operele unui artist plastic reprezentativ din ţară). Revista nu şi-a propus din capul locului să fie localistă. Ci dimpotrivă să fie deschisă tuturor colaborărilor de valoare din ţară (citeşte, inclusiv Basarabia). Ea nu e nici una generaţionistă. Singurul criteriu de acceptare a unei oferte este valoarea ei. N-avem prejudecăţi de nici un fel. N-avem nici complexe în faţa altor publicaţii de profil (inclusiv faţă de cele bucureştene, unele suficiente, cu vocaţie excesiv dirijistă într-un mediu concurenţial şi descentralizat, inclusiv în cultură), nici inhibiţii de vreun fel. Intrăm bucuroşi în polemica de idei. Avem un punct de vedere pe care ni-l exprimăm fără reţinere. Atitudinea polemică reactivă, dar şi activă a Arcăi e cunoscută. De altfel o revistă de cultură e vie numai în măsura în care se exprimă critic asupra fenomenului cultural în general (într-un plan superior, al principiilor şi sensului societăţii, al mijloacelor de atingere al acestuia, şi politica este tot cultură), editorial şi, fireşte, literar. Jucăm cu plăcere pe piaţa liberă a ideilor cu riscurile pe care le incumbă jocul. În revistă apar, în fiecare ediţie, 20-30 de recenzii literare, şi nu numai. Marea criză, după părerea noastră, în literatura română actuală este lipsa igienei în câmpul valorilor unde se amestecă ameţitor valoarea cu nonvaloarea, opera autentică, evenimentul editorial, cu impostura polimorfă şi harnică.

2. Parţial am şi răspuns. În completare: există o limită autoimpusă. Iar nu una imperativă sau explicită a editorului (Consiliul Judeţean prin Centrul Cultural). Sunt texte, unele savuroase, altele chiar valoroase, deşi şocante stilistic, expresive, licenţioase, mai slobode la gură cum s-ar zice pe care din nefericire nu le publicăm (nu le-am putut publica). Apoi istoria de 15 ani a colaborării noastre cu editorul a avut şi momente grele, tensionate, de criză. Aproape de ruptură, în special între 1990-1996. Atunci s-au găsit persoane în poziţii de decizie care să ne caute de "patriotism", de "ortodoxie", de "autohtonism", de "republicanism", de "rromânism". Nu ştiu dacă chiar am trecut cu totul peste acele situaţii. Oricum, ele nu mai au forţa şi îndrăzneala de atunci.

Ion Bogdan Lefter,
director, Observator cultural, Bucureşti

Revistele de cultură există pentru că există cultura, pe care ele - nu-i aşa?! - o "reflectă". Dar - într-o oarecare măsură, din ce în ce mai mare de la o vreme (mai bine de o sută de ani, adică!) încoace - şi… invers: cultura există pentru că există gazetele "de specialitate"!

Ce spun nu e decît în aparenţă scandalos. Fireşte că, dacă nu e nimic de "reflectat", ideea însăşi a "oglindirii" devine inutilă. Arta precede punerea ei în circulaţie, informaţia asupra evenimentelor culturale şi comentariile "pe marginea" creaţiei le presupun pre-existenţa. Însă teoriile estetice, mai ales cele care privesc lucrurile şi din perspective sociologizante, explică îndeajuns de convingător că semnificaţiile operelor de orice fel se "actualizează" doar atunci cînd le citim, privim sau ascultăm, ele "se nasc" în actul receptării, în afara căruia e ca şi cînd n-ar fi. Pe scurt, obiectele artistice şi - în general - "bunurile simbolice" (cum au fost numite) există în măsura în care circulă pe piaţa culturală şi sînt "consumate".

Ei bine, revistele sînt însuşi "sistemul circulator" al acestui "organism", esenţial pentru "metabolismul" său. Din periodicele culturale aflăm ce se publică, ce se cîntă, ce se expune/performează/instalează (etc.), ce se joacă în teatre, ce se proiectează în cinematografe - şi aşa mai departe. Dacă scrii, compui şi interpretezi, pictezi/sculptezi/fotografiezi (etc.), pui în scenă, filmezi, dar nu se află nimic despre productele tale artistice, dacă ele nu sînt semnalate şi comentate, n-au cum să intre în conştiinţa publicului, ceea ce înseamnă că… nu există!

Pe lîngă atare contribuţie pasivă, de "reflectare", oricît ar fi ea de esenţială, revistele pot îndeplini şi funcţii active, de creaţie propriu-zisă: prin lansarea unor idei, prin promovarea anumitor formule, prin criteriile şi scările de valori pe care le propun, ele pot influenţa - uneori substanţial - mediul artistic şi intelectual, îl pot orienta, îl pot modela. Istoria culturii e marcată de rolul fundamental jucat în anumite momente de asemenea publicaţii care şi-au asumat proiecte importante, impunînd idei, momente, mişcări, orientări sau curente artistice. Sînt revistele de anvergură, cu program, definitorii pentru epocile în care apar şi pe care - încă o dată - le "reflectă" şi le "creează" deopotrivă.

În sfîrşit, deschizînd şi mai mult cadrul, astfel încît să cuprindă ansamblul evoluţiilor contemporaneităţii, regăsim artele tradiţionale integrate în structura complexă a civilizaţiei: istorie, politică, ideologii, mentalităţi, societatea întreagă ca produs el însuşi cultural, care poate şi trebuie - la rîndul său - să fie "oglindit" şi interpretat.

Recapitulînd, iată cele trei raţiuni de a fi ale periodicelor în cauză: "reflectarea" culturii, producerea ei şi miza civilizaţională. Există reviste care se mulţumesc să "oglindească" artele, altele care încearcă să şi participe la dinamica mediului cultural, puţine avînd - în plus - perspectiva cuprinzătoare a momentului istoric. Un exerciţiu de analiză din atare perspectivă ar putea conduce la concluzii interesante şi la o utilă tipologie a presei intelectuale româneşti de astăzi. Se înţelege că Observatorul cultural, revista la a cărei apariţie de patru ani încoace contribuie şi autorul acestor rînduri (şi pe care, schiţînd aici o mică teorie a domeniului, a avut-o - fireşte - mereu în gînd), şi-a propus toate cele trei mize…*

______________

*Restul înseamnă politică editorială efectivă, criteriile de selecţie, prejudecăţi şi adversităţi de care se întîmplă să te loveşti, dificultăţi financiare, de regulă sufocante etc., etc., etc. Ca-n viaţă, nu-i aşa?!

Constantin Cheianu,
redactor-şef al suplimentului cultural al ziarului JURNAL de Chişinău

1. Fiind şi eu, la fel ca domnul Dan C. Mihăilescu, editorul unui supliment cultural, subscriu, pentru început, la câteva din punctele de vedere exprimate de domnia sa în numărul trecut al Contrafort-ului. Într-adevăr, una din condiţiile – pre-condiţiile, aş zice - de bază ale apariţiei (şi "perpetuării") unui astfel de supliment o constituie, înainte de toate, dorinţa fermă a conducerii redacţiei de a avea un atare "apendice" lipsit de orice rentabilitate economică. Mă văd îndreptăţit să subliniez  lucrul acesta şi din considerentul că, spre deosebire de România, unde există mai multe suplimente de acest tip, la noi,  Jurnal de Chişinău este, deocamdată, singurul ziar care a avut o atare iniţiativă.

În al doilea rând, în situaţia în care "redacţia-mamă" are o anumită politică editorială şi anumite angajamente faţă de finanţatori şi cititori, este important să ţi se acorde, în acest sens, un anumit grad de independenţă şi libertate în promovarea unei politici culturale, în selectarea autorilor şi, în general, e bine să nu ţi se impună nimic. Din fericire, deocamdată, după cinci luni de existenţă a suplimentului, pot spune că am beneficiat de toate aceste condiţii.

Dificultăţile vin, mai curând, din exterior, decât dinăuntru. Şi cea mai gravă (fireşte, după cea a posibilităţilor financiare oricum reduse), este echipa de autori cu care porneşti la drum. În Basarabia funcţionează trei moduri de a scrie despre arte şi cultură. Unul este cel reprezentat de câteva reviste de foarte bună ţinută intelectuală, al căror cititor-ţintă este în primul rând artistul, omul de cultură. Cel de-al doilea e scrisul academic, grav şi găunos, profesat de savanţi pentru savanţi. În sfârşit, avem ceea ce publică în paginile lor de cultură ziarele de tiraj, unde fenomenul cultural este abordat într-un mod simplist, superficial, sec, encomiastic, iar, de multe ori, şi agramat.

Rămâne oarecum în afara acestor trei tipuri de discurs un cititor, care, deşi nu e nici artist, nici savant, are, totuşi, o cultură şi pe care nu îl mulţumesc cronichetele siropoase ori leşinate înghesuite pe ultimele pagini ale ziarelor. Un cititor, pentru care, aici, la noi, trebuie "inventat" un alt mod de a scrie despre arte şi cultură.

În ciuda numărului mare de "virtuali autori" (circa 200 de membri ai Uniunii Scriitorilor, alţi vreo 300 de membri ai Uniunii Jurnaliştilor, plus câteva sute de critici şi profesori de la diverse instituţii, uniuni, academii), la noi scriu (vreau să zic, scriu relativ sistematic şi relativ bine) vreo zece-cincisprezece oameni, ei fiind solicitaţi de mai toate publicaţiile. Aşa încât, de multe ori, între alternativa de a-i comanda ceva unuia dintre ei, care are două servicii şi publică în trei ziare, neavând întotdeauna răgazul necesar pentru a-ţi face şi ţie un material de calitate şi aceea de a scrie tu însuţi pentru a umple spaţiul afectat suplimentului, optezi pentru ultima. Fapt ce nu mă face deloc fericit, măcar şi din considerentul că mărimea retribuţiei mele nu se relaţionează în nici un fel cu "numărul de semne" pe care le livrez. (În acest sens nu pot să nu apreciez priceperea şi insistenţa cu care colegii de la Contrafort ştiu să atragă nume importante ori să descopere autori noi, de a căror contribuţie beneficiem, mai apoi, toţi noi, cei de la alte publicaţii.)

Aici, în Basarabia, îţi pui mereu întrebarea în spirit caragialean: "eu, pentru cine scriu?" În ciuda existenţei  acestei extraordinare oportunităţi care este forumul de pe pagina Internet a publicaţiei, feedback-ul e practic mort. Intelectualul de aici abia îşi formează reflexul de a iniţia un dialog cu autorii ori cu redacţia.

Ce aberaţii şi tâmpenii îţi este dat să citeşti câteodată pe acest forum!

2. Am o temă-tabu uriaşă, cam cît cele 80% de rebut şi maculatură, cât produc artele şi cultura basarabeană per total. A scrie despre aceste brave 80%, ai căror producători nu se prea iubesc între ei dar care au un teribil instinct de solidarizare în momentul în care îl vizezi pe unul dintre ei (se recunosc atât de repede în el toţi ceilalţi!), încât ajungi în situaţia inconfortabilă de a fi încolţit de toţi, fără să fii susţinut de cei care produc restul de 20%. În plus, în mâinile acestor 80% se află de multe ori tot felul de pârghii de conducere şi instrumente de influenţă.

Trăim sub această brutală presiune a politicului, a restauraţiei comuniste şi a atentatului la libertatea de gândire. Care analize critice obiective în aceste condiţii, aici, unde te vezi mereu obligat să fii nu un analist, un observator cultural sau un critic, ci un luptător şi un apărător al culturii, al oamenilor de cultură în general (inclusiv a unora dintre acei ce cu spor produc aceste 80%). Şi imperativul de a apăra cultura în general nu se conjugă întotdeauna foarte fericit cu acela de a încuraja şi promova valoarea autentică.

Nimic însă mai incitant în această postură de autor şi redactor decât plăcerea de a "detabuiza" temele tabu! Încet, câte un pas, câte un op, câte un cap…

Nicolae Marinescu,
prof., director revista Mozaicul, Craiova

1. Orice revistă de cultură este, în cele din urmă, un accident "ilustrând miracolul creaţiei". Ar fi putut să nu existe fără ca somnul cuiva să fi fost tulburat de vreo nelinişte, iar odată apărută ea pare să genereze mai degrabă nemulţumiri şi contestaţii, care se sting abia când îşi dă obştescul sfârşit. Aparentul paradox ar consta în aceea că de multă vreme se găsesc mereu oameni care îşi doresc să scoată o revistă, alţii care trăiesc încăpăţânarea de a-şi trimite textele spre publicare şi febrilitatea de a şi le citi tipărite, ba chiar există unii care trăiesc frisonul acestui ciudat viciu al lecturii, deşi nu au emis, şi nici nu îşi propun să o facă, nici texte, nici reviste.

"Ce-i mână pe ei în luptă...", ca să zic aşa, rămâne obscur şi, în orice caz, este greu de găsit un numitor comun cauzal, astfel că, dincolo de mărturia fiecărui protagonist, nimic nu ne îndreptăţeşte în speranţa că vom afla adevărul.

În ceea ce priveşte Mozaicul – seria nouă, începută în octombrie 1998, aş zice că şi-a găsit legitimitatea în afilierea revistei culturale, de tradiţie pentru Craiova, Ramuri, sub patronajul Uniunii Scriitorilor, ceea ce a orientat-o predominant spre literatură şi autorii consacraţi.

Ori Craiova, oraş cu peste 300 000 de locuitori, are un prestigios Teatru Naţional, de reputaţie internaţională, Filarmonică şi Teatru de Operă şi Operetă, Teatru pentru Copii şi Tineret, numeroşi artişti plastici şi, nu în ultimul rând, două Universităţi care au depăşit 20 000 de studenţi. Pe lângă aceasta, este în general acceptată drept capitala spirituală a provinciei istorice Oltenia, ceea ce îi conferă nu drepturi, ci obligaţii.

Am gândit că trebuie găsită o soluţie ca activitatea unui spaţiu cultural atât de bogat şi dinamic să îşi găsească o expresie pe măsură şi, mai ales, să fie oferită o şansă specială tinerilor, în care putem să ne punem cu adevărat speranţa unei reprezentări lipsite de prejudecăţi şi complexe în dialogul cultural european şi universal.

Aceste obiective ne-au condus la vechiul Mozaic, prima publicaţie de cultură din Oltenia, scoasă în 1838 la Craiova de către profesorul şi pictorul Constantin Lecca, personalitate  formată în şcolile solide de la Braşov, Viena şi Budapesta, precursor al militantismului paneuropean. Reluam o tradiţie şi ne angajam într-un proiect de actualitate.

În jurul revistei s-au grupat mai ales tineri. Cu excepţia mea şi a redactorului şef, criticul şi istoricul literar Constantin M. Popa, împreună cu care am gândit noul Mozaic, toţi ceilalţi membri ai redacţiei nu depăşesc vârsta de patruzeci de ani.

Ar mai fi de adăugat că am pornit această aventură ca un proiect privat, susţinut de Editura Aius, al cărei acţionar principal sunt, dar şi cu sprijinul unor persoane publice şi oameni de afaceri care conştientizează că nici puterea, nici banii nu pot exclude educaţia, cultura, viaţa spirituală.

Subvenţia, e drept, modestă, pe care am primit-o de la Ministerul Culturii ne-a fost totuşi de folos.

În cele din urmă Mozaicul există pentru cei care cred că au ceva de spus şi că este important să spună, ca şi pentru aceia care ştiu că fără competiţie spirituală totul se prăbuşeşte mai devreme sau mai târziu.

2. Nu există subiecte "tabu", dacă există autori care au capacitatea de a le susţine. Din punctul acesta de vedere libertatea este deplină, subiectele în dezbatere fiind stabilite prin consens în redacţie, iar valoarea intrinsecă a textelor este singura care decide în legătură cu apariţia. Sigur, încrederea şi respectul între membrii redacţiei este cea care ne determină să acceptăm girul acordat colaboratorilor revistei.

Cât despre libertate, cred că, deşi nu este simplu, este clar. Mozaicul are un program paneuropean şi orientat spre viitor. Publicăm texte în concordanţă cu programul nostru şi credem că, de exemplu, naţionaliştii sau tradiţionaliştii au dreptul la propriile publicaţii. Noi avem un public deschis spre dialog şi inovare şi suntem datori să-i oferim ceea ce aşteaptă de la noi.

Mai rezultă de aici o limitare. Se referă la axiologia asumată de revista noastră. Nu facem discriminări, dar ne interesează să promovăm valori de nivel naţional. Există alte publicaţii pentru "cultura de masă". Ne considerăm o revistă pentru profesionişti, cu tot ceea ce decurge de aici.

Nu în ultimul rând ne considerăm o revistă "urbană", "civilizată". Acceptăm polemica drept firească, dar refuzăm atacul "la persoană", invectiva şi chiar impoliteţea.

"Ţinuta este obligatorie" la Mozaicul şi sperăm că acest lucru se vede de când o răsfoieşti.

Pe scurt, libertatea înseamnă asumarea regulilor şi cine rămâne în afara lor este "cenzurat". "Cenzuraţii" sunt liberi să îşi scoată propriile reviste sau să publice în acelea care le acceptă valorile. Dar acasă la noi, regulile le facem noi şi aceasta înseamnă pentru noi respectul libertăţii.