Lecturile infidele ale lui vasgar

În numărul 50/2002 al României literare, Nicolae Manolescu descrie pe scurt cele şase, mai importante, în opinia sa, feluri de literatură proastă. Rezultă o nouă listă lansată de Nicolae Manolescu, pe care o reproducem aici însoţită şi de comentariile autorului, ca de obicei exacte şi necruţătoare:

1. Literatura melodramatică – "se bazează pe confuzia dintre viaţă şi artă, exploatînd în mod necinstit emoţiile naturale ale cititorilor. ...Scriitorii care profită de noi în acest fel nu pot să scrie decît opere false, care nu le pretind nici un efort literar. O specie a melodramei este literatura sentimentală, din care nu lipseşte happy-end-ul, nu obligatoriu în melodramă".

2. Literatura moralizatoare – "n-are încredere în morala implicită a situaţiilor de viaţă (care nu corespunde adesea standardelor de bine şi de rău ale moraliştilor) şi îşi trage o morală explicită proprie, ca premisă ori ca, mai frecvent, concluzie. Pleacă sau ajunge aşadar la o concepţie despre bine şi rău în care realitatea e vîrîtă ca într-un pat al lui Procust: e scurtată ori lungită după o măsură exterioară".

3. Literatura pornografică -  "Nabokov spunea că pornograficul este o copulaţie de poncife. Doar că poncifele nu sînt morale, ci imorale. Nici viaţa, nici literatura nu sînt de la sine morale sau imorale: abia un anumit parti-pris al scriitorului le face să fie astfel. O specie a pornograficului este trivialul. Literatura trivială este aceea în care un mod vulgar de a gîndi relaţiile dintre oameni ori psihologia lor dă la iveală prin toţi porii sudoarea concupiscenţei şi a scabrosului. Nu numai în suferinţă, dar şi în fiziologie trebuie să fie o idee."

4. Literatura de propagandă (incluzînd-o pe aceea patriotică). Exact ca în cazul literaturii de la punctele 2 şi 3, aceea de propagandă îşi caută suportul retoric în afara realităţii umane şi sociale, şi anume într-un scop exterior. Vrea să ne convingă cu orice chip să gândim ori să trăim conform unui model pe care ni-l impune. Propaganda, ca şi patriotismul, nu e condamnabilă în sine. Politica ori educaţia, de pildă, le presupun pe amândouă. Sînt condamnabile cînd încearcă să anexeze literatura, s-o transforme din scop în mijloc. Valorile patriotice şi efectele propagandistice ale literaturii trebuie să rămînă intrinseci. Mai trebuie adăugat că o anumită evoluţie a literaturii, care şi-a pierdut inocenţa, face de nerepetat producţii artistice din, îndeosebi, epoca romantică, al căror patriotism bătător la ochi şi declamator nu-i stînjenea pe contemporanii lui Alecsandri şi Bolintineanu, dar care nouă ni se pare o impostură literară."

5. Literatura demodată. "Oricît ne-ar displăcea ideea, există în artă şi mode. Mтdele sînt partea vizibilă (tehnici, procedee, lexic, gramatică literară ş.a.) a unor curente sau mişcări literare. Adică a părţii care se perimează, prin schimbarea concepţiei artistice ori din alte cauze. Sînt şi azi destui poeţi care nu văd de ce, eminescianizînd, n-ar avea valoare ori de ce, scriind în tiparele strofice ale lui Coşbuc, ar trebui băgaţi în seamă. Sînt romancieri care îşi închipuie că pot scrie nepedepsiţi la fel ca romancierii de dinainte de Camil Petrescu. Să mai spun şi că literatura demodată nu este totuna cu aceea retro a postmodernilor: deosebirea este că ea n-are conştiinţa că trăieşte ca un parazit pe tulpina unui mod anterior de a scrie".

6. Literatura (pur şi simplu) plicticoasă. "Mai greu de definit, este şi cea mai răspîndită formă de literatură proastă. E plictisitoare din pricini foarte diferite: fiindcă vrea mai mult decît poate, fiindcă ţine cu tot dinadinsul să ne epateze, fiindcă pune carul (tehnica) înaintea boilor (conţinutul), fiindcă se face că spune ceva, fiindcă bate cîmpii (fără graţie), fiindcă seamănă cu o supă reîncălzită, fiindcă am mai citit-o, fiindcă e "filosofică", "religioasă", "profundă", fiindcă e "comică" ş.a.m.d."

Noua listă a lui Nicolae Manolescu – o listă deschisă, care poate fi completată - îţi provoacă mai multe întrebări. De pildă, te întrebi ce categorie, din cele enumerate mai sus, e "reprezentată" mai bine în literatura română contemporană? Sau, care e felul de literatură proastă mai răspândit în Basarabia? Părerea mea este că la Chişinău pot fi uşor depistate toate tipurile de literatură proastă enumerate de Nicolae Manolescu. Mai vizibile însă mi se par în continuare mormanele de literatură de propagandă (pretins patriotică) şi de literatură demodată. Chiar aştept ca cineva să mă contrazică sau, poate, să "completeze" cele afirmate aici. Cred că va ieşi o dezbatere destul de interesantă despre literatura proastă din Basarabia.

    Cărtărescu despre condiţia scriitorului român

Un foarte interesant şi consistent interviu cu Mircea Cărtărescu, realizat de poeta Iolanda Malamen, publică Ziua literară (nr.36, 13 ianuarie 2003). Autorul "Orbitorului", rugat să aprecieze în plan literar anul abia încheiat, constată cu tristeţe, amărăciune şi destulă nelinişte că: "...2002 a fost un an literar distrat, neatent, cu minţile împrăştiate. Parcă nimănui, nici măcar scriitorilor şi criticilor, nu-i mai este gândul la literatură. Tot mai mult ne visăm viaţa, trecem prin ea ca gâsca prin apă. De doisprezece ani încoace am face orice altceva în afară de ce trebuie să facă, prin definiţie, un literat: literatură. Ne-am iluzionat cu producţia de documente, memorialistică, non-fiction de toate felurile. Am dispreţuit cea mai nobilă dintre arte: poezia (ajunsă cerşetoarea, nici măcar Cenuşăreasa artelor de azi). Am descurajat producţia locală de romane, de scrieri de imaginaţie. Am obligat autorii români (câţi au mai rămas în zona "nelucrativă" a literaturii) să-şi plătească propriile cărţi. Iar acum, privind în urmă, ne mirăm că nu avem literatură originală după 1989...".

Amărăciunea declaraţiilor lui Cărtărescu este susţinută şi de acest pasaj din interviu în care se referă la mediul literar românesc: "...sunt dezolat când văd cât de mult mi se împuţinează prietenii. Nu ştiu dacă am avut vreodată un cult al prieteniei, sunt un asocial până la ultima fibră, totuşi am iubit mult câţiva oameni şi am ţinut cu adevărat la prietenia lor. Acum câţiva ani, când am trăit momente de reală criză existenţială, când am fost la un pas de catastrofă, câţiva dintre cei mai dragi prieteni m-au părăsit. Au urmat imediat alte momente triste: al Postmodernismului românesc şi al Jurnalului. Nu mi-a venit să cred că oameni care păruseră să creadă în mine cu toată tăria până atunci au putut să se-ntoarcă în atât de scurt timp împotriva mea şi să-şi schimbe radical părerile despre persoana mea, moralitatea mea, scrisul meu. O vreme am fost total dezorientat, până am privit mai bine-n jur şi am văzut că asta e regula, şi nu excepţia în lumea culturală românească. Eşti scriitor bun atâta vreme cât relaţiile tale cu cineva sunt bune. Când, din cine ştie ce motive, ele se strică, brusc devii un scriitor prost. Asta arată o unanimă nepăsare faţă de literatură, de creaţie, de cărţi în sine. Operele nu contează, pentru că lumea literară de la noi este un spaţiu politic în care inşi relaţionali, necreativi îşi împart puterea printr-un permanent trafic de influenţă, prin manevre diplomatice complicate. Cât timp îmi porţi culorile, eşti bun, când nu le mai porţi nu mai exişti. De când ştiu asta, eu, care îmi port cu mândrie propria mea culoare şi a nimănui altcuiva, sunt mult mai liniştit".

Despre viitorul Premiu Nobel "românesc", care a fost asociat în ultimul timp de numele său, Mircea Cărtărescu spune: "Unii (scriitori români-nota mea)  mi-ar da premiul Nobel, alţii mi‑ar lega-n jurul mijlocului câteva calupuri din dinamita lui şi ar da foc la fitil. Mai e nevoie să spun că primii îmi fac mai mult rău decât cei din urmă? Povestea asta cu "Nobelul românesc" a apărut acum vreo doi ani, din cine ştie ce vorbă aruncată de cine ştie cine, şi nu s-a mai dezlipit de mine. Se râde de mine sau sunt învinuit pentru asta de parcă eu însumi aş fi inventat toată povestea. Nu, n-am inventat-o eu. Nu sunt responsabil pentru spusele altora, care nici măcar nu ştiu ce înseamnă premiul Nobel. Eu m-am întors de curând de la Stockholm şi ştiu".

Despre Germania, unde a stat aproape doi ani cu o bursă, Cărtărescu are numai cuvinte bune şi lasă să se întrevadă ideea unei despărţiri de România, măcar pentru un timp, numai să i se ofere o asemenea posibilitate. Sejurul german, când a terminat de scris volumul doi din "Orbitor", a mai fost pentru Cărtărescu şi "...o şansă de a scăpa o vreme de jegul naţional, de aerul sufocant al meleagurilor dâmboviţene, de pegra mediocrităţii triumfătoare, a restauraţiei, a îmbogăţiţilor peste noapte, a trăgătorilor de sfori literare. Am avut în Germania şansa miraculoasă să scap pentru doi ani de mediul coroziv de la noi, care cu timpul ţi se infiltrează sub unghii şi ţi se arată (după versul lui Cristian Popescu) în albul ochilor. Prin urmare, Germania a fost în primul rând pentru mine un fel de "vot negativ" dat României, dar şi mult mai mult. Nu mă-ntreba ce-aş face dacă aş primi şi eu acum, ca nenea Iancu, o moştenire. Nu garantez de nimic. Poate doar că, spre deosebire de el, aş încerca să-nvăţ totuşi nemţeşte".

Deocamdată Mircea Cărtărescu rămâne la Bucureşti, în lumea literară pe care a descris-o cu atâta aciditate, "salvându-se" prin câteva - puţine - prietenii, mai ales cu scriitorii din generaţia sa ("...generaţia mea n-a fost niciodată mai unită ca acum."). El propune, în finalul interviului, ca scriitorii români să se solidarizeze şi să încerce să depăşească "condiţia lor mizeră" de astăzi: "...Să ieşim din vraja asta rea. Să vrem să trăim şi noi din meseria noastră, ca toţi ceilalţi. Să nu mai acceptăm că un mare scriitor trebuie să moară de foame, fiindcă aşa e frumos şi poetic, iar un fotbalist trebuie să se umple de bani, pentru că... pentru că aşa stau lucrurile. Uite, mi-a venit chiar acum o idee. Scriitorii ar trebui să decidă un onorariu minim sub care să nu dea interviuri, să nu apară la emisiuni de radio sau televiziune, să nu lanseze cărţi, să nu ţină conferinţe. Să zicem, o sută de Euro. O vreme, poate n-o să mai fim chemaţi nicăieri, dar lucrurile se vor schimba, pentru că, de fapt, oamenii au nevoie de noi. La noi nimeni nu mai plăteşte timpul scriitorului, ca să nu mai vorbim de cărţile şi articolele lui. Cât timp vom accepta să rămânem săraci, vom fi automat lipsiţi de demnitate socială şi vom fi călcaţi în picioare de pegra care se umple de bani, peste tot, în jurul nostru. Inclusiv în lumea noastră literară".

Ideea lui Cărtărescu merită a fi reţinută şi de scriitorii basarabeni. Ea poate fi un punct de pornire în elaborarea unui program de activitate pentru viitorul Departament pentru Contacte cu Publicul şi Relaţii Externe, care, sperăm, va fi înfiinţat în cele din urmă la Uniunea Scriitorilor din Moldova. Pentru spiritele anticomunitare, tariful de prezenţă mediatică sugerat de Cărtărescu va trebui să completeze politicile de self-promotion.

Bilanţ de etapă al literaturii române din Basarabia

Nr.4/2002 al revistei Sud-Est are ca temă centrală de dezbatere deceniul literar scurs în Basarabia după 1990. În editorialul său intitulat "Clarificări necesare", Valentina Tăzlăuanu scoate în evidenţă câteva particularităţi ale deceniului literar trecut: "...Dacă din punct de vedere politic reculul este mai mult decât evident, culturalmente lucrurile arată altfel decât acum zece ani. Situată iniţial sub semnul recuperărilor şi al afirmării unei identităţi regăsite, literatura noastră a câştigat pe parcurs o dinamică, o deschidere şi o diversitate, iar evoluţia sa în albia firească a relevat un proces marcat inevitabil de contradicţii, ezitări, discontinuităţi, dar şi de o certă disponibilitate de creaţie. ...Spaţiul revendicat de literatură în primii an de după dispariţia cenzurii prin poezia "militantă" a demersului şi a afirmării identitare, cu care se ieşea în pieţe şi la marile tribune pentru a fi declamată sau cântată, a devenit la un moment dat (cât de trecătoare sunt toate!) prea îngust pentru o literatură din ce în ce mai conştientă de sine, aflată în căutarea de noi formule şi tehnici dar şi de noi conţinuturi, în care nu mai e loc pentru handicapurile provinciale, înclinaţia paseistă şi tot tacâmul de inerţii, inepţii şi reflexe realist-socialiste. Se pare că, exceptând cazurile cu totul disperate, scriitorii basarabeni din toate generaţiile au ajuns să înţeleagă şi încearcă să exprime artistic cu mai multă acuitate tipul special de experienţă (şi de experiment) pe care l-au trăit şi la care au fost supuşi...". Eugen Lungu crede că: "Libertatea a născut mai multă impostură decât talent - cam asta ar fi una dintre primele concluzii. În rest - contribuţii modeste, fără mari ecouri. Dacă punem faţă în faţă deceniul ‘80 -’90 şi acest ultim deceniu vom constata, în ambele, aceeaşi, anemică, prestaţie literară".  O inventariere minuţioasă de nume de scriitori şi de titluri de cărţi fac în comentariile lor Arcadie Suceveanu şi Vladimir Beşleagă. Primul scrie pe un ton sobru, angajat şi responsabil despre "vieţile paralele" care există în literatura basarabeană, al doilea a ales monologul ironic şi - pe alocuri - autoironic drept modalitate de "scanare" a deceniului literar încheiat (o notă: "poetul de excepţie",  aminit de dl Beşleagă în textul său, îşi semnează poezia cu numele real, de ce s-ar ascunde sub un alt nume?,  iar semnatarul acestei rubrici este vasgar, şi nu vascar, cum a apărut în revistă). Maria Şleahtiţchi mărturiseşte că răspunde la ancheta Sud-Estului "...sub impresia tristă a unei adunări generale a scriitorilor, din care s-a văzut cu ochiul liber că scriitorii noştri trăiesc, în majoritate, cu ziua de ieri, neobservând că afară lumea şi-a dat valorile peste cap". Depăşit este şi discursul scriitorilor, remarcă în continuare Maria Şleahtiţchi: "Imaginea scriitorului ca vorbitor exemplar de limbă literară românească s-a cam învechit, fiindcă, astăzi, chiar absolvenţii şcolilor basarabene utilizează acest cod de semne de comunicare mult mai corect decât ... creatorii de limbă. ... Lumea s-a schimbat, iar scriitorul nostru îşi propune să o ia de la capăt cu aceleaşi mijloace. ...Scriitorul nu mai poate vorbi ca ieri, nu poate miza pe reacţiile consumate ale unei lumi care nu mai este". Într-un excelent eseu-panoramă, scris limpede, nuanţat cu măsură şi curajos, Iulian Ciocan trece în revistă proza basarabeană din ultimele decenii, un gen literar încă destul de deficitar, care a făcut totuşi saltul "de la sămănătorism la postmodernism", aşa cum conchide criticul. Prozatorii reţinuţi de Iulian Ciocan pentru o eventuală antologie reprezentativă de proză basarabeană (alta, mai exigentă, decât cea publicată de Ion Ciocanu în 1994 la Editura Minerva din Bucureşti) sunt cei (plus încă două-trei nume) care tocmai conferă puţina valoare pe care o are proza basarabeană contemporană.

Cronicile de carte sunt semnate în acest număr de Mircea A. Diaconu ("Gestuar" de Em. Galaicu-Păun), Grigore Chiper ("Câmpia Borges" de Vasile Gârneţ), Eugen Lungu ("Valsul pe Eşafod" de Vitalie Ciobanu), Adrian Ciubotaru ("Zeul ascuns" de Mihai Cimpoi). Poetul şi dramaturgul Mircea V. Ciobanu face o prezentare, foarte utilă, a unei cărţi-manual despre postmodernismul rusesc, însă nu divulgă niciodată, în lungimea unui text de trei pagini, numele autoarei, nume care nu poate fi descifrat nici de pe facsimilul copertei. E aceasta singura "enigmă" a unui excelent număr de revistă, care oferă multe alte pagini de mare interes. Semnalăm telegrafic: interviurile cu Matei Călinescu şi Aureliu Busuioc (intrat în zodia mărturisirilor, uneori sincere, Busuioc afirmă că şansa lui ca scriitor se datorează faptului că "a fost stabilit" (de către cine?) la Chişinău, după ce s-a refugiat, în 1944, la Timişoara);  paginile de jurnal, excelente, despre realităţile din Nordul Bucovinei, ale lui Serafim Saka; mărturiile prozastice ale lui Vasile Vasilache; articolul lui Leo Butnaru despre poetul ciuvaş de expresie rusă Ghennadi Ayghi, un poet care mai "strică" peisajul "rimat şi ritmat" al poeziei ruse contemporane.

   Observator cultural, nr. 153

Numărul 153 al revistei Observator cultural conţine, ca de obicei, multe texte interesante. Semnalăm mai întâi eseul lui Mircea Cărtărescu, "Europa are forma creierului meu", un splendid text pe care autorul "Levantului" l-a citit în cadrul unui simpozion literar internaţional intitulat Europa schreibt (Writing Europe - Europa care scrie), desfăşurat la sfârşitul lunii ianuarie în Germania, la Hamburg. Iată un fragment din acest eseu – o adevărată profesiune de credinţă a celui mai mediatizat, comentat şi ... important scriitor român contemporan: "...Influenţele care mi-au hrănit atât poezia, cât şi proza (dar în primul rând meditaţia, care, scria George Enescu, e principala îndeletnicire a artistului) au fost mai ales cele ale marii literaturi moderne a secolului precedent, atât străină cât şi românească, pentru că tradiţia modernităţii româneşti, din fericire, este la fel de complexă şi exuberantă ca oricare alta din Europa. Scriitorii români care-au reuşit să traverseze barierele de mentalitate dintre Vest şi Est (confirmându-le, într-un fel, prin aceasta) s-au dovedit stele de primă mărime pe cerul culturii europene: Tzara, Ionesco, Cioran. Dar foarte mulţi alţii - c`ţiva în mod sigur mai valoroşi – au rămas încâlciţi în capcana dulce a unei limbi cu o expresivitate infinită, dar tocmai de aceea intraductibilă: Urmuz, Arghezi, Blaga, nişte simpli necunoscuţi. Cu tot respectul pentru ei, nu vreau să le împărtăşesc soarta. Nu vreau nici să  devin "românul de serviciu", invitat stereotip să‑şi reprezinte ţara la colocvii şi simpozioane. Nu am nimic de reprezentat în afară  de mine însumi, de patria scrierilor mele...". Nu ştiu cum şi dacă va reuşi Mircea Cărtărescu să scape foarte curând de "eticheta" aceasta  - "românul de serviciu" (în alte variante: "scriitorul reprezentativ", "scriitorul bun pentru export"...), care s-a prins de el în anii din urmă. Poate doar atunci când va fi concurat valoric în ţară de alţi scriitori, care să aibă şi culoarul promoţional fericit – se poate, cred, spune aşa - pe care l-a avut Cărtărescu.

La rubrica sa, "Structuri în mişcare", Ion Bogdan Lefter consemnează alte două cărţi de poezie ale anului 2002 – "Ucenicul ascultător" de Adrian Popescu  şi "Tags" de Dinu Flămând. Regăsim acelaşi comentator de poezie - subtil, precis, economicos, care reuşeşte, în doar câteva fraze, să contureze profilurile distincte ale celor doi poeţi "echinoxişti". Iată formula în care e "prins" autorul "Umbriei": "...Adrian Popescu fiind un poet nu neapărat fără evoluţie, dar egal cu sine, şi anume la un remarcabil nivel de rafinament. Modernist "târziu", ca şi colegii săi, livresc, elaborat, cultivând un limbaj sofisticat, evanescent, el a dezvoltat un soi de manierism de uz propriu, aproape incantatoriu, amestec de suavitate şi "greutate" a imaginilor, care "încarcă" peste tot versurile. "Naturismul" din multe poeme devine astfel un fundal pentru ţesături bogate de imagini, mereu cu un aer ritualic, iniţiatic.(...) Abstras din cotidianul "impur" în primele sale etape, poetul îşi deschide mai târziu textele spre subiecte "ocazionale", vag-narative, fără ca prin asta să-şi abandoneze formula, pretextele imediate conducând la aceleaşi imagini epurate, la aceeaşi atmosferă melancolică vătuită, la aceleaşi contururi graţioase, caligrafice, de stampă japoneză".

Un text semnat de prozatorul Gheorghe Crăciun şi intitulat  "Mi (hăieş) bemol diez" anunţă o polemică între autorul "Fru­moasei fără corp" şi Mircea Mihăieş, redutabilul pam­fletar de la "Româ­nia Lite­rară". Cum a început disputa? Într-un inter­viu acordat revistei 22, Gheorghe Crăciun a făcut o remarcă despre ineficienţa pamfle­ta­rilor politici în această perioadă post ’89 şi a regretat faptul că unii scriitori au fost "furaţi" de comentariul politic, abandonând literatura. Mircea Mihăieş s-a simţit vizat şi a scris o replică dură, expresivă şi corozivă – "Buricul diftongat" – în "România Literară". Acum Gheorghe Crăciun revine, nedumerit de tăria replicii lui Mihăieş, cu un comentariu nuanţat. Va replica din nou criticul de la Timişoara? O polemică de urmărit, pentru că antrenează două tabere ale elitei culturale româneşti.                                               

vasgar

1