Despre sacrificarea porcului şi nu numai

Nu intenţionam să scriu despre ediţia a II-a a Festivalului Internaţional de Filme Documentare "Cronograf". Din mai multe motive, unul ţinînd de faptul că nu am întîlnit în sala cinematografului "Odeon", unde au avut loc proiecţiile filmelor în concurs şi cele în afara lui (proiecţii paralele), colegii de breaslă. Astfel, am fost lipsită de acel confort intelectual, spiritual care creează o atmosferă deosebită de receptivitate a unei creaţii de artă.  Cînd i-am întrebat pe unii, pe alţii, de ce absentează de la un asemenea eveniment, mi s-a răspuns scurt: "Nu am fost invitat!" Cunoscutul scriitor şi publicist, Alexandru Gromov, (nici dumnealui nu a fost invitat), un cunoscător al filmului documentar, care a scris şi a promovat genul în cauză mai mulţi ani, a avut şi replica potrivită: "Alte vremuri, doamnă! Alte vremuri…"

O fi, desigur, alte vremuri, dar ediţia I a festivalului din 2001 a demonstrat contrariul. Unde s-a pierdut pe parcursul unui singur an acel public? Critici, cercetători, cadre universitare, ziarişti etc. Pe mulţi îi cunosc şi m-a mirat faptul că nu au manifestat interes faţă de genul ca atare. Sau poate, pe lîngă diferenţă de vîrstă, mentalitate mai e şi altceva?

Nici eu nu am fost invitată, dar e-mailul pe care l-am primit la redacţie ne-a informat că va avea loc un asemenea festival şi că sîntem rugaţi să anunţăm cititorii. După cîte mi-am dat seama din mass-media, potenţialii spectatori au fost informaţi, fiindcă s-a scris în ziare despre deschiderea Festivalului "Cronograf", ediţia a II-a. Cineva din staff a ţinut să precizeze, mirîndu-se totodată: "Avem foarte multă presă, dar nu înţeleg de ce lipsesc spectatorii?!"

Acelaşi fenomen l-am observat cu puţin timp înainte şi la Videomaratonul Centrului de Artă Contemporană unde, puţinii spectatori din sala cinematografului "Odeon", s-au făcut oarecum vinovaţi de absenţa celorlalţi. În loc să fie salutaţi cu bunăvoinţă de moderator şi invitaţi la alte proiecţii. Ceva nu e în regulă, mi-am zis. Oricum, teribilismul ăsta e de prost gust şi nu-mi inspiră încredere.

Despre absenţa publicului a scris şi Oleg Brega (Contrafort, nr.12, decembrie 2002), folosind acelaşi limbaj teribilist la adresa "sutelor de cineaşti locali". Care "S-au reprofilat definitiv cu toţii, nici film nu fac, nici nu mai consumă cinema decît la televizor, pe Discovery?!" Este foarte simplu să dai cu piatra în cei "despre care se vorbeşte uneori că ar fi un patrimoniu latent al republicii". Cine mai are astăzi nevoie de ei?! Organizatorii festivalului? Nu. Conducerea ţării? Nu. Cele două sărbători din 2002, de exemplu, 50 de ani de film moldovenesc şi, respectiv, 40 de ani de la înfiinţarea Uniunii Cineaştilor, au demonstrat-o cu lux de amănunte. Iar cînd studio-ul "Moldova-film", cel mai important studio al nostru care a generat talente şi stiluri, leagănul viselor şi al tinereţii măcinate pînă la zdrobire, a fost calificat ca… o fermă, şi asta a făcut-o o persoană din anturajul festivalului, chiar dacă OWH TV Studio este, cum scrie Oleg Brega "un simplu ONG", ofensa e mult prea dureroasă. Pentru generaţiile care au venit în cinematografie în anii ‘50-’80, un studio de film este o organizaţie serioasă şi rămîne a fi un ideal unde poţi izbîndi sau pierde. Aşa că…, trebuie înţeleşi. Şi respectaţi. Îşi au şi ei mîndria lor.

Cît despre Discovery pentru care trebuie să plătim, mulţi din cineaştii noştri trăiesc într-o mizerie cumplită şi, tîrîndu-şi bătrîneţile, preferă să vină din cînd în cînd la mesele de binefacere organizate de Uniunea Cineaştilor, unde sînt trataţi cu multă afecţiune şi înţelegere. Puţini au fost cei care au intuit că schimbările sociale, economice şi, nu în ultima instanţă, cele ideologice vor aduce cu sine un declin al cinematografiei. Alţii au părăsit studioul, preferînd independenţa, fondînd Agenţii de difuzare a filmelor, propriile studiouri care, desigur, nu se compară cu giganticul "Moldova-film". Mulţi cineaşti mai continuă să trăiască cu speranţa că într-o bună zi acest coşmar se va termina. Studioul "Moldova-film" este considerat patrimoniu cultural de organele de stat. Inclusiv şi filmele. Lipseşte însă o Lege a cinematografiei care ar reglementa existenţa studiourilor de toate tipurile şi ar stimula creativitatea.

Şi totuşi, revenind la festival, am zărit în sala de la "Odeon" şi cineaşti, în afară de membrii juriului care nu sînt chiar toţi cineaşti (sic!). L-am văzut pe neostoitul operator de imagine, Ion Bolboceanu, pe un alt cameraman, Vlad Ciurea, pe regizorul şi operatorul Valeriu Ciurea, a venit regizorul de teatru Vitalie Ţapeş, regizoarea Galina Hâncu. Erau şi alte persoane, probabil, interesate de filmul documentar. Cum intrarea era liberă, unii spectatori, după ce vizionau un film-două, părăseau sala, probabil, şi din cauza pauzelor, uneori prea lungi care aduceau cu sine un gol. Cine avea nevoie de ele? Juriul? Spectatorii? Programul de vizionări nu a fost prea încărcat, iar orele de prînz puteau fi folosite pentru proiecţiile paralele. Adică, organizatorii ar fi trebuit să testeze publicul, fiindcă festivalul are rost atunci cînd trezeşte interesul spectatorului.

E o temă aparte. S-ar putea să fiu subiectivă, dar cred că informaţia despre festival era bine să fie însoţită şi de un comentariu despre tematica filmelor, orientarea stilistică, de un CV al autorilor  peliculelor. Pentru mine, par exemple, a fost o surpriză plăcută documentarul lui Valeriu Ciurea "Suflete al meu". Îl întrebasem pe autor, cînd am aflat de film, de ce i-a dat un asemenea titlu, care e substanţa lui, şi mi-a răspuns că trebuie să-l văd ca să înţeleg. Surpriza a fost solistul Operei Naţionale, Ion Paulenco, pentru care timpul şi spaţiul conjugă cu imensitatea valorilor culturale, spirituale, cu un apus de soare, cu vecinii săi din satul de baştină pe care-i învaţă un minunat cîntec coral, "Suflete al meu". Filmul a fost conceput într-un ritm de crescendo. Cu excepţia unor pauze lirice cînd spectatorul este "invitat" să asculte, iar personajul "uită" de sine, de Bucovina lui dragă, de casa părintească. Pentru a pătrunde în alte timpuri invocate de spaţiul scenic.

Genul schiţă-portret e preluat de filmul "Alte măşti, aceeaşi piesă" (scenariul Constantin Pîrţac), consacrat actorului de teatru şi film Victor Ciutac. Filmul poartă marca Teleradio Moldova. Într-un fel, continuă tradiţia de altădată a genului documentar, este lent, conţine imagini pline de poezie peste care se aşază muzica. Victor Ciutac, provocat de reporter, vorbeşte nu doar despre rolurile jucate în teatru sau pe ecran, ci şi despre istoria românilor pe care a conştientizat-o mult mai tîrziu, despre credinţă, despre neamul românesc, despre vitregiile prin care trec românii basarabeni. Vocea lui e ca un ecou plin de durere. Actorul vorbeşte molcom. La ce bun să strigi?! Oamenii se schimbă mai greu decît timpurile, dar se schimbă – aceasta este ideea filmului despre viaţa unui om de creaţie trăită în două lumi paralele.

M-a impresionat vădit documentarul "Shoes for Europe" (Moldova), autor Pavel Brăila. Este cu totul altă viziune asupra vieţii în care omul nu-şi mai are un loc aparte, ci e un simplu mecanism într-o mare maşinărie. În tucăitul roţilor de tren apare din cînd în cînd şi cîte-o faţă omenească, dar dispare foarte repede, importante fiind uriaşele roţi de tren care trebuie schimbate la staţia Internaţională Ungheni, altfel rămîi în fosta Uniune Sovietică. Sigur că trebuie să purtăm alte încălţări ca să păşim în Europa. Nu mai e timp! Acele ceasornicului de mult indică altă oră, iar noi, aici, stăm pe loc. Filmările au fost efectuate, probabil, pe timp de noapte, cînd trenurile zboară ca o săgeată şi pe ecran se vede doar o dîră de lumină. S-a filmat în imensele depouri de la Ungheni, unde metalul hărţuit de colo-colo scrîşneşte ca o fiară încolţită. "Shoes for Europe" e o metaforă dură cu o vădită încărcătură publicistică.

O să mă opresc doar la aceste trei filme şi din considerentul că evenimentul s-a consumat. Nu înainte de a schiţa nişte concluzii. E vorba de diversitatea tematică a peliculelor selectate pentru ambele proiecţii. Diversitate da, dar care-au fost criteriile de care s-a ţinut cont? De ce unele titluri au nimerit într-un program, iar altele în alt program, îmi vine greu să înţeleg. Care-a fost dominanta acestei ediţii? Ce-a vrut, de fapt, să ne spună festivalul? După mine, OWH TV Studio şi-a propus ca acest festival să cuprindă o panoramă vastă a filmului documentar european, inclusiv şi a unor ţări din CSI (Kazahstan, Ucraina). Că şi în Moldova se produce film documentar de calitate. Că istoria continuă să ne dea lecţii şi să ne ţină trează conştiinţa de neam ("Odesa – o istorie nescrisă", "Lagărul de dincolo de lagăr", "Români uitaţi, români pierduţi"). E vădită diferenţa de stiluri a regizorilor basarabeni. Cineaştii tineri preferă mai mult imaginea-clip. Care îşi are avantajele şi dezavantajele sale. Este stilul unei gîndiri noi, generată de mediul în care se formează această generaţie. Dezavantajul ţine de faptul că imaginile fulger nu creează emoţii şi nu acordă timp pentru un repaus spiritual care naşte energie benefică. Cineaştii din generaţia pre şi posttotalitară preferă filme-meditaţie, în prim-plan apar personalităţi ale culturii, literaturii: Dumitru Matcovschi, Victor Ciutac, Ion Paulenco. Care invocă trecutul, proiectează viitorul, trăiesc un prezent incert. Sînt documente ale perioadei de tranziţie care a declanşat un adevărat haos. Menit să distrugă mentalitatea creativă. Ideile sînt ceţoase, se vorbeşte în stil aluziv, cu pauze lirice mult prea lungi. Filmele nu conţin scene de duritate sau violenţă care să nască sentimente de agresivitate. E o calitate a acestor filme.