Două debuturi literare

Scrisul la negru, scriitura-eboşă sau confesiunea mai multor interferenţe

"Ar fi fost corect să nu pretind că scriu un roman (şi chiar să nu scriu), ci să fac un studiu (psihologic şi puţin romanţat) asupra scriitorilor la negru. Cum au ajuns aici, ce scriu, cum funcţionează sistemul, atmosfera apăsătoare, invidia sau mediocritatea, inspiraţia, ratarea, conflictele, trădările. Toţi au auzit câte ceva, dar nimeni nu ştie…" (p. 35). Aceste rânduri ale Lilianei Corobca, decupate din cartea Negrissimo, cu care debutează, ar putea servi drept prefaţă sau introducere în ceea ce propune cititorului său.

Liliana Corobca este o autoare livrescă, descendentă din biblioteci, cum o spune indirect, despre un personaj al său. Trebuie menţionat că aceasta este una dintre multiplele referinţe pe care le poţi găsi în volum: Liliana Corobca despre una sau despre alta şi tot aşa. Ceea ce încearcă să susţină, pagină cu pagină, nu este o literatură propriu-zisă, cum am fi tentat să credem şi la ce ne-am fi aşteptat, ci numeroase variaţiuni, cu alte cuvinte, ea face textul unei aşteptări şi al unei promisiuni. Nu e bineînţeles realitatea sadea, nici măcar realitatea cărţii. E un hobby şi travaliu, ca jogging-ul sau altceva. Leagă fragment de fragment şi este mereu atentă să nu piardă din vedere o coerenţă sumară. Aceasta imprimă cărţii o anume rotunjime, care ţine loc de subiect.

Tonul adoptat este în general confesiv, jucăuş, lunecos, cam abstract. Confesiunea este aşadar distanţată, împinsă spre persoana a III-a, o confesiune care ar vrea imposibilul: să meargă pe o infinitate de cărări.

Volumul (romanul?) e laborios, are o construcţie de puzzle. Trebuie să fii tot timpul pe fir dacă nu vrei să pierzi vreo piesă. Dialogurile sunt ca doi în unul, două voci care o întregesc, de fapt, pe una singură. E un procedeu tehnic pe care îl foloseşte autoarea. Cartea aminteşte de timpul când Mircea Nedelciu sau Gheorghe Crăciun erau încă tineri şi încercau nişte construcţii sofisticate şi mai inedite (pe la noi). Lectura, pentru aceştia, nu trebuia să fie doar un exerciţiu hedonist, ci şi un efort susţinut al minţii, memoriei şi al imaginaţiei. Cartea devenea un labirint. Liliana Corobca reeditează acele experimente scriitoriceşti ale confraţilor săi, numai că o face într-o perioadă când cititorul nu mai dispune de timpul liber pe care îl aveau cei din socialism.

În carte o poţi întâlni pe Antonia, singurul personaj ce are un nume şi o consistenţă, dar care nu ajunge nici el să dea scriiturii o densitate a prozei. Pe Liliana Corobca nu o interesează epicul, ca să zic aşa, partea vizibilă a lucrurilor şi evenimentelor. Nu ştiu dacă este oripilată de ele, dar le întoarce mereu în grotesc, în ceva care nu apucă să se înfiripe. Atenţia e acaparată de procese interioare şi de aparenţe. Nu degeaba autoarea aminteşte, cu fiecare ocazie, că face o scriitură a subteranului. Cine aşteaptă o confruntare de caractere va fi dezamăgit. De fapt, cartea Negrissimo se adresează mai mult cititorilor de poezie. Sunt şi câteva poeme inserate în volum. Nu aşa a procedat, de exemplu, Charles Bukowski, care, în romanele sale, povesteşte despre un poet, dar nu citează nici un poem al acestuia?

Scriitura Lilianei Corobca este calofilă şi nu are nimic comun cu cioburile şi iregularităţile realităţii. De aceea scriitorul care apare ca obiect al naraţiunii şi descrierii este o personalitate aparte, atemporală şi aspaţială, dar şi una demnă de a se scrie despre ea. Altfel zis, opera Lilianei Corobca este despre scriitori, despre ocurenţa lor, despre ispitele care îi pasc (vezi pag. 7, 9 etc.). Interesul sporit acordat scrisului şi scriitorului m-a surprins un pic să-l aflu venind de la o autoare tânără ce-şi dă seama de faptul că un scriitor nu are alte avantaje decât cele ale scrisului. Îmi dă speranţe măcar de la Bucureşti, unde e stabilită, că literatura e un domeniu şi o lume care merită a fi frecventate.

Ideea cărţii pe care o enunţă şi o dezvoltă autoarea e simplă: a scrie e ca o activitate la negru, cu toate efectele de rigoare. A fi scriitor înseamnă a fi muncitor la negru (undeva în Israel, Portugalia sau Rusia). Dar mai bine să-i oferim autoarei cuvântul: "Nu trebuie să te implici, să intri, să te trădezi, să fii personal (dacă te recunoaşte cineva?). Nu trebuie să exişti acolo unde scrii. Să scrii cu un fel de indiferenţă, alb, deşi negru" (p. 19).

Deşi romanul Lilianei Corobca încearcă să se cramponeze de un fir narativ, este totuşi destul de dispersat. Pe lângă aceea că se scrie jurnalul despre aventura scriiturii, că se urmăreşte chinurile facerii, cartea cuprinde şi alte aspecte, demne de remarcat, faţete care diversifică şi dinamizează lectura. Bunăoară, scriitorul face parte dintr-un cartel, iar acesta este descris uneori în tonalităţi science-fiction şi apare ca de pe paginile unui Jules Verne ludic: "Dimineaţa când venim la serviciu, aruncăm foiţele cu poezii într-un uriaş cilindru (seamănă cu un coş de gunoi ultramodern), care se află în partea stângă a uşii. Cine vrea cât vrea. Comisia le citeşte, le selectează, toate seamănă între ele" (p. 26-27).

Limbajul utilizat, mai ales în prima parte, este poetic, aluziv, alambicat. Nu se operează cu sensuri, ci cu sugestii. Acţiunile întâmplate se produc pe un fundal îndepărtat şi tot ce ajunge în faţă sunt nişte replici înăbuşite. Procedeul e poetic când unele lucruri nu le poţi spune făţiş, dar nici nu le poţi tăgădui.

La început, scrisul captează elementele şi le asamblează, iar mai încolo le dezmembrează. E ca la teatrul de păpuşi când actorii, după ce prezintă spectacolul pe fundalul negru, scot păpuşile la iveală şi le demonstrează aţele cu ajutorul cărora sunt acţionate. În acest sens, scriitoarea e o deconstructivistă. "Urmează mult aşteptata poveste de dragoste (romanul meu de dragoste!), punctul culminant al cărţii care are loc într-o încăpere spaţioasă şi luminoasă. În mijloc o blană de animal scump(ă). Pe blană o femeie albă şi goală, care aşteaptă un bărbat. La câţiva paşi de blană există un bărbat de un metru optzeci şi şaptezeci şi opt de kilograme în capot gri fără dunguliţe. Urmează nişte scene în care cei doi gesticulează, se mişcă, probabil, îşi vorbesc, dar nu se apropie ă…î scenele în care o chinuie (că nu se apropie) au ceva erotic şi tulburător. – etc., etc." (p.35). Autoarea nu ne mai povesteşte istoria, ci ne oferă doar un rezumat sec, o carcasă, o esenţă rece. Acest procedeu transformă naraţiunea într-un act parodic şi într-un produs ridicol. Iar în acest sens, cartea Lilianei Corobca este una postmodernă, ludică, provocatoare şi distrugătoare de canoane, dar este şi modernistă în măsura în care Joyce a pornit, cu Ulisses, pe acelaşi drum. Orice s-ar zice, aşteptăm şi nişte istorii în proză adevărate, vii, interesante, mustoase, chiar clasice (de ce nu?) şi acest lucru nu va fi un pas înapoi, ci un adevărat salt în literatură.

"Parole, parole…"

Angelina Roşca este absolventă a "Ghitis"-ului, şefa catedrei Istoria şi teoria artelor plastice de la Academia de muzică, teatru şi arte plastice din Chişinău şi autor, cum era de aşteptat, dramatic. Volumul de debut cu care se lansează, Mama lor de urmaşi, include o piesă (tot despre teatru) şi o suită de parodii teatrale (unele cu o adresă exactă).

Piesa, omonimă volumului, nu are vreo menţiune "dramă" sau "comedie", dar cred că este o combinaţie între satiră, farsă şi parodie. Adică şi aici este prezent limbajul veseliei, în ciuda faptului că acţiunea se produce într-un rai improvizat, după decesul obligatoriu al protagoniştilor. Aşadar conţinutul piesei reprezintă o fantezie postmodernă despre celebrii artişti de pe vremea juneţiei lui Eminescu: Millo şi Pascally. Spre deosebire de schiţa lui Mark Twain, care tratează un subiect similar, personajele Angelinei Roşca sunt sau, cel puţin, tind să rămână actori. O anumită asemănare însă poate fi întrevăzută: viaţa de pe pământ şi viaţa din rai sunt descrise în planuri diferite; pe pământ personajele dau dovadă de ipocrizie şi pseudobunătate, pe când în rai ele sunt mai sincere şi mai directe, de multe ori dând senzaţia că se află mai degrabă în locul ales de Ivan Turbincă.

Piesa începe cu o singură scenă pe Terra (Dincoace), restul producându-se Dincolo, ca în final, cu scop explicativ, să se mai revină la cele două dimensiuni existenţial-teatrale. Prins de îndată în iureşul acestei răsturnări de perspectivă, am avut impresia că voi asista şi la alte meandre neaşteptate, poate ingenioase. Dar nu a fost aşa. În continuare, evoluţia nu mai e spectaculoasă, ci intră pe un făgaş bazat pe atitudinea şi limbajul personajelor. Autoarea este atentă la vocabular, la interjecţii şi exclamaţii pentru a recrea aparenţa de atmosferă de la mijlocul secolului al XIX-lea.

Matei Millo, care e împins în centrul piesei, este hârtia de turnesol ce reflectă problemele, coliziunile şi reflecţiile generate nu numai de teatru. E clar că nu lipseşte fondul sociopolitic şi economic, cunoscuta sărăcie caracteristică pentru perioada de tranziţie de la mijlocul secolului al XIX-lea.

Angelina Roşca este unul dintre autorii care fac tentative de a introduce în literatura lor senzualitatea, erotismul etc. Fosta literatură sovietică, ştim, a fost epurată de sexualitate. Dar pentru autorii noştri mai e un drum lung până când aceste scene de frivolitate să fie şi îndrăzneţe, şi estetice. Să nu uităm că, ţinând seama de specificul creaţiei Angelinei Roşca, scena de erotism e utilizată în scop umoristic: femeia cu cât e mai rece, cu atât mai tare se excită, iar marea Doamnă pe care o iubeşte Millo şi cu care ar vrea să facă dragoste este… scena. Autoarea evidenţiază, poate indirect, abstinenţa şi jertfa la care e supus artistul.

Piesa, cu numeroase scene scurte şi ultrascurte, nu este una de caractere, psihologică, în spiritul teatrului clasic. Schematismul şi artificialitatea ei o apropie mai mult de Ionescu sau de alţi autori avangardişti. Materia arhaică a autorilor clasici, cu problemele lor de mizerie şi opulenţă, patriotism, dar mai ales de pseudopatriotism, e folosită doar pentru a insista asupra unei mişcări în cerc, la care se şi revine în final. Existenţa unei intrigi mai vivace ar fi dinamizat piesa. Aici, mai mult decât într-un roman, este nevoie de un story limpede şi de imaginaţie debordantă, în caz contrar, prea puţin transpare în spatele cuvintelor.

Parodiile scrise pe seama lui Matcovschi sau Druţă mi s-au părut demne de atenţie: interesante, dezinvolte, inventive, potrivite. În acestea, autoarea se simte descătuşată, nu mai are asupra sa responsabilitatea şi povara propriului text. Responsabilitatea e a altcuiva.

Angelina Roşca a surprins specificul ridicol al fiecărui autor parodiat şi, într-o scenă sau două, l-a redat cu subtilitate.

La Matcovschi e scoasă în proţap acea harababură de elemente care fac încercări disperate să se pună de acord. O îngrămădire aleatorie de situaţii, secondată de unele observaţii pertinente şi replici reuşite, îţi trezesc zâmbetul şi explodează, la urmă, într-un râs sănătos:

"Lisandru: Una-i rău. Vă gândiţi numai la propria burtă. Da’ la suflet cine să se gândească?

În culise răsună o talancă.

Tu eşti, Imanuil?

Berbecul: Be-he-e-e!

Lisandru: Grijania lui de berbec. Credeam că-i Imanuil… Am luptat cu el la război… A găsit o talancă… Îi zic: zvârle trofeul, te aud nemţii… Nu m-a ascultat… Să păstrăm un minut de tăcere în memoria eroului…" (p. 45)

Parodia la Druţă excelează prin dinamitarea altor mecanisme şi clişee, proprii deja autorului respectiv. Acţiunea se derulează cu încetinitorul, dialogul e fals-filozofic şi fals-moralizator. Druţă este parodiat şi la nivel de limbaj. Nu sunt uitate nici unele obsesii desuete ale autorului Clopotniţei.