Actorul din Europa de Est şi actorul din Europa de Vest

Şansa pe care am avut-o în ultimii doi ani de a lucra cu actori de diferite naţionalităţi, pe lângă plăcerea de a întâlni noi artişti, a fost pentru mine şi un prilej de reflecţii mai generale asupra metodelor de joc şi asupra diferenţelor culturale. Am lucrat cu actori norvegieni, englezi, italieni, spanioli, catalani, austrieci, francezi şi elveţieni. Pe toţi îi unea faptul că erau legaţi de Paris sau Geneva. Unii pentru că şi-au făcut studiile în aceste oraşe, alţii pentru că lucrau temporar, cei din a treia categorie pentru că vorbind franceza aveau acces la viaţa culturală a Franţei. Deci toţi aveau ceva comun. În acelaşi timp erau destul de diferiţi geografic ca să dea imaginea unei Europe aproape complete.

Aceste întâlniri mi-au sugerat nişte concluzii, nişte deducţii pe care aş vrea să le împărtăşesc.

Teatrul din Est (Rusia, România, Bulgaria, Moldova etc.) pune accentul pe acţiunea scenică, teatrul occidental - pe personalitate.

De ce?

Cred că e legat de tradiţiile culturale, istorice. Ale noastre sunt ortodoxe. Or noi, ortodocşii, avem o altă viziune asupra destinului. Aş zice că e o noţiune care în Occident nici nu se prea foloseşte. Am fost şocat de acest lucru mai mulţi ani în urmă când într-o discuţie particulară la Paris am folosit acest cuvânt. Persoana respectivă a exclamat imediat: "Aha! Balcanii!" Destinul ne vine din istorie, din cultură, din ortodoxie, din civilizaţia greacă, care i-a stat la bază.

Arma şi valoarea actorului din Est este emoţia. Modelul teatrului e unic în toată lumea: ciocnirea eroului cu societatea, istoria, condiţiile economice, climaterice etc. Emoţia este rezultatul acestei coliziuni şi provine din înfrângerea eroului. Eroul nostru nu reuşeşte să-şi domine destinul. Istoria, geografia, natura, biologicul sunt mai puternice decât el.

Altfel stau lucrurile în Occident. Omul occidental este omul acţiunii.

Şi el se ciocneşte cu istoria, societatea, vicisitudinile sorţii etc., dar acolo omul învinge datorită minţii şi abilităţii sale. Inventează tehnica pentru a învinge natura, legile ca să domine istoria, psihanaliza ca să strunească biologicul…Triumfă spiritul.

Or spirit înseamnă personalitate şi emoţie înseamnă comunitate.

În consecinţă valoarea şi forţa teatrului din Est este dialogul, iar a celui din Vest monologul. Nu mă refer la un dialog occidental ca schimb de idei, ci la dialogul în calitate de conflict, de confruntare, care este arma şi apanajul teatrului din Est. În Occident partenerul este mai degrabă un martor al ideilor şi nu o sursă de emoţii.

Teatrul din Est este corporal, fizic prin prezenţa emoţiei în corp, cel occidental este raţional, verbal prin necesitatea de a păstra spiritul rece şi treaz.

Această observaţie mi-a fost confirmată şi de actorii noştri care au lucrat alături de actori occidentali. Ei îmi spuneau că: "…actorii din Vest sunt altfel. Ei parcă ar funcţiona de la piept în sus. Din punct de vedere fizic teatrul lor este static. Sunt concentraţi asupra cuvântului, sensului lui".

În viziunea actorilor noştri actorul occidental este superficial. Pentru că nu "trăieşte", pentru că spune textul "formal", adică nu simte profund, nu are emoţii, etc., etc.

Din punctul de vedere al actorului occidental actorul din Est este superficial. Pentru că este "tehnic". Pentru că scopul aflării lui în scenă este să demonstreze tehnica "interioară" pe care o posedă, dar nu spune nici un gând nou, nu ia atitudine faţă de realitate, faţă de problemele existente.

Experienţa pe care am avut-o cu actorii occidentali m-a făcut să înţeleg că totul este cultural. (Un termen pe care mă simt obligat să-l comentez. Cultural aici înseamnă totul ce ţine de educaţie, de specificul civilizaţiei din care provenim, de valorile care ne-au format şi constituie felul nostru de a fi.) În fond, o mare parte a timpului din repetiţii a fost consacrat găsirii limbajului comun. Aceleaşi cuvinte în cadrul diferitor culturi poartă o încărcătură semantică distinctă. Şi lucrul acesta nu-l înţelegi imediat. Dicţionarele traduc cuvintele, or noi nu comunicăm prin cuvinte, ci prin noţiuni, sau semne.

Cuvântul suflet pe care noi atât de des îl folosim pentru a pătrunde, a explica o situaţie, în Occident nu are valoarea pe care i-o acordăm noi. Nu în zadar există expresia "enigmaticul suflet al omului din Est".

Într-o zi ne plimbam cu regizorul francez Alain Mollot prin Bucureşti. Îi arătam oraşul. Era duminică dimineaţă şi am intrat într-o biserică. Se ţinea slujba. Alain a fost impresionat de măreţia corului ortodox. Eu, la rândul meu, redescopeream valorile noastre culturale prin intermediul unui străin. Câtva timp în urmă, aflându-ne în Franţa, el era cel ce mă însoţea, făcându-mă să descopăr, la rândul meu, valorile culturii lui.

Cred că una din deosebirile importante, din punctul meu de vedere, care marchează diferenţa dintre Noi şi Ei este corul. Ortodocşii pun accentul pe cor, iar catolicii pe orgă. Această diferenţă formală, s-ar părea, de a comunica devine extrem de importantă.

Comunicăm cu Divinitatea în mod diferit. Omul occidental – Homo occidentalis - a inventat un instrument tehnic de a comunica cu Dumnezeu - orga, pe când omul din Europa de Est - Homo Esticus - comunică cu Dumnezeu prin intermediul vocii, suflului - corul. Datorită mijloacelor tehnice performante, pe care e capabil să le conceapă şi să le utilizeze, omul occidental se poate adresa lui Dumnezeu de unul singur, pe când cel din Est trebuie să o facă în grup, în cor pentru că "la noi" se consideră că vocea unui singur om nu este suficientă ca să te adresezi lui Dumnezeu.

1