Cu Nicoleta Sălcudeanu, despre exil şi despre etica exerciţiului hermeneutic

Cum altfel să se numească o carte despre exil decît Patria de hîrtie?! În cazul ultimei cărţi a Nicoletei Sălcudeanu (Editura Aula, 2003), nu este vorba doar de simplă forţă expresivă, de va fi existînd, cum se mai crede, expresie în afara eticii. În condiţiile în care fenomenul exilului chiar suferă de… "distrofie conceptuală", incisivitatea instituirii teritoriului metaforic şi conceptual este dublată de o apetenţă ludică, deşi negratuită, care înseamnă deopotrivă independenţa unui punct de vedere şi o conştiinţă sceptică (nu şi nihilistă) pentru care demonul polemicii îmbracă forma discreţiei. Discreţia unui vîrf de floretă. Cartea cu care, de altfel, Nicoleta Sălcudeanu debuta în urmă cu cîţiva ani se numea, simplu (da, simplu şi provocator), Graffiti; acum, secvenţa aşa-zis "aplicativă" a Patriei de hîrtie e intitulată Frotiuri critice. Toate acestea ascund, poate, un mod de fixare a propriei identităţi în spaţiul grafemelor (ce iluzie mai puternică decît aceasta?) – teritoriu fragil şi, în fragilitatea‑i, legitimator. Dacă ar fi să dăm crezare unei observaţii, referitoare, ce-i drept, chiar la problema propriu-zisă a exilului ("Toţi, într‑un fel sau altul, sîntem nişte exilaţi") –, de ce să nu bănuim, pulsînd în spatele acestei "teme de cercetare", impulsurile ascunse ale propriului exil în lume, deturnate în scenariul unei recuperări?! Şi cum să nu-i dau crezare cînd însumi simt, fără nici un fel de aură metafizică, cîte ceva din complexele exilului? – şi nu e nici un orgoliu în asta, vă asigur. Cum Vattimo e "călăuză preferată", nu ne rămîne decît să vedem în predispoziţia aceasta a Nicoletei Sălcudeanu, asumat "ludică" şi eliberînd implicit de lestul construcţiilor sever academice, şansa unei mărturisiri despre sine care dezvăluie, în interiorul gîndirii slabe, o ipostază a fiinţei. Şi asta dincolo de faptul că orice încercare hermeneutică "are ceva din rătăcire şi din exil". Iată, de fapt, adevărata temă/miză existenţială a cărţii care, abia ea, ar trebui să ne suscite interpretări, nuanţe…

Totuşi, o carte pe tema exilului rămîne o carte pe tema exilului, adică o încercare recuperatorie, pe un teren minat. La drept vorbind, Nicoleta Sălcudeanu pare să-şi ia chiar prea multe măsuri de precauţie, invocînd, pe de o parte, imensitatea în abstract a problematicii (cine ar putea scrie vreodată o istorie a exilului literar românesc?), iar, pe de altă parte, refuzul deliberat al exhaustivităţii prin prisma unei încercări "triadic-schematice". În plus, ea ştie prea bine că "recuperarea îşi are porţia ei de scandal", că ea, recuperarea, "îşi încearcă paşii pe nisipurile mişcătoare ale resentimentului, prejudecăţii, orgoliului lezat (al mîncătorilor de salam, dar şi al celor de «caviar»)". Totuşi, în condiţiile în care reintegrarea e imperativă (ca şi a celor… exilaţi în detenţie sau în propriul sine), însă imaginea de ansamblu rămîne o utopie, sentimentul inutilităţii e amendat, din umbră, de bucuria construcţiilor teoretice (fie ele cît de schematice şi de neputincioase) şi de demonul, nevinovat, al interpretării. Cîteva coordonate operante fixate la un colocviu internaţional pe tema exilului (organizat de Facultatea de Litere şi ştiinţe a Universităţii din Avignon în septembrie 1992) i se par autoarei că "păcătuiesc prin aleatoriul spectrului eteroclit" şi "prin tributul de festiv-conjunctural pe care îl plătesc". Oricum, pe un fond de pesimism generat tocmai de prezenţa "mozaicurilor reconstitutive ocazionale", sînt invocate tentativele recuperatorii semnate de Andrei Codrescu, Cornel Ungureanu, Mircea Popa, Victor Frunză, Nicolae Florescu, Titu Popescu, Gheorghe Glodeanu, Mircea Anghelescu, Eva Behring. Mai nou, nu poate fi ocolită enciclopedia exilului românesc realizată de Florin Manolescu. Asumat (prea asumat), chiar eseul Nicoletei Sălcudeanu ar putea să intre în zona aceasta a confortului blamabil. Refuzînd orice aroganţă enciclopedică, ea trasează liniile unui proiect de anvergură (el însuşi o… patrie de hîrtie?!), căruia îi şi schiţează, în tuşă, contururile. E mult? E puţin? "Am încercat doar un inventar minimalist şi, oricum, aleatoriu", mărturiseşte ea într-un loc, iar mai tîrziu: "am prelevat doar eşantioane din cele ce-mi par ilustrative; mici şi neprezumţioase sondaje de laborator; şantier în lucru". Concluzia este aceea a unui şantier lăsat deschis, a unui proiect în devenire. Aş insista prea mult asupra acestei chestiuni dacă aş invoca măsurile luate în privinţa slăbiciunilor oricărei încercări de sistematizare (…"las guma de şters, cu deplină încredere, pe mîna cercetătorilor ce vin"). Nu poţi să nu vezi mijind aici lupta dintre visul încercării de sistematizare care să epuizeze obiectul şi un impuls sceptic întreţinut de conştiinţa relativităţii. Dar, poate, mijind, şi bucuria construcţiei care se naşte din această complicitate. Cum altfel să vorbeşti despre "jocul hermeneutic", despre "hazardul" care guvernează orice "întreprindere eseistică" ori despre "gluma academică" a unei tipologii, finalmente trădate în chiar miezul ei?! Oricum, Nicoleta Sălcudeanu însăşi îşi numeşte cartea o ludică şi minusculă aventură…, aventură deopotrivă a invocatei schiţe tipologice şi a finelor analize, ele însele restauratoare, care ar putea exista din plin şi în afara contextului teoretic. De nu va fi fiind vorba înainte de toate de aventura propriului sine… Iată, o dată în plus, o întrebare. Dincolo de imposibilitatea fizică (care nu e deloc de neglijat), ce anume motivează (justifică) rămânerea, să zic aşa, în proiect: situarea Nicoletei Sălcudeanu însăşi în miezul eşuant al românismului sau aşezarea ei, structurală, în postistorie?! Oricum, o aventură fiind, cartea aceasta nu înregistrează şi nu descrie, ci exprimă o atitudine…

Problema românismului - da, este aceasta chiar una dintre mizele structurante ale cărţii, căci Nicoleta Sălcudeanu polemizează cu "pedagogia (cîteodată demagogia) existenţială a desţărării". Iat-o conchizînd la un moment dat: "E timpul să ne întrebăm în ce măsură am depăşit provincialismul nostru funciar, atît de bine ilustrat de perplexitatea înduioşătoare a unui Dinicu Golescu faţă cu occidentul, şi în ce măsură dezrădăcinarea ni se oferă ca şansă de depăşire a complexului de cultură mică". Sînt întrebări care structurează, în fond, chiar tipologia invocată deja, consecinţă ea înseşi a unui joc academic, deconspirat ca irelevant şi, totuşi, jucat cu toată seriozitatea. Aşa se face că Nicoleta Sălcudeanu disociază între… ExPatrioţi, Expatriaţi şi Ex-patrioţi. Ironie, poate, joc de cuvinte, desigur, dar şi… adevăr, din moment ce ea fixează pînă şi "fiziologia" fiecărei categorii. Dincolo de descrierea abstractă, iată-i în prima categorie – singura care contează, am zice – pe Paul Goma, Dumitru Ţepeneag, Petru Dimitriu, Vintilă Horia, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, toţi, într-un fel sau altul, întorşi cu faţa la apa Vavilonului, stînd şi jelind. E stadiul religios… care naşte şi cîteva contrarietăţi. Căci, pe de o parte, păstrarea în ruptură a identităţii constituie cauza unor subterane polemici, la care Nicoleta Sălcudeanu se tot raportează, iar, pe de altă parte, ea este fascinată de descifrarea sensurilor ascunse ale vocilor pe care le alege spre exemplificare. Nu e deloc aceeaşi fascinaţie în comentarea unor autori precum Dumitru Radu Popa, Alexandru Papilian, Hertha Muller, George Tomaziu, sau Sanda Niţescu, care, salvaţi de "boala neagră", ar aparţine stadiului etic (şi grupului Expatriaţilor). Ca să nu mai spunem că printre Ex-patrioţi (aceştia ar pluti în "incertul diafan şi binişor frivol" al stadiului estetic), din motive nu foarte explicite, ea nu include pe nimeni. Să fie vorba, totuşi, despre faptul că literatura e consecinţa unei suferinţe/crize identitare şi că aria paradiziacă, a amoralităţii supreme, e incompatibilă (în limite care nu includ excepţiile) cu literatura?! Greu de spus, deşi Nicoleta Sălcudeanu îşi sfîrşeşte demersul teoretic cu o întrebare întrucîtva dezarmantă: "Suferinţa produce literatură, dar cine spune că lipsa ei n-ar face la fel?". În plus, o precizare necesară – că tipologia nu are relevanţă axiologică ("trăirea exilului în hard sau soft, sub oblăduirea unei transcendenţe pline sau goale, nu poate fi nicicum suprapusă pe o grilă axiologică") – intră astfel în desuetudine, lăsînd prim-planul aceleia care spune că sînt tot atîtea moduri de a fi ExPatriot cîte personalităţi creatoare există. Este şi motivul pentru care contrarietatea provocată de dinamitarea obsesiei despărării şi de fascinaţia comentariilor privindu-i pe ExPatrioţii îşi schimbă relieful, se nuanţează.

Pentru a fi foarte clari, demersul teoretic – dacă-mi permiteţi, de factura unui veritabil enciclopedism… eseistic – realizează o fenomenologie a exilului şi supune tirului deconspirativ cîteva din problemele-i conexe. Astfel, Nicoleta Sălcudeanu încearcă să explice grandilocvenţa exilatului (şi tentaţia exhibării mărcilor sale identitare) sau "denunţă" tot felul de orgolii (pe primul loc, acela al intraductibilităţii cuvîntului dor) care "ne învelesc în aroganţa unui imaginar consolator-mincinos". Printre aceste fapte de explicat, paradoxul că exilul atrage după sine un paseism păgubos, un substrat tematic pîndit de caducitate, că în afară proliferează un vocabular simbolic religios mai puternic decît acela, dinăuntru, al artei neo-tradiţionaliste, cu iz protocronist. De aici parafraza Nicoletei Sălcudeanu "Cîtă înrădăcinare, atît efemer", dublată de constatarea că "nostalgia lucrează ca maladie, ca handicap", de vreme ce nutreşte la sînul ei naţionalismul şi mesianismul. Iată păreri auxiliare: "Faptul că nu posed o casă reprezintă un fragment al fericirii mele" (Theodor W. Adorno); "A scrie înseamnă a deveni minoritarul oricărei minorităţi" (Guy Scarpetta); "Omul căruia patria sa i se pare primitoare nu este decît un începător naiv; cel pentru care fiecare ţinut e aidoma celui din care se trage este deja un om puternic, dar perfecţiunea o atinge numai cel pentru care lumea întreagă este ca o ţară străină" (Tzvetan Todorov, după citate succesive), toate acestea explicate de faptul că "exilatul şi-a pierdut patria, fără să-şi găsească o alta", după cuvintele aceluiaşi Todorov. Idei care aruncă în aer o bună parte din educaţia noastră naţional-comunistă (de care uşor nu ne putem dezbăra, mai ales sub ameninţarea, vehiculată – nu-i aşa? utopic – a iudeo-cosmopolitismului), dar care nici nu trebuie transformate în literă de lege şi aşezate în contexte inadecvate şi periculoase. Noi vorbim totuşi de scriitori, de fiinţe care, altfel spus, locuiesc – cînd locuiesc cu adevărat – în limbă, chiar atunci cînd au conştiinţa "surghiunului metafizic". Poate că problema e mult mai complexă. Oricum, exemplară atitudinea lui Gombrowicz, care, la un congres al emigraţiei poloneze, nu ezită să deconspire slăbiciunea argumentelor oricărui encomion… patriotard. De amintit şi intoleranţa lui Ioan Petru Culianu faţă de cultura română sub comunism. Lucruri care nu plac, deşi sînt singurele care oferă (ideal, vorbind!) o şansă. Sînt întru totul de acord cu această supoziţie: "Diatriba e poate cea mai înfocată declaraţie de dragoste" şi nu întîmplător un Cioran, oricît ar surprinde, îşi găseşte locul în gruparea ExPatrioţilor. L-am include aici şi pe Caragiale.

Dar miza cărţii depăşeşte la un moment dat problematica (devenită, stricto sensu, restrictivă) a exilului, pentru a schiţa o istorie a umanităţii care îşi resoarbe existenţa în scris. Vorbind de un exil postistoric, Nicoleta Sălcudeanu invocă soluţia platoniciană, a armoniei, care ia aici forma obiectivării exclusive a operei şi a înţărcării, în revers, a autorului. Cum printre noi bîntuie spaima diversiunii, teamă mi-e că teoria Nicoletei Sălcudeanu, care vine pe terenul cunoscut al construcţiilor ideologice despre postmodernism, ar putea înainte de toate să sperie. Nu trebuie uitat, însă, nicicînd că, lipsindu-i încrîncenarea exegetică, autoarea nu dă edicte, ci construieşte ipoteze…, credibile întru totul în interiorul jocului hermeneutic.