Îngerii şi lumea lor

Am să încep cu o observaţie răutăcioasă. Din partea cuiva care a trăit în "apropiere de îngeri" un timp atît de îndelungat ca Andrei Pleşu (potrivit propriei declaraţii, dinainte de 1989), ar fi fost de aşteptat ca produsul acestei "vecinătăţi" să fie ceva mai elaborat. O carte din sfera angelologiei ar fi trebuit, teoretic, să aibă o altă anvergură (nu că aş fi citit, pînă acum, foarte multe opuri de acest fel, dar, ca orice neofit, aveam unele aşteptări reflexe). Or, în cazul de faţă, ce vedem? O primă parte ("Introducere în angelologie") eseistică, construită pe temeiul cîtorva prelegeri universitare, continuată (în partea a doua, "Experienţe, tatonări, lecturi") de mai multe texte distincte, dar unificate tematic prin acelaşi reper principal şi de o "Addenda", care conţine o conferinţă rostită în 1992 la Wissenschaftskolleg zu Berlin, rezumînd (de fapt, în ordine cronologică, prefigurînd) consideraţiile din partea întîi, şi – în încheiere – un tablou al ierarhiilor cereşti, util pentru înţelegerea diferitelor categorii de îngeri. De bună seamă că întregul astfel construit este departe de a fi riguros unitar. Nici chiar elementele de angelologie ale primei părţi nu par foarte bine articulate, adică nu "curg", în mod firesc. Desfăşurarea lor se întrerupe brusc, înaintea capitolului 5 ("Îngerii, muzica lumii şi naţiunile"), care reproduce textul unei (alte) conferinţe, prilejuită de Festivalul de Muzică Simfonică de la Lucerna (în deschiderea căruia a fost prezentată). Diferenţa de stil faţă de capitolele precedente este evidentă. Totul lasă impresia de nefinisat şi de fragmentar: ceea ce citim nu este un text închegat, ci expresia unui discurs interior, adus la suprafaţă pe bucăţi. Andrei Pleşu – o spune, de altfel, el însuşi – nu a plănuit să ne livreze o "contribuţie ştiinţifică", un "tratat" sau o teză doctorală (el îi ironizează amical, dar, după opinia mea, pe nedrept pe "specialiştii" – ghilimelele sînt ale autorului... – atenţi la detalii fastidioase precum rigoarea documentară, sobrietatea stilistică, exhaustivitatea tematică etc.). "Tot ce mi-am propus – scrie el – a fost să fac din îngeri un subiect plauzibil pentru cititorul de azi, de regulă sceptic, de cele mai multe ori incult teologic, dar care a păstrat un rest de curiozitate şi onestitate intelectuală" (p. 10-11). Acest program minimal, de "cultură generală", este însă mai substanţial decît îl descrie, cu modestie Andrei Pleşu. Deşi îi vestejeşte, în treacăt, pe "specialişti", în realitate, el sacrifică multora dintre exigenţele acestora (care sînt şi ale genului). Stilul eseistic al cărţii, caracterul ei pe alocuri voit didactic şi verva stilistică, citarea relaxată a referinţelor nu pot ascunde erudiţia autorului, asimilarea perfectă a surselor şi, în general, deplina sa familiaritate cu un domeniu – cel al supranaturalului – despre care cei mai mulţi dintre laici s-ar afla în imposibilitate de a vorbi din... lipsă de vocabular. I se poate reproşa lui Andrei Pleşu că nu este complet în ceea ce scrie despre îngeri. Dar nu i se poate tăgădui – Doamne fereşte! – că nu-şi cunoaşte personajele; şi, mai ales, că nu ştie cum să ni le aducă mai aproape. Aici voiam să ajung pentru a spune în ce constă, de fapt, interesul mai larg al unei asemenea lecturi.

În primul rînd, ea face posibilă o înţelegere convenabilă a "lumii care nu se vede". Orice mirean care a citit o pagină din sfinţii părinţi sau din scrierile doctorilor Bisericii nu poate să nu fi fost frapat, la început, de aparenta ei inaccesibilitate. La fel, cine a încercat să dea seamă, istoric fiind (iau acest exemplu, pentru că îmi este la îndemînă), de fapte şi evoluţii proprii – să spunem – medievalităţii, nu poate să nu fi resimţit, uneori, inconfortul inadecvării (de optică, de limbaj şi ton). Ca unul care mă ocup de mai mulţi ani de "evul de mijloc" ştiu că cea mai mare dificultate cu care se poate confrunta, aici, observatorul este – cum să spun? – una de poziţionare: tot ceea ce spui sau scrii despre această lume trebuie să fie cît mai fidel spiritului ei. Or, acest lucru nu este nici simplu, nici bine priceput de mulţi. Ne raportăm cu dezinvoltură la cultura modernă (din secolele XVII/XVIII încoace), fiindcă împărtăşim cu creatorii ei aceleaşi repere şi norme de gîndire. Medievalitatea, în schimb, are alte "reguli" şi alte perspective, iar tot ceea ce s-a gîndit şi scris în timpul ei ascultă de ele. Cea mai bună exemplificare a acestei percepţii diferite mi se pare aceea prin care Andrei Pleşu stabileşte deosebirea dintre hermeneutica unui text obişnuit şi a unuia revelat. "Între sensul unui asemenea text (adică revelat) şi expresia lui scrisă, transmisibilă – scrie el – există o diferenţă esenţială, un «rest», o «ruptură de nivel» care nu se lasă domesticite analitic. Ceea ce poţi face e să amplifici prezenţa textului, să pui în scenă inepuizabilul lui. Cu alte cuvinte, lectura adecvată nu este, în acest caz, lectura «competentă», sistematizatoare, ci lectura uimită, care intuieşte simultan anvergura sensului şi vidul lui. Problema nu este a «clasa» profesoral textul, ci a-l «submina», a-i intensifica misterul, a provoca explozia «literei» lui, surparea evidenţelor lui de primă instanţă." Şi încă: "Un text scripturar e bine citit atunci cînd el îţi devine, în final, cordialmente «străin»... A fi «familiar» cu un asemenea text e a fi receptiv la ceea ce el ascunde..." (p. 233). Schimbînd ceea ce este de schimbat, aceeaşi atitudine se potriveşte şi pentru cultura medievală: înţelegerea ei începe abia atunci cînd îi intuim ireductibila alteritate.

Vorbind despre îngeri, Andrei Pleşu vorbeşte, de fapt, despre un mod de a vedea lumea, complet diferit de cel care ne este obişnuit; despre o optică ce nu mai separă, ci uneşte, apropie, nu depărtează, îmbogăţeşte, nu simplifică. Pe scurt, avem de a face cu o perspectivă prin filtrul căreia transcendentul (supranaturalul, invizibilul) nu numai că devine, subit, la fel de real ca imanentul (naturalul, vizibilul), dar şi solidar cu acesta ca parte a aceluiaşi Cosmos, ierarhic ordonat. A înţelege astfel lumea, ca o succesiune de trepte, legate prin subtile corespondenţe analogice înseamnă, scrie autorul, "a fi sensibil la omologia părţilor ei, la reţeaua imens complicată a relaţiilor dintre ătoateî componentele ei."; înseamnă a gîndi unitar, adică simbolic (adică laolaltă, nu diabolic, adică disjunct) "ceea ce, la prima vedere, se prezintă ca membra disjecta, ca aglutinare de fragmente disparate, ca sumă fără noimă de elemente solitare" (pp.189-190). Acesta este, de fapt, tipul angelic de raţionalitate: cuprinzător, înglobant, acoperitor, întocmai ca aripile fiinţei necorporale la care trimite. Aceasta este şi viziunea proprie tuturor autorilor medievali (teologi sau nu), pe care noi, astăzi, avem atîtea dificultăţi de a o înţelege, în absenţa facultăţii care o face posibilă: imaginarea (mai exact spus: în-chipuirea), ca mod – paradoxal pentru noi – de a gîndi. Se observă, acum, destul de limpede în ce constă marea deosebire dintre tipul modern şi cel tradiţional de percepţie: ele sînt complet antinomice. Acolo unde omul modern, în spirit cartezian, separă şi delimitează pentru a analiza mai bine, înaintaşul său unifica pentru a interpreta. Ceea ce, în primul caz, se face pe temeiul unic al raţionalităţii era, dincolo, dublat (şi înălţat) de aptitudinea superioară a "văzului" lăuntric. Astăzi, noi înţelegem. Precursorii noştri "vedeau".

Andrei Pleşu (a cărui raportare la gîndirea religioasă este foarte asemănătoare cu aceea oglindită de cărţile lui Ioan Petru Culianu) pare a avea aptitudini de ambele feluri, fiindcă altfel este greu să ne explicăm claritatea şi naturaleţea cu care scrie despre lumea îngerilor, "depăr­tînd‑o" pentru a ne-o apropia. El are darul rarissim nu doar al preciziei şi subtilităţii, ci, tocmai graţie lor, al exprimării neexprimabilului (formula este a lui Gabriel Liiceanu).

Pătrunderea în universul angelologic este, însă, şi o bună ocazie de a deprinde, în spiritul său, şi un alt fel de raţionalitate, care ne poate răscumpăra pentru pierderea definitivă a capacităţii de imaginare: aceea trihotomică, opusă dihotomizării curente. Judecata modernă este, în general, una binară, în termenii polarităţilor ireductibile. Ceva este bun sau rău, frumos sau urît, materie sau spirit. Fără a nega aceste cupluri, judecata proprie lumii care crede în îngeri le integrează, pe de o parte, într-o "schemă" mai amplă, dar, procedînd astfel, le şi subordonează unei finalităţi superioare care nu se mai reduce la prozaica opţiune pentru unul din cei doi termeni. Un bun exemplu în acest sens îmi pare a fi teologia augustiniană. Cine citeşte scrierile episcopului de Hippona nu poate să nu fie frapat de ezitarea lui constantă de a tranşa între situaţiile sau atitudinile umane pe care le interpretează. Sexualitatea, bunăoară, este, în chip vădit păcătoasă, pentru că, prin fiziologia ei aminteşte mereu omului de culpa lui originară. Dar, ne previne Fericitul Augustin, păcătoasă fiind, ea se poate şi mîntui, prin ţelul – evident superior – al procreaţiei, care "amînă" verdictul precipitat. În acest fel, între polarităţile iniţiale "apare" un interval, un timp de respiro sau un spaţiu (angelic) al cugetării mai atente, care (prin îngerul nostru păzitor) ne protejează împotriva deciziilor nechibzuite.

Nu este pentru prima dată cînd, printr-o asemenea discuţie, privitoare la "interval", Andrei Pleşu propune o altă etică ("angelică"), în locul procedeului prea "mundan" al dis­criminării fără rest. Ea ar merita o discuţie mai largă decît aceea posibilă în paginile de faţă. Nu pot, totuşi, să nu mă întreb dacă noţiunea de "interval", invitînd la prudenţă şi cumpănire, nu este, în acelaşi timp, şi puţin prea – ca să spun aşa – relaxantă faţă de anumite opţiuni, care sînt (sau, cel puţin, par) foarte clare. Există, cred, situaţii cînd binele este (pare) în mod vădit distinct de rău. În acest caz, alegerea nu ar avea de ce să întîrzie. Dacă intervalul înseamnă zăbavă înţeleaptă, foarte bine. Dar dacă el implică (şi) o oarecare îndreptăţire pentru orice opţiune, atunci încep să fiu nedumerit.