Caragiale(s)lâcuri

Pe cât de mult tragic pe atât de mult comic există în viaţa noastră, lucru constatat şi demonstrat cu mii de ani în urmă. Nu a avut magnifica "Iliadă" despre războiul Troiei o replică, - poemul comic "Batrahomiomahia", - "Lupta broaştelor cu şoarecii?" Dar de ce să mergem atât de departe? Putem culege exemple din chiar imediata realitate. Şi ce exemple!

Se difuzează mai deunăzi pe calea undelor informaţia, precum că a avut loc, printre alte acţiuni prilejuite de aşa-zisa Zi a Independenţei a aşa-zisei Republici Moldova, dezvelirea în Aleea Clasicilor din Chişinău a bustului Caragiale. Nimic supranatural: se împlinesc 150 de ani de la naşterea genialului dramaturg român, suntem în anul Caragiale care se desfăşoară în lume sub egida UNESCO... Comedia constă în faptul că anume persoane din acest aşa-zis stat: preşedintele, prim-ministrul şi vicepreşedintele legislativului depun flori la soclul omagiatului... Ei, cei mai caragialeşti actori de pe scena politică de la noi în aceşti ultimi doisprezece ani de orbecăială şi brambureală!

Parcă-l aud pe nenea Iancu: iată ce mi-a fost dat a păţi în urbea de pe Bâc - să fiu onorat de unul... cum îi zice?... Şioroianu, de altul... cum îi zice?... Neader - talev... şi, în fine, de un al treilea al cărui loc numai în prezidiul legislativului nu este, că tare urât tată a mai avutără!...

Eu i-aş replica astfel: Iubite nene Iancule! O vorbă veche zice: nu e pentru cine se pregăteşte, ci pentru cine se nimereşte! N-or fi vrut diriguitorii de astăzi să facă acest gest, le-ar fi priit mai mult să depună flori la picioarele ştiu ei cui, dar nobless oblige! Şi apoi nu reflectai chiar Domnia ta în micul eseu "Un tenor scăpătat" despre gloria antumă şi cea postumă a unor oameni de artă zicând: "Millo, care a dus o viaţă strălucită, trăind ca un prinţ, la adânci bătrâneţe vegetează într-un ungher, uitat aproape de toţi, iar lui Eminescu, care a dus o viaţă de pârlit, îi plouă onorurile, elogiurile şi busturile"... (I.L. Caragiale, Despre teatru, ESPLA, 1957, p. 254). Acum ţi s-a pus şi matale un bust la noi, dar nici după atâţia ani nu te trece cu vederea prostia omenească. Nu ţi-o iartă, nene Iancule, pentru că prea ai bătut în ea prin tot ce ai scris. În prostia noastră curat românească!... Ziceam puţintel mai sus de acest aşa-zis stat R.M. Celebrul Ipingescu discutând politică în doi cu jupân Dumitrache, zis şi Titircă Inimă rea, ajung la Constituţia ţării, pe care nimeni nu are dreptul "s-o mănânce"... Iată că în această Republică Moldova Constituţia este literalmente de-vo-ra-tă. Cum? Elementar! Şi consecvent! Dar până la obsesie! Preşedintele Curţii Constituţionale, ori de câte ori se referă la titulatura instituţiei pe care cu onoare o conduce, pronunţă: Curtea Cons'ţonală! Curtea Cons'ţonală! Şi iară: Cons'ţonală! Mi-am zis: poate are omul vreun defect de articulaţie? Să auzim cum rostesc acelaşi termen membrii Curţii? Am rămas paf, cum s-ar zice: toţi şase sau şapte câţi or fi, dar toţi articulează la fel - Curtea Cons'ţonală! Curtea Cons'ţonală! M-au cuprins fiori: câtă fidelitate demonstrează marii apărători ai dreptăţii faţă de şeful lor, dar şi mai mult servilism faţă de regim... De, ce le poţi pretinde, dacă din... Constituţie trăiesc? Numai la Chişinău se putea întâmpla ceea ce ai prevăzut într-un moment de supremă inspiraţie, nene Iancule!: "A mânca... Sfânta Constituţiune, şi mai ales cei din masa poporului" (O noapte furtunoasă, I.L. Caragiale, Opere, Academia Română, Bucureşti, 2000, p. 21)...

Prostie omenească... Iar dintre toţi cei trăitori în acest teritoriu transformat într-un poligon pentru efectuat tot felul de experimente pe oameni vii, de la 1812 încoace, dar mai intens după cel de-al doilea război mondial - aici s-au afirmat marii lideri ai sistemului totalitar: Brejnev, Şciolokov, Ustinov, iar cum îşi are cuibul aprigul apărător al defunctului Imperiu Roşu Smirnov! - în această rezervaţie de proşti şi, mai cu seamă, prostiţi, eu, vorba ilustrului Nae Caţavencu, sunt cel dintâi!

Ca să vedeţi! Ajuns la vârsta la care am ajuns, am avut timp destul să meditez la ce-a fost existenţa mea pe acest pământ. Acum mărturisesc cu mâna pe inimă că de multe ori mi-am răspuns: a fost dramatică în cel mai înalt grad. Ba chiar aş putea afirma: tragică! Oi fi având dreptate, nene Iancule. Nu obiectai chiar Domnia ta cu ocazia sărbătoririi Astrei la Blaj, când ai fost categorisit drept un mare ironist, un satiric etc., nu ai mărturisit atunci că de adevărat eşti un... mare sentimental? Nu ştiu de-ai fost înţeles, dar eu îţi dau dreptate la peste suta de procente! Pentru că de ce? Pentru că ironia, comicul, în fine râsul nu este decât celălalt pol al tragicului. Fără de râs am exploda, într-atât e de tristă condiţia umană. Ce mai: râsu-plânsu...

Or, pe parcursul vieţii, în paralel cu interpretarea în registru tragic a insignifiantei mele existenţe, a mijit adesea în adâncul sufletului o cu totul altă viziune - cea comică! Dar cu adevărat ilariantă. Astfel, ajung uneori să văd aievea gata scrisă acea carte cu titlul: "Viaţa mea într-o sută de episoade nostime până la ridicol"... Aş dori s-o fac, dar mă reţin, deoarece respect principiul: dacă vrei să fii tratat de om serios, să fii constant şi egal cu tine însuţi ş.a.m.d. Nu ţi-a replicat marele B. P. Hasdeu, atunci când i-ai solicitat o scrisorică la mână precum că nu are nimic împotrivă să reproduci în publicaţia matale "Epoca literară" textul "Micuţei"?" Reproduce ce vrei, a răspuns Hasdeu, dar scrisoare nu-ţi dau". - "Pentru ce?" l-ai întrebat. "Unde ai văzut om serios ca mine să dea hârtie la mâna unui cioflingar ca tine?!" Pentru cine nu ştie: "ciofli(n)gar m. vagabond, secătură: un cioflingariu al de tine Cr.; îl văzu viind ca un ciflingar Isp. (Cf. Bihor (Mureş) ciuflicar, pârâş, clevetitorşnemţ. Schuhfliker, cârpaciu) (Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al Limbii Române, a şaptea ediţiune, Editura Scrisul românesc, f.a., p. 132).

Auzita-ai? Caragiale "cioflingar"? Şi cine i-o spune? Un basarabean, care chiar dacă e mai în vârstă ca el şi cu o carieră de scriitor şi savant de mare răsunet, dar, totuşi, basarabean! În paranteză fie spus: în textul respectiv intitulat "D. B.P. Hasdeu" (I.L. Caragiale, vol. IV, 1965, Editura pentru literatură... p. 214) ai strecurat, nene Iancule, o săgeată pe care pare-se nimeni încă nu a detectat-o. Anume, despre atare scrisorиle: "Totdeauna scrisorиlele oamenilor mari către cei mici îi ridică în opinia celor mici pe cei mari şi pe cei mici în opinia publică - este un schimb amabil de ridicări reciproce"... Aţi prins ironia? Vă las să reflectaţi, eu însă revin la...

Da, basarabean, dar ce să zic de mine, un ruginit de transnistrean, a cărui sat şi casă se află într-o zonă capturată de atâţia ani de puterea separatistă roşie brună de la Tiraspol? Şi apoi ce aş avea eu în comun cu nenea Iancu, cu această aniversare, cu bustul, cu Caţavencu?...

Aveţi puţintică răbdare, vă rog! O dată ce m-am declarat ca făcând parte dintre... cei mulţi şi proşti, sunt obligat s-o dovedesc, nu e aşa?

Era pe la începutul anilor ’50. Student. Tătuca Stalin crăpase, dar despre monstruoasele lui crime nu se dăduse glas în lume. Să fi fost prin ’54. Vara. Am terminat sesiunea de examene. Eu, ca şef de grupă la filologie, vin cu ideea de a face o călătorie turistică la Moscova şi Sankt-Petersburg (pe atunci Leningrad). Punem la bătaie bursele pentru lunile de vară şi plecăm cu trenul... Dintre toate peripeţiile acelei memorabile călătorii mă voi opri asupra episodului Caragiale.

Da, Caragiale!

La Sankt-Petersburg, circulând prin oraş, văd într-o vitrină expus un volum masiv, cât o Biblie din cele legate în scoarţe de lemn, iar pe copertă scrie: Caragiale, Teatru... Am înlemnit! Colegii mei s-au dus mai departe. Eu am rămas locului paralizat. Intru (era celebra librărie "Drujba"), aflu preţul: 40 de ruble! Pe care eu... nu le am. Ce să fac? Mor dacă nu o achiziţionez! Fug după colegi, rog pe unul, pe altul să mă împrumute - n-are nimeni atâtea parale. Catastrofă totală - îmi fac seama, mă arunc în Neva de pe podul care se deschide la miez de noapte... Dar ce nopţi albe acolo, de dragoste să te sinucizi!... Nu m-am aruncat. Nu m-am înecat. S-a găsit o colegă care m-a salvat. Am procurat cartea. Era o ediţie de lux. Cu ilustraţii fantastice! O ediţie jubiliară, apărută la Bucureşti cu prilejul centenarului Caragiale...

Bucureşti, Bucureşti, dar eu, după ce se încheie călătoria, mă întorc acasă, la Mălăieşti. Şi, întors, primul lucru pe care îl fac, îi spun mamei că, iată, unde-am fost, iată ce-am văzut: Moscova, Piaţa Roşie, Mausoleul Lenin-Stalin, Leningrad, Ermitaj, Soborul Sfântul Isaakie, Neva, Nopţile Albe... Şi ca un suprem acord al unei geniale simfonii juvenile îi spun: "Acolo mi-am cumpărat Teatrul lui Caragiale"... Şi-i arăt volumul, ca s‑o impresionez.

Se uită mama la carte, se uită la mine, măsurându-mă din cap până în picioare, se întoarce şi se duce să-şi vadă de cele trebi. Dar, înainte de a se îndepărta, scapă din gură vorbele: "Ia te uită la dânsul! Boieru încălţat, da urmele desculţe"... Am rămas trăsnit! Ce-a vrut oare să spună? În prima clipă n-am priceput. Care: boier? Care: urme? După ce mi-am frământat fruntea de intelectual în plin proces de formare, ca să pătrund ce-a avut în vedere o fiică de ţăran fără de o zi umblată la şcoală, mi-am zis: dar de ce a grăit aşa? Că despre mine a grăit! Şi atunci... mă uit înapoia mea - să-mi văd urmele. Ceva suspect, într-adevăr. Parcă nu-s urme ca toate urmele, de om încălţat. Ridic un picior, mă uit la talpa pantofului - dar îi roasă! Spartă de tot! Iese ceva afară. Degetul cel mare. De la piciorul drept. Atâta am umblat şi n-am observat...

A trebuit să treacă vreme ca să ajung şi la cel de-al doilea nivel al spuselor mamei. "Mai bine îţi cumpărai nişte încălţăminte, că, vezi"... Dar n-a zis. A spus numai cât a spus. Că dacă lungea vorba ori se exprima altcumva, şters, banal, mi‑aş mai fi adus oare eu aminte după atâţia ani? La sigur că nu... Şi de la cine mi s-a tras "boieria"? De la dumneata, nene Iancule.

Alta. După ce mi-am încheiat studiile în 1955, am fost lăsat la universitate la doctorantură. Dar nu s-a ales din mine decât un sfârâiac. După o scurtă liberalizare a climatului cultural, s-a procedat iar la strângerea şurubului (era în 1959, când la Chişinău s-a desfăşurat o furibundă campanie antiromânească), aşa că rămân pe drumuri: fără casă, fără masă şi cu familia împrăştiată. Făcusem prostia să mă căsătoresc. Şomer! Peste o vreme îmi surâde norocul şi, cules de pe drumuri, sunt angajat... unde credeţi? La revista de satiră şi umor "Chipăruş"! S-a adunat acolo o echipă de talente: Cărare, Busuioc, Sainciuc, Marinat, Igor Vieru, Condrea. O atmosferă de exuberanţă, de permanentă creativitate umoristică satirică... A durat starea aceea ca vreun an. După care a venit reculul, inevitabilul în condiţiile totalita­ristului pressing asupra gândirii libere, asupra creaţiei auten­tice...

O scurtez iar. Era în vară, iulie-august, perioadă când slăbesc hăţurile şi se întreprind cele mai nobile acţiuni. Dar şi cele mai mari mârşăvii. De ce? Vacanţa? Activitatea solară? Poziţia stelelor, a constelaţiilor? Rămâne de cercetat. Nu tot în acest răstimp s-a produs Marea Adunare Naţională din 1989? Ceva cu totul miraculos pentru rezervaţia noastră. Dar acum, recent, nu tot în această perioadă a fost sistată, brusc, retransmiterea pe stânga Prutului a programelor TVR-I?...

Or, în acea vreme redactorul-şef al "Chipăruşului", poetul Petru Zadnipru, era în concediu. Adjunctul său, poetul Aureliu Busuioc, ca totdeauna trăgea chiulul, adică nu dădea cu săptămânile pe la redacţie.... Am rămas noi, simplii redactori, de capul nostru. Şi - am făcut-o lată. Dar lată de tot! Am întocmit un număr (vorba vine: patru foi, opt pagini) cu tot ce-am vrut noi. Dar atmosfera în societate devenea tot mai tensionată pe zi ce trecea. Tăvălugul ideologic înainta tot mai agresiv peste ceea ce reuşise să dea colţ, să răsară şi să pornească a înflori în cei câţiva ani de renaştere cultural-spirituală a românilor de aici.

Concret. Se scriu şi apar în numărul pe august1959 câteva materiale critice, despre care nu s-ar putea afirma că au fost cine ştie ce satiră vizând realităţile vremii, dar modul cum erau semnate, mai bine zis, pseudonimele autorilor, s-a dovedit a fi curat... caragialesc. Asta a provocat o reacţie furibundă din partea oficialităţilor! Bunăoară, unul purta semnătura: candidat în ştiinţe filologice O. Hodorogenco. Altul: Codescurtov... Or, este fapt cunoscut că autorităţile ruseşti din Basarabia, pe parcursul perioadei ţariste, apoi şi a celei sovietice, au căutat mereu nu numai să deznaţionalizeze şi să rusifice populaţia autohtonă, ci, prin întreg sistemul birocratic, au schimonosit până şi numele şi prenumele neaoşe româneşti... Îmi amintesc că acest fenomen era intens discutat în incinta redacţiei. Mai cu seamă aspectul lui de-a dreptul caricatural şi umilitor pentru naţiunea noastră, când unii, pentru a parveni, îşi modificau propriul nume dat de la naştere... D. e. multă ilaritate a provocat descifrarea "enigmaticei" transcripţii a numelui de familie, desigur, rod al imaginaţiei unuia dintre noi, dar cu reale rădăcini în realitate. E vorba de toponimicul Cocorozeni. Circula la acea vreme butada: Academia agricolă de la Cocorozeni, pe care o onorase ca student unul din "literaţii" de seamă ai epocii. Din acel toponim falsificat derivă un nume de persoană care sună aşa: Kekerezovski... Mergând îndărăt se contura, pe etape: Kekerezov, apoi Kekerez, în fine se ajungea la adevărata origine, care nu era decât obişnuita, triviala, banala Căcărează (de oaie, de capră, de iepure, nu contează). Pentru că adevăratul nume al acelei localităţi care a devenit Cocorozenii Căcărează este!... (Vezi recensămintele autorităţilor ruseşti efectuate în Moldova în timpul campaniilor împotriva turcilor, a.a. 1774-1776)...

Vai! Ce scandal cu acel număr de "Chipăruş"! Acuzaţii de atentat la onoarea unor mari granguri ai vremii: Codiţă şi Scurtu! Pe când în concepţia autorilor de la redacţie nu se pornise decât de la sintagma coadă scurtă - nu-i numai un câine scurt de coadă! Redactorul-şef rechemat de urgenţă din concediu, dat afară din funcţie. Toţi cei care s-au făcut "vinovaţi" de diversiune naţionalistă, antisovietică aruncaţi în stradă, fără dreptul de a mai activa în servicii publice (care altele mai existau pe atunci?)...

Aşa că iar m-am trezit şomer, fără casă şi fără masă, cu familia împrăştiată... De la cine, iarăşi, mi s-au tras ponoasele? De la Domnia ta, iubite nene Iancule!...

Aş putea să scotocesc prin ungherele memoriei şi să culeg multe alte  Caragiale(s)lâcuri de care este plină viaţa omului, în genere, şi a mea, în particular. Pentru că, poci ca să zic, fiecare îşi are caragialitatea lui intrinsecă, oricum te-ai suci şi te-ai învârti, ca să scapi de ea, de-i fi tu de o mie de ori politician ilustru sau (c)academician.

Mă opresc aici. Nu însă înainte de a recunoaşte şi regreta că abia recent am avut ocazia să citesc Repertoriul de nume proprii reprodus în Caragiale, colecţia "Opere fundamentale", Bucureşti, 2000. E un adevărat deliciu să-l parcurgi de la un capăt la altul şi - în sens invers!... Iar spusa lui Caragiale: Nu pot să văd omul până ce nu-i ştiu numele are o semnificaţie gnoseologică greu de supraapreciat. Intuiţia mea e că nenea Iancu însuşi, în intimitatea lui cea mai secretă, nu şi-a agreat propriul nume. De unde un profund complex, care s-a sublimat într-o febrilă colectare şi fabricare de nume pe care le descoperim în sus-numitul Repertoriu şi din care alături de altele multe sunt frecvente cele de origine grecească... Dacă ar fi fost să se dea şi Domnia sa după moda vremii, s-ar fi putut întâmpla să-şi pună o terminaţie mai... românească, bunăoară: Caragiale-scu. Dar, vai! nu merge. Sună comic, chiar ridicol. Iar să-ţi schimbi numele, de, nu e o faptă chiar atât de onestă - îl porţi o viaţă, acela pe care ţi l-a dat destinul... Şi mai e ceva: descoperim în Repertoriu şi un nume cu "terminaţie rusească (ce) sună curios a cinovnic", de exemplu: Trânjovici... Care aminteşte de denumirea poemului satiric despre birocraţi, odinioară destul de cunoscut(ă) în Germania: "Der Staathaemmorrhoidarius", care în româneşte s-ar traduce drept "Tagma hemoroidarilor de stat". Semantema Trânj nu este decât o denumire populară a "plantei erbacee... întrebuinţată... ca leac împotriva trânjilor" (hemoroizilor). Să fi trăit nenea Iancu măcar o bucată de vreme în rezervaţia noastră moldo-rusească, ar fi avut la dispoziţie materie berechet pentru completarea Repertoriului său pe linia cinovnicilor şi nacealnicilor... Sper să-l completez, de va fi să purced (vreodată) la realizarea acelei cărţi visate...

În încheiere... ţin să citez din celebrul eseu "Câteva păreri", în care marele pasionat de muzică şi profundul ei cunoscător care a fost Caragiale, vorbeşte la modul metaforic/poetic despre actul creaţiei. Despre Dumnezeu Demiurgul. "Pe complexa claviatură a unei imense orge, un titan-maestru-organist lucrează fără un moment de repaus, un preludiu haotic fără soluţiune... În acel preludiu el îşi cântă sieşi, se înţelege şi se place pe sineşi... Dar iată că un mititel gnom se furişează sub coatele maestrului. Printre degetele titanului care joacă de colo până colo pe complexa claviatură, mititelul îşi vâră şi el mâinile... Gnomul eşti tu, tu poetul, tu artistul.

Ia seama bine, gnomule! Ia seama bine la tonul precis, la înţelesul adânc, la ritmul susţinut al preludiului titanic, şi improvizează-ţi în consecinţă melodia clară. Mai ales, fereşte-te nu cumva să atingi degetele simţitoare ale marelui tău acompaniator, care, necăjit că i-ai deranjat lucrarea proprie, s-ar răzbuna pe tine făcându-ţi cântarea ta, printr-un magistral acord ţinut, monstruoasă, absurdă, imposibilă.

Te povăţuiesc, dacă eşti ageamiu, nu-ţi încurca mâinile pe o claviatură aşa de sensibilă, printre degetele unui aşa de statornic şi absolut maestru" (I.L. Caragiale: Despre teatru, ESPLA, 1957, p.p. 100-101).