|
Chiar dacă lectorii mai tineri, îndeosebi cei de confesiune postmodernistă, consideră, uşor blazaţi, că a te arăta preocupat de opera artistică a lui I. Druţă echivalează cu a face figura unui cazac ce înaintează călare pe Unter den Linden, profesorii de literatură română nu au cum evita acest subiect "fierbinte". Personal, de cîţiva ani buni, mă văd în dificultate de cîte ori trebuie să le vorbesc studenţilor mei despre valenţele prozei druţiene, texte pe care, de altfel, nu le consider complet ieşite din uz (ele-şi mai păstrează valoarea instructivă), dar şi nici înregistrînd acel irezistibil coeficient de atracţie de cel puţin acum două decenii.
Care sunt datele reale ale problemei şi raţiunile investigaţiei noastre?
Lecturile nestingherite/necesare ale uşor îmbătrînitei (estetic) proze druţiene sunt blocate de controversatele intervenţii publicistice, de straniile manevre ideologice, de neinspiratele tumbe politice (pactizarea, colaborarea cu personaje, fracţiuni, regimuri politice dubioase, cu foşti adversari ideologici) pe care autorul nostru le execută tot mai inabil şi desperat de la nouăzeci şi doi încoace. Interpretările scrierilor sale din perspectivă diacronică (s-ar părea cele mai indicate în asemenea situaţii) nu sunt nici ele de mare folos, pentru că relativ recenta spectaculoasă "lepădare de idealuri" (idei majore depozitate prin subsolurile şi subtextele prozelor şi eseurilor sale sau declarate în intervenţiile publice anterioare), inexplicabila absenţă în procesul literar actual cu proze performante a unui autor ce se crede/se doreşte o figură cardinală a literaturii basarabene postbelice, dacă nu şi un părinte spiritual al naţiunii, acoperă ca o veritabilă fumigenă panorama şi finalitatea unei asemenea întreprinderi analitice. La aceste dificultăţi, ce grevează procesul de receptare imparţială, se plusează şi dezvăluirile senzaţionale despre unele caverne ale biografiei umane şi artistice ale maestrului, "săpături antropologice" efectuate cu mult spor de un ex-scutier druţian – prozatorul Constantin Munteanu. (1.) Tardivele "mărturii ale învăţăcelului" au avut meritul să fisureze substanţial mitul Druţă.
Desigur, respectînd litera teoriei lui Albert Thibaudet, am putea conserva actuala stare de lucruri în datele ei esenţiale şi reveni, după cei cincizeci de ani indicaţi de francez, la un dialog eficient cu doar opera. Este, evident, o variantă judicioasă, atractivă, dar nu şi valabilă pentru cazul nostru. Place (autorului, cititorului) sau nu, dar dosarul literar al scriitorului I. Druţă trebuie efectiv elucidat prin exegeze dimensionale şi obiective – cel puţin şi din raţiunile că domnia sa e un autor prezent copios în manuale, programe de studii, compuneri, eseuri, teste, etc., că opera dumisale e o materie artistică necatalogată doar de istoria literară, ci recomandată obligatoriu (de către ministerul de resort) pentru digerare şi cultivare. Ce-i drept, într-un incitant eseu Trădătorii şi salvatorii neamului, publicat în 1995, (de fapt acest text se vrea, în concepţia auctorială, "un Curriculum al martirajului său artistic şi civic", caligrafiate fiind în el numeroase expresii şi sintagme deloc apostoliceşti, mai ales cînd sînt certaţi "detractorii" (reali sau închipuiţi), I. Druţă, invocînd această gravă situaţie în care s‑au pomenit virtualii săi cititori: "Rămîn învăţătorii şi elevii, prinşi între cele două alternative – pe de o parte, clasic şi mîndria neamului, pe de altă parte – trădător", propune generos o soluţie judicioasă, cum o consideră el: "Pentru a nu supune copiii pervertirilor prin care aţi trecut voi înşivă, sunt gata să-mi retrag opera şi numele din şcoala medie, precum şi din învăţămîntul superior". (2.). Fragmentul citat ni se pare unul ilustrativ din cîteva privinţe. Primo - autorul nostru recunoaşte franc existenţa problemei – că partizanatul său politic (Druţă îl denunţă, dar, surprinzător, şi-l asumă concomitent): "Nu mă consider politician şi, în genere, se zice că scriitorii fac politică numai în ţările africane subdezvoltate. Acolo poetul poate să devină peste noapte prim-ministru, preşedinte al ţării… Dar politica e cu totul altceva! Cultura şi arta sunt diametral opuse politicii. Confundarea lor nu duce la nimic bun. Dar din cînd în cînd am fost şi eu nevoit să calc pe gheaţa asta foarte lunecoasă şi foarte periculoasă. Pentru că, în primul rînd, ţin la cititorii mei şi în clipele de mare pericol mă simţeam obligat să iau cuvîntul". (3.) produce confuzii, derutează mult cititorii actuali, face dificilă lectura prozelor sale în Basarabia. Secundo - I. Druţă nu e străin de cochetărie şi poză. Or, tot domnia sa declară patetic şi plin de convingere într-un alt eseu: "Numele şi opera mea de mult au răzbătut în lume, avînd o valoare independentă de cele ce se zic şi se pun la cale în Chişinău". (4.). Orgolios ca şi orice autor de marcă, I. Druţă e conştient de valoarea sa şi ideea retragerii benevole din cîmpul atenţiei publicului cititor este mai degrabă dovada/producţia unei crize de maliţiozitate sau a unei grave stări de iritare (pentru că, dacă, logic vorbind, opera ta … are, de bună seamă, valoare independentă de cele ce se zic şi se pun la cale în Chişinău, atunci de ce să te superi, să renunţi?). Se creează impresia că autorul nostru, din raţiuni cunoscute doar lui, crede necesar să invoce existenţa unor forţe (de data asta deja democratice!?) interesate în a crea în jurul operei sale un "cordon sanitar", a o oculta şi în a-l reduce la tăcere. Este un fapt pe care ar trebui să-l punem în seama bogatei imaginaţii de care dispune, neîndoielnic, I.Druţă încă de la debut, or, se ştie bine că nimeni şi niciodată nu i-a contestat prozatorului o anumită autenticitate prezentă.
De unde, credem, rămîne stringentă operarea unor reinterpretări, confruntări cu textele autorilor români din Ţară, a unui "examen estetic" de care vorbea M. Cimpoi (5.), în stare să valideze dimensiunile reale (nu cele mitice) ale prozei lui I. Druţă. E o problemă de care ne apropiem cu multă precauţiune, deoarece lipsesc, deocamdată, soluţiile plauzibile.
Este imposibilă evaluarea exactă a gradului de originalitate a scriiturii druţiene în cadrul unui singur studiu. Pentru a puncta clar în problema aprecierii juste a valorilor artistice ale ansamblului narativ druţian, ar fi utile, indubitabil, o serie de exegeze aprofundate, care, cel puţin la momentul actual, sunt peste capacităţile unui singur cercetător. Ne vom limita, în acest sens, la o proză emblematică a autorului nostru – Povara bunătăţii noastre - (roman despre care reputatul V. Coroban scria în 1980: "… E o mare carte! (…) Şi va rămîne, fiindcă e un mare adevăr despre povara, în adevăr, a bunătăţii noastre" (6.), iar un juriu basarabean, prezidat de academicianul M. Cimpoi, l-a declarat, între timp, printre cele mai bune zece opere ale secolului XX), încercînd o analiză comparatistă a acestuia cu Moromeţii (vol. I) lui M. Preda, relaţiile dintre care, paradoxal, nu sînt complementare, accidentale, ci, dimpotrivă, foarte intenţionate. Paradoxul constă în faptul că I. Druţă a negat, în repetate rînduri, influenţa modelelor literare româneşti, declarînd că formaţia sa literară e cultivată de epica şi cultura rusă: "Atunci cînd la Chişinău nu am mai putut nici trăi, nici scrie, atunci marea cultură rusă, cu legendara ei mărinimie, mi-a oferit scena, revista, editura. Respiraţia europeană a limbii ruse, curajul ei civic, chinuitoarea căutare a cruntului adevăr, barbarismul şi sfinţenia topite împreună într-un singur verb m-au făcut să văd oarecum cu alţi ochi şi lumea din jur, şi pe acea de acasă. Astăzi se vorbeşte mult de rivalitatea intereselor etnice. Oricît de multe şi încurcate ar fi ele, eu unul nu pot să uit că pe masa mea de scris, vreme de mai bine de un sfert de veac, marele popor rus nu mai osteneşte să tot vină în ajutorul neamului meu" (7.). Cu atît mai mult romanul-pilot Povara bunătăţii noastre, început în oraşul de pe Bîc, a fost, cum menţionează I. Druţă, încheiat la Moscova şi publicat în 1968 în varianta rusă şi abia peste doi ani, în 1970, cu toată împotrivirea oficialităţilor comuniste republicane, a văzut lumina tiparului la Chişinău.
În acelaşi timp, sunt de observat (în cazul unor lecturi paralele) destule simetrii între ambele romane şi vom încerca (practicînd un comparatism "constructiv") să analizăm prozele la nivel de concept general, formulă şi discurs narativ (în cazurile indicate – şi de "granulaţie a textului" (J. Ricardou), dar ne arătăm interesaţi, în special, de realizarea unei investigaţii a tehnologiei fabricării, formelor de existenţă şi de prestaţie literară a protagoniştilor, Ilie Moromete şi Onache Cărăbuş, şi de determinarea gradului lor de rudenie artistică.
Relaţia model - postmodel a fost şi este practicată în laboratoarele estetice ale tuturor timpurilor şi continentelor artistice. Sunt multe şi relevante exemplele cînd postmodelul a reuşit să nu mai satelizeze şi să obţină orbita valorică proprie. Povara…lui Druţă se află într-un alt regim de atitudini cu modelul epic predian. Multele similitudini, pe care le vom contabiliza şi comenta mai jos, dintre proza lui Preda şi cea a lui Druţă, ne orientează să afirmăm că autorul basarabean şi-a construit (deşi el neagă acest lucru) personajul central al romanului său parcă după designul actantului predian, Ilie Moromete, cu atît mai mult cu cît, ludic vorbind, autorul venit din cîmpia Dunării n-a insistat asupra copyright-ului.
Majoritatea exegeţilor prozelor druţiene (justificăm parantezele prin a caligrafia un alt paradox – fiind unul dintre prozatorii importanţi ai literaturii române din Basarabia, opera sa nu s-a bucurat încă de studii monografice veritabile (volumul lui A. Hropotinschi Problema vieţii şi a creaţiei e, totuşi, unul de valoare discutabilă), au remarcat tangenţele demersului narativ, ale planurilor şi structurilor narative/epice, coincidenţele tehnologiei fabricării textelor cu modelele I.Creangă, A. Russo, M. Sadoveanu, cu folclorul românesc şi, în fine, cu Anton Pavlovici Cehov. Din cîte cunoaştem, doar criticul literar Marian Barbu (menţionînd şi el printre precursorii literari ai lui Druţă pe Creangă şi Sadoveanu), lărgeşte considerabil numărul modelelor valorificate, listînd şi pe Gogol, Tolstoi, I. Slavici, Liviu Rebreanu, Zaharia Stancu, Marin Preda. (8.) Astfel, M. Barbu include pentru prima dată în nomenclatorul operelor frecventate de I. Druţă şi pe cea prediană.
Ideea că operele comentate în acest studiu se află într-un regim de pură rivalitate estetică ar trebui corectată cu delicateţe. Ambele proze (şi aceasta constituie una dintre deosebirile mai pronunţate) sunt realizate în registre stilistice diferite (e o simetrie răsturnată) şi, în acest sens, ele se angajează, indirect, într-o polemică transfrontalieră.
La 1 octombrie 1965 M. Preda publică în revista Contemporanul articolul Problematica umană veritabilă şi făcătorii de cuvinte prin care se include în dezbaterea amplă din presa literară românească despre supremaţia prozei obiective sau lirice. Prin prozele publicate pînă la ora discuţiei, M. Preda, autor care ştia să scrie concentrat şi dramatic, şi-a dat votul, desigur, pentru scriitura obiectivă. "M.Preda, cum subliniază E. Simion, are cel mai adînc dispreţ pentru proza rurală duioasă, arta lui literară se constituie prin radicalizarea conştiinţei ţărăneşti şi prin expurgarea stilului de toate nuanţele lirice". (9.)
I. Druţă, prin nuvelistica sa, prin Frunzele de dor şi prin Povara bunătăţii noastre a optat, evident, pentru proza lirică. Putem vorbi în cazul scriiturilor sale chiar de o inflaţie a lirismului.
Creionăm în spaţiile următoare cîteva evidenţe, capabile, sperăm, să fundamenteze ipoteza anunţată, străduindu-ne şi să nu cădem complet în didacticism. Credem necesar să mai menţionăm că tentativa noastră nu are pretenţii exhaustive.
Considerăm că I.Druţă ar fi putut vizita solo modelul predian, pentru că, după cum bine se ştie şi cronologic vorbind, M. Preda scoate de sub tipar volumul întîi al Moromeţilor (încheiat încă în 1953) la 1955 şi pentru că proza dată a făcut carieră rapidă în evul literar (criticii i-au zis şi capodoperă), pe cînd autorul basarabean purcede la realizarea proiectului său literar, intitulat iniţial Balade din cîmpie, prin 1961 (după cum iarăşi bine se ştie, deja în 1962, ziarul Sovetskaia Moldavia a publicat două fragmente din roman). În numeroase intervenţii, interviuri, adunate şi în tomurile Romanului românesc în interviuri, Marin Preda, respectînd o tradiţie clasică, a furnizat informaţii utile, privind biografia elaborării şi reţeta construcţiei protagonistului şi romanului său.
I. Druţă, însă, a păstrat ani în şir o tăcere enigmatică/suspectă, arhivînd dosarul romanului său cu pretenţie de epopee, tabuizînd date ce ar fi putut vărsa lumină asupra ontologiei personajului său central. Textul autobiografic Horodişte, apărut în 1975 (singurul de acest gen la acea oră), conţinea o declaraţie interesantă: "Mulţi dintre eroii cărţilor mele au împrumutat anumite trăsături de la tata…" Autorul n-a precizat însă care sunt eroii şi prozele cu pricina. Abia odată cu declanşarea perestroikăi şi în deceniul imediat următor, autorul basarabean, aflîndu-se cu preponderenţă în chiar "zona activă a fenomenului", la Moscova, a dezarhivat momente şi detalii semnificative. Ilustrativ în acest sens este volumul Ora Jertfirii (proză, publicistică, scrisori) apărut la Chişinău în 1998.
M. Preda a făcut transparentă finalitatea proiectului său: "Am vroit să arăt prin Moromete, că, în faţa legii progresului, e o veche categorie de oameni care iubesc vechile obiceiuri şi vor ca acest progres să se facă fără să-i atingă pe ei şi să se schimbe ceva" (10.). Academicianul E. Simion defineşte (în consens) şi tema centrală a Moromeţilor: libertatea morală în luptă cu fatalităţile istoriei". (11.)
Aşa cum nu cunoaştem gîndurile (ascunse) ale maestrului Druţă, suntem nevoiţi să apelăm la serviciile "ofiţerului său de presă", A. Hropotinschi, care explică (în urma lecturilor asidue, se vede) natura protagonistului Poverii… în termeni patetico-patriotici, dar, în esenţă, loiali intenţiei prediene: "Onache e întruchiparea ţăranului moldovean, care a rezistat şi a dus torţa vie a neamului prin viaţa de secole. (…) Vedem în Onache Cărăbuş moştenitorul continuatorilor focului din vatră, care salvează neamul de noapte, de întuneric, de dispariţie"(12.).
M. Preda a "decodificat" şi provenienţa "civilă" a prototipului lui Ilie Moromete:" … eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu" (adică Tudor Călăraşu-n.n.) (13.). După 27 de ani de la apariţia Poverii…, în 1997, şi I. Druţă declară (în eseul Coborîrea în adîncuri): "Mă voi referi la răposatul meu părinte (Panteleimon Druţă-n.n.) pe care l-am ştiut mai bine. L‑am studiat destul în "Povara bunătăţii", dar, ca orice om, mai rămîne o enigmă". (14.)
În plan comparativ, inserţiile/infuziile biograficului în spaţiile romanelor luate în ecuaţie, sunt mult mai numeroase la M.Preda, care, cum bine se ştie, transpune aproape fidel în scrierea sa structura identică a familiei în care a văzut lumina zilei la 5 august 1922 (Tatăl, Tudor Călăraşu, avea trei băieţi cu prima soţie care‑i murise, iar mama, Joiţa Preda, văduvă de război, venea şi ea în noua familie cu două fete din prima căsătorie. Acest cuplu va mai aduce pe lume o fată şi doi băieţi). Autobiograficul în textul lui I.Druţă nu-l concurează în dimensiuni (din motive necunoscute de noi) pe cel predian. Astfel se face că actantul druţian, chiar dacă a fost invocat un prototip concret, e, mai degrabă, un personaj proteiform.
Titlurile romanelor colaborează fericit, în linia conceptelor auctoriale, întru a explica curbele destinelor, evoluţiile şi involuţiile protagoniştilor, fizionomiile lor morale şi fizice. Titlul romanului lui Preda (raportat la prestanţa protagonistului) sună pentru iniţiaţii în folclorul rusesc uşor ironic (o sumă de moromeţi!) şi este, se pare, de provenienţă pur livrescă, or, nu am vrea să credem că numele dat e o reverenţă în faţa ruşilor. Zicem uşor ironic (s‑a vorbit argumentat despre detaşarea ironică a naratorului de materia textului), pentru că Ilie Moromete nu are prea multe trăsături, calităţi şi virtuţi proprii lui Ilia Muromeţ, eroul înzestrat cu puteri mitice din bîlinele ruseşti, capabil să învingă toate liftele păgîne, intrate inoportun şi cu intenţii rele în spaţiul slav (celor care se mai îndoiesc le recomandăm să privească artistic vreo reproducţie reuşită a "Bogatîri"-lor lui Victor Mihailovici Vasneţov).
Druţă edifică un personaj (care-şi denunţă harnic semnificaţia umilă a numelui) potenţat de sacru, poetic şi mitic, care acceptă să poarte cu obedienţă povara (o altă cruce) bunătăţii umane, asumîndu-şi riscurile, eşecurile şi izbînzile, de unde şi impresia că autorul a ţintit elaborarea unei noi "evanghelii rurale", aventură civică şi artistică demnă de reţinut, mai ales, raportată la timpul cînd regimul comunist promova cu multă insistenţă politica unei agnozii etnoreligioase.
Asemănările continuă şi la capitolul "timp şi spaţiu" (categorii învestite cu semnificaţii filozofice, morale, sociale etc.). Ambii autori practică o viziune specifică a spaţiului şi timpului, realizată mai ales prin descrierea exterioară a lucrurilor şi fenomenelor, totodată fiind vorba de un univers circular şi un timp discoid. Timpul acţiunii în romanul lui M. Preda este unul bine determinat, identificabil şi (în debutul romanului) foarte îngăduitor: "În cîmpia Dunării, cu cîţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfîrşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari". Dar, de fapt, în cîmpul textului timpul (ce se "mişcă" în rotaţii ample, se contractă şi se dilată, rămînînd, totuşi, categorie obiectivă) devine un element care dirijează, somează, agresează omul, acesta intră cu el într-o acerbă competiţie pentru supravieţuire şi, în finalul romanului, el pune în supremă dificultate speţa umană: "Trei ani mai tîrziu, izbucnea cel de-al doilea război mondial. Timpul nu mai avea răbdare".
Şi I. Druţă ilustrează în romanul său un timp (devorator de energii), în aparenţă cu destule date referenţiale concrete: primul război mondial, perioada interbelică, cel de-al doilea război mondial, însemnele istorice ale segmentului postbelic etc. Dar acest timp continuu, ciclic, mai este, respectîndu-se o tehnică sadoveniană, cufundat în mitic, în imemorial. Şi în Povara bunătăţii… timpul tensionează existenţa umană, valurile lui tulburi aducînd peste ciutureni destule şi dificile probleme, dar, în mare, se creează impresia că totuşi e unul suportabil şi Onache Cărăbuş se descurcă cu destulă lejeritate. În genere, este de remarcat o dominantă a prozei druţiene – socialul nu apare, de regulă, în toată complexitatea şi violenţa sa, el este redat periferic prin viziunea personajelor, care-l receptează prin grile filozofice, mitice, existenţiale. De unde şi dimensiunile limitate, reducţioniste ale unor fenomene de proporţii: războiul, foametea, colectivizarea etc., pentru că personajele dictează sensurile şi parametrii realităţilor.
Ambele romane (al căror accent principal nu este psihologismul, deşi motivaţiile psihosociologice necesare nu lipsesc), împreună cu multitudinea de probleme abordate complementar, iau în dezbatere şi ilustrează artistic un cod al existenţei ţărăneşti. E o lume (constituită din peisaje sufleteşti şi geografice variate) care vieţuieşte parcă sfidînd dimensiunile calendaristice ale timpului şi care urmează arhaic crugul existenţei: ară, seamănă, coseşte, joacă hore, merge la iarmaroace şi, pînă la urmă, se surpă în urma invaziei socialului agresiv.
Cît priveşte spaţiul - cadru al acţiunii, M. Preda cartografiază harta unei geografii concrete (satul copilăriei, Siliştea-Gumeştii din cîmpia Dunării), redată în paste neutre, scutită de nuanţe bucolic-festiviste.
Druţă preferă şi el cîmpia, cea a Sorocii (el instrumentează, de regulă, viziuni panoramice), desenînd un univers mito-poetic, încărcat de simboluri. E un spaţiu ornat de prozopoeme peisagistice (există la autorul basarabean o pronunţată corespondenţă dintre peisaj şi destin), veritabile imnuri ale cîmpiei Sorocii. Ciutura este o localitate de producţie ficţională (nu ştim dacă e vorba de satele copilăriei şi dacă da, atunci de care anume – Horodişte sau Ghica Vodă, dar, fiindcă sunt invocaţi în cîteva rînduri Pămîntenii (staţie de cale ferată şi (actual) cartier al oraşului Bălţi), ar trebui să admitem că Ciutura înseamnă Ghica Vodă care este mai aproape geografic de urbea nordică). Pînă la urmă, Ciutura ar fi şi expresia tipologică a satului basarabean şi un centru, o axă a acestui spaţiu văzut arhetipal.
În cazul protagoniştilor prozelor în discuţie înregistrăm cele mai dense coincidenţe. Ilie Moromete şi, la rîndul său, Onache Cărăbuş sunt personaje complexe, înzestrate, avînd un mod aparte de raţionament şi comportament în situaţii cotidiene şi în cele limită. Diferiţi temperamental, ei devin directori de opinie în cadrul comunităţii. Şi toate astea obţinute într-o permanentă ostilitate cu destinul, cu propria familie, cu satul, cu istoria.
Eugen Simion remarcă, pe bună dreptate, elementele constitutive ale psihologiei eroului principal: "Originalitatea lui (Ilie Moromete - n.n.) vine din modul în care un spirit inventiv, creator, transformă existenţa într-un spectacol. De pe stănoaga podiştei sau de pe prispa casei, Moromete priveşte lumea cu un ochi pătrunzător, semnificant, în întîmplările cele mai simple el descoperă ceva deosebit, o notă înveselitoare, o lumină care pentru ceilalţi nu se aprinde" (15.). Moromete pleacă în două rînduri ca să facă "comerţ" cu porumb şi , revenit: "povesti totul într-o seară, cu glas neobişnuit şi fu ascultat cu uimire. Descopereau toţi, Cocoşilă, mama, fetele – pînă şi cei trei - că tatăl lor avea ciudatul dar de a vedea lucrurile care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau". Moromete are plăcerea punerii lumii la cale, a luării în discuţie (în "Hyde Park"-ul lui Iocan) a diverselor probleme: de la cele cotidiene pînă la activitatea parlamentului, guvernului, prestanţa regelui etc. "A sta la taifas", a savura efectele lexicului cu nuanţe ironice, caustice, estetice, peiorative este pentru el raţiunea existenţei şi o formă de evadare din spaţiul evenimenţial direct, din civilizaţia ostilă, pe care ştie s-o amendeze prin reacţiuni sufleteşti rigoriste/excesive.
Onache Cărăbuş este un spirit inventiv, este un hîtru. Şi el priveşte spectacolul lumii rezemat de poartă, unde ieşea, deseori serile, cu "un sac de pătărănii": "Sară de sară, o săptămînă încheiată băieţii din Ciutura stăteau în jurul lui Onache şi se împărtăşeau din voia bună a lui.(…) Părinţii flăcăilor ce-şi petreceau serile la Onache găseau multă înţelepciune în vorbele spuse de Cărăbuş…" Un alt personaj important în economia textului, Mircea Moraru, avea să-şi definească socrul, evidenţiindu-i forţa de seducţie ieşită din comun: "Mocnea o mare putere ascunsă în omul cela poznaş…"
Despre Moromete s-a afirmat just că are o modalitate de a vorbi în childuri, realizînd veritabile manevre şi strategii verbale, utilizînd un limbaj ambiguu (uneori coroziv), ermetic pentru destinatarii neinstruiţi (Cineva îl întrebase odată în glumă de ce vorbeşte singur şi Moromete îi răspunse serios că asta e din pricina că n-are cu cine discuta, cu sensul că nimeni nu merită să-i asculte gîndurile), dar, în esenţă, plin de logică şi semnificaţii subterane, fiind o formă de dominare a unor indivizi mediocri: " … Ce faci, Moromete, te-ai mai gîndit? Îmi dai salcîmu ăla? Moromete se uită ţintă la vecinul său înţelegînd pentru ce ieşise el la drum şi nu răspunse la întrebare. "Da, am discutat odată să-ţi vînd un salcîm! Poate am să ţi-l vînd… poate n-o să ţi-l vînd… De ce trebuie să ne grăbim aşa!?" părea el să-i spună.
- Dar Victor al tău… El nu mai iese la sapă, Bălosule? Sau de cînd e voiajor nu-l mai aranjează? zise Moromete. Adică… admitem cazul că fiind ocupat… mai adaugă el. Vecinul avu bănuiala că aceste cuvinte nu sunt chiar atît de nevinovate, cum s-ar fi putut înţelege din glasul cu care fuseseră rostite, dar trecu peste asta.
- Păi de ce zici că nu vreai să mi-l dai, Moromete? Că vroiam să ţi-l plătesc… Drept răspuns, Moromete începu să se uite pe cer.
- Să ţii minte că la noapte o să plouă... Dacă dă ploaia asta, o să fac o grămadă de grîu, Tudore! Zise el". Sensul ascuns al acestei replici (şi al episodului întreg, de altfel), destul de comentat(ă), este, cum s-a mai spus, următorul: "dacă plouă şi o să se facă o roadă bogată," atunci Moromete nu mai are nevoie să vîndă salcîmul. Şi cînd e forţat să-l vîndă şi intenţionează să-l taie, la nedumerirea lui Nilă: "De ce să-l tăiem? Cum să-l tăiem? De ce?!…", răspunde în consacratul său stil ironico-cinic: " Într-adins, răspunse Moromete. Într-adins, Nilă îl tăiem, înţelegi? Aşa, ca să se mire proştii!"
Şi Onache Cărăbuş practică frecvent un limbaj "subversiv", încifrat pentru neiniţiaţi. La întrebarea ginerelui său Mircea Moraru, căruia bătrînul îi face, îmbrăcat de sărbătoare, o vizită "inopinată" pe deal:
- Ce eşti aşa dres şi ghilosit? O fi vreo nuntă, vreo sărbătoare acolo în sat?" - el răspunde printr-o istorioară plină de tîlc: "Onache şi-a coborît pălăria peste frunte, ascunzînd o umbră de zîmbet - îi rău de gură ginerele ista al lui, dar las’să fie rău, că din asta unii se întîmplă să prindă la minte.
- De sărbătoare n-am să-ţi spun, că nu ţin sărbătorile, şi nici de nunţi n-am prea auzit, dar m-am dres şi ghilosit, că, iaca, n-ai să crezi, dar nevoia te face. Băiatul cela al lui Ţurţure de anţărţ îmi datorează nişte ruble şi de cîte ori îi aduc aminte, se jură că n-are. Da mai luna trecută îl văd strecurîndu-se prin fundul grădinii cu o maşină de tuns. "Un’te duci , bre, cu maşina ceea?" (…) "M-o rugat aici unul să mă duc să-l tund!. (…) "D-apoi, zic, măi, tu ştii a tunde?" - "Ştiu" - zice. – "Apoi, zic, de ce nu te repezi din cînd în cînd pe la mine că totuna îmi eşti dator acolo nişte ruble?" Mi-a ieşit aşa o vorbă din gură, da pe urmă mi-a părut rău, că nu dovedeşte să vie sîmbăta şi de amu iacătă-lă-i. Da haina asta nouă ,- că văd că te uiţi chiorîş şi la dînsa,- tot de nevoie am îmbrăcat-o, acea veche s-o ros pe la coate, mînecile s-au zdrenţuit. Prin gospodărie îmi mai prinde bine, dar cînd ies în lume, trebuie s-o îmbrac pa aiasta nouă, că alta n-am". Onache Cărăbuş posedă "patima înţepăturilor ticluite plastic", artă pe care Ciutura nu o prea înghite: "… prea era el rău de gură, Onache acela, prea era arţăgos… (…) marea lui plăcere era să tot arunce săgeţi otrăvite din vîrful dealului în vale, spre sat. Ciutura ba se supără, ba nu-l mai ia în samă.(…) …măgarul cela de Onache face ce face şi caută să pişte satul tocmai unde-l doare mai tare"
Spirit înzestrat, de o formaţiune spirituală aparte, Ilie Moromete nu reuşeşte (de fapt, nici nu tinde) să-şi depăşească condiţia, să urce în topul social, dar ştie să preţuiască compania unor oameni deştepţi, devine performant în definirea materiilor fundamentale, posedă arta exerciţiilor speculative, încît trebuie interpretat/clasificat, cum sugerează mai mulţi critici, în dublă calitate – de ţăran-filozof şi invers - de filozof-ţăran: "Petrecea seri lungi cu prietenul său Cocoşilă, discutînd politică sau ascultîndu-l pe Niculae care citea poveşti grozave din cărţi luate de la alde nean-său Cristache al lu’ Dumitrache. Erau seri tulburătoare. (…)Curînd însă Moromete înţelese că dacă toate acestea aveau pentru el un rost nu mai mic decît munca cîmpului sau grija de ceilalţi ai casei(era atît de rară bucuria de a sta de vorbă cu un om deştept în stare să glumească inteligent, şi Cocoşilă în afară de cazurile rare cînd înjura prea mult era pentru el un astfel de om) îşi dădea sama nu fără dezamăgire că cei trei băieţi ai lui, Paraschiv, Nilă şi Achim, nu văd nici un rost în aceste seri pierdute cu poveşti şi discuţii…" Mezinul Niculae îi remarcă această dimensiune esenţială: "Tatăl său era un om care gîndea şi gîndirea lui era limpede, n-avea nevoie să se înghesuie în ea".
Acelaşi lucru poate fi afirmat cu certitudine şi despre personajul druţian, care manifestă în tiparele romanului calităţi de gînditor ingenuu, realizănd ample şi profunde reflecţii despre rosturile existenţei, încercînd să obţină o adevărată libertate a cugetului: "Ce să-i faci, l-a înzestrat Dumnezeu cu duhul împotrivirii celor streine firii omeneşti şi el a căutat să fie demn de aceste înalte daruri cereşti. Atunci cînd duhul lui a născut un cuvînt tăios, hazliu, uşor sau greu, Onache l-a dus lumii cinstit, fără a şovăi, fără a căuta să facă negustorie cu dînsul, iar pentru o asemenea volnicie odată şi odată trebuia să plătească. Voi trăi aşa cum va binevoi Domnul, şi‑a zis Onache cîndva demult. Bun sau rău, bogat sau sărac, deştept sau prost mă voi arăta în faţa lumii aşa cum sînt şi voi părăsi această lume aşa cum am fost …" Sau: "Onache niciodată nu se grăbea să afle adevărul acolo unde era rost de ghicit. Îi plăcea să-şi puie mintea la plug, s-o obişnuiască cu toate sucelile cîte s-ar fi putut întîmpla…"
Un alt moment important, o dominantă proprie ambelor personaje, este (surprinzător) dezinteresul, calitate pe care ele o demonstrează uneori cu ostentaţie. În cazul romanului predian, este vorba poate de o replică la aviditatea clinică a lui Ion Pop al Glanetaşului. După ce autorii mai multor texte la temă, au confecţionat o întreagă pleiadă de eroi uniţi sub lozinca "Noi vrem pămînt !", Preda şi , ceva mai tîrziu, Druţă construiesc personaje cu altă atitudine faţă de glie. Eroul predian se arată ostil faţă de "comerţ", faţă de cîştig: "Moromete nu prevăzuse niciodată latura comercială a produselor pe care le dădea pămîntul, iar existenţa banilor îi pricinuia o furie neputincioasă (cînd trebuia să-i dea, îi dădea cu gesturi dispreţuitoare de aruncare şi blestema mărimea , culoarea şi mirosul lor. (…)Cînd după război, Moromete deveni proprietar, el trăia atît de deplin bucuria de a fi scăpat de moşier, încît nu băgă de seamă că unii nu se mai gîndeau de mult la asta, ci la cu totul altceva: La ce anume? Să facă comerţ! Aşadar, cu cereale şi să cîştige bani? Şi cu banii ce să facă? Să plătească impozitele! Asta era ceva de rîs, cum de nu vedeau? Ce ciudat, unde ajunseseră!" Ilustrativ, în acest sens, este şi episodul în care, ca să le dea o lecţie de pomină, Moromete le oferă lui Paraschiv, Nilă şi Achim "satisfacţia să facă ei înşişi comerţ la munte": "Bucuroşi că izbutiseră să obţină atît de uşor libertatea de a se mişca, cei trei puseră la cale, o săptămînă mai tîrziu, o afacere sortită să le aducă un cîştig mare. Luară cu chirie încă o căruţă cu caii lui Parizianu, cumpărară porumb din sat cu cincizeci de lei şi porniră la munte. Moromete nu zise nimic, le dădu chiar sfaturi, dar ceva – nu putea să înţeleagă bine ce – un soi de înfrigurare, de poftă oarbă, care se făcea simţită în purtarea fiilor săi, începea să-l îngrijoreze şi în sinea lui le dori să nu izbutească. Dorinţa lui se împlini. Saturat de afluxul de cereale de la cîmpie, muntele scăzuse între timp preţul şi cei trei abia izbutiră să scoată cheltuiala drumului. Moromete nu se putu stăpîni şi strecură cîteva aluzii batjocoritoare la adresa priceperii fiilor săi, dar bine intenţionate, vrînd să-i facă să înţeleagă că drumul pe care vroiau ei să apuce nu e bun." Lui Moromete îi sunt de ajuns cele două loturi de pămînt şi singura lui grijă este să le păstreze întregi. El a refuzat să devină omul primarului şi nici n-a "ştiut" să profite de calitatea sa de consilier comunal. Aristide, primarul, rămîne de-a dreptul nedumerit: "…era foarte mirat că Moromete nu-i spusese din vreme să-i dea şi lui nişte izlazuri să le folosească; ce dracu, toţi consilierii luaseră, numai Moromete rămăsese… Drept răspuns Moromete părăsise consiliul şi se găsiseră destui care să rîdă de el că a fost prost şi nu s-a ales cu nimic şi că de aceea nu se mai duce pe acolo".
Onache Cărăbuş este şi el un dezinteresat exemplar. I. Druţă mărturiseşte în "Horodişte" un alt detaliu surprinzător: "Avea însă tata un dispreţ înnăscut pentru primii gospodari ai satului şi nu vroia să ajungă printre dînşii, să crapi nu altceva". Nici pentru Onache pămîntul nu e o modalitate de îmbogăţire, şi nici doar o simplă sursă ce asigură bunuri materiale, glia este mai degrabă un cosmos al existenţei spirituale, un dat fiinţial. Cărăbuş urmează fidel ritmul vieţii de plugar, respectînd ordinea morală a lumii: " Fiinţa lui răsărise din socoteala zilelor de muncă şi hodină rînduite cu sute de ani în urmă: după şase zile de muncă - una de hodină, şi iar şase de muncă, şi iar una de hodină. Altfel viaţa nu avea rost". Pămîntul (dar pămîntul său!) este certitudinea condiţiei şi dăinuirii sale: "Cărăbuş se simţea stăpîn pe soartă numai atunci cînd avea sub picioare un pămînt greu, potolit pentru totdeauna". Atunci cînd primeşte două hectare din pămîntul arendaşului cu tot cu roada de maci, el nu cade în nirvană: " Se bucura pentru pămîntul primit, era gata să-l răsplătească cu tot ce are, dar roada asta de maci n-o putea primi. Era la mijloc ceva peste care el nu putea trece. S-a obişnuit a socoti drept al său numai ceea ce era plătit cu sudoare, cu truda celor două braţe. Restul nu l-a ispitit niciodată.(…) De aceea: … a clădit snopii într-o gireadă înaltă şi lungă, ce ajungea pînă aproape în fundul grădinii. I-a clădit în aşa fel, că gămăliile macilor ieşeau prin gard în drum ademenind trecătorii, şi cînd veneau femei să culeagă în pestelcă gămălii, căci primiseră soia, el nu le alunga…"
Cărăbuş, ca şi Moromete, e un lider, un ambiţios, gata să se ia la harţă cu întreg satul, mai ales, cînd comunitatea îi ameninţă identitatea spiritual-etică: "În viaţa sa Onache a avut deseori de furcă cu Ciutura. De multe ori a fost nevoit să se ridice, să lupte cu veninul, cu mîrşăvenia celor două sute de case. Le-a biruit de fiecare dată cînd a fost vorba de biruit, le-a întins pe spate aşa cum i-a plăcut. De-ar fi fost măcar o singură dată să rămîie bătut, Onache, fireşte, şi-ar fi luat cîmpii şi nu s-ar mai fi arătat prin Ciutura".
Moromete, prin voia autorului, va fi angajat într-un acut conflict cu feciorii săi, cu sora sa, străduindu-se să-şi menţină, în linia tradiţiei seculare, supremaţia, să rămînă factor de decizie în cadrul familiei şi al comunităţii, trăind drama (morală) destrămării unei ordini crezute indestructibile.
Impresionant este explozivul monolog final al lui Moromete, un veritabil examen de conştiinţă. Lungimea citatului se va răscumpăra: "Stătea pe piatra de hotar cu capul în mîini şi încerca să dea de curgerea pînă mai ieri a gîndirii sale liniştite…(…) Am făcut tot ce trebuia, reluă Moromete cu o sforţare, le-am dat tot ce era, la toţi, fiecăruia ce-a vrut… Ce mai trebuia să fac şi n-am făcut? Ce mai era de făcut şi m-am dat la o parte şi n-am avut grijă? Mi-au spus ei mie ceva să le dau şi nu le-am dat? A cerut cineva de la mine şi eu am spus nu? Mi-a arătat cineva mie un drum mai bun pentru ei pe care să-l fi ocolit fiindcă aşa am vrut eu? S-au luat după lume, nu s-au luat după mine! Şi dacă lumea e aşa cum zic ei şi nu e aşa cum zic eu, ce mai rămîne de făcut?! N-au decît să se scufunde! Întîi lumea şi pe urmă şi ei cu ea".
Onache Cărăbuş, trădat şi el de cel mai bun prieten: "Atît de drag i-a fost cîndva Haralambie acela, atît de mişeleşte l-a trădat, atîta sînge rău i-a făcut mai pe urmă, că printre toţi duşmanii pe care i-a avut Onache în viaţa lui, Haralambie se ridică printre toţi ca un munte" şi aflat într-un regim de ostilitate sedimentară cu ginerele său Mircea Moraru, devenit în scurt timp un adaptabil şi un pragmatic, trăieşte filozofic senzaţia prăbuşirii lumii de dinainte: "O, scurta noastră, o nesfîrşita noastră viaţă de om! Iată, zac pe sub lanurile de păpuşoi drumurile vechi ale cîmpiei; picioarele lui Onache mai sînt, dar drumurile umblate de el nu mai sînt. Ochii îi mai sînt, dar cerul de altă dată nu mai este, căci, după atîta zbucium şi frămîntare, din străfunduri a coborît un cer nou deasupra cîmpiei. Printre văi, printre dealuri se zbat noaptea în lumini sate făcute de iznoavă, sate cu lume nouă, iar badea Onache, cu lumea lui, era de acum pe ducă".
Inventarierea simetriilor, precum şi a segmentelor în care autorii sunt singuri, ar putea continua, dar trebuie să ţinem cont şi de rigorile spaţiale, de aceea, considerînd că am punctat, succint, reperele unei probleme ample, respectăm tradiţionala formulă a concluziilor finale. Nu ştim cum vor considera cititorii, dar noi nu am vrea să credem că Onache Cărăbuş e o simplă clonă a lui Ilie Moromete şi că necesităţile momentului literar au coincis, vorba lui E.Lovinescu, cu legile elementare ale imitaţiei prin contagiune. Am opta pentru o concluzie pe care o sugerează volens-nolens (uşor revoltat) chiar I. Druţă: "Prin anii şaizeci, pe scena Teatrului Armatei din Moscova, era prezentată în premieră "Casa mare"(…) Şi, pentru că, spre uimirea tuturora, "Casa mare" era oarecum senzaţia acelui sezon, mi se telefonează într-o seară să viu de urgenţă la teatru, că avem o delegaţie de scriitori şi dramaturgi din România. (…) Cutremuraţi, spectatorii coborau scările în tăcere şi erau multe la număr, căci sala mică a Teatrului Armatei e situată la etajul şase. Apoi, tot coborînd şi eu scările împreună cu toată lumea, mă pomenesc că vin, fără să vreau, în imediata apropiere a scriitorilor români. Veneau şi ei pe gînduri, tăcuţi, cu toate că li s-a tradus pe ciupite, numai unde şi unde. La un moment dat Horia Lovinescu se opreşte pe-o clipă, o ia de braţ pe-o doamnă, şi zice:
- Totuşi, dragă Lucia, Druţă ăsta nu rezultă din cultura noastră. Vine de pe undeva de la Cehov, poate de la Tolstoi, dar nicidecum nu coboară din cultura noastră…
La drept vorbind, această replică pe care am cules-o fără să vreau, m-a năucit pentru moment. Dacă nu creşte cuvîntul meu din aceeaşi rădăcină mioritică, atunci de unde creşte el? Din văzduh? Din piatră seacă?(16.) Asta e! Sine ira et studio.
Referinţe bibliografice:
1. C. Munteanu. Spovedania unui "învins" sau încă o scrisoare pentru Ion Druţă. Ultima? // Jurnal de Chişinău, 16 decembrie 2001.
2. I. Druţă, Ora jertfirii, Chişinău, 1998.
3 I. Druţă, ibidem.
4. I. Druţă, ibidem .
5. M. Cimpoi, Despre spirit critic în Basarabia, despre Eminescu şi Ion Druţă, despre politică, Uniunea Scriitorilor, postmodernism şi polemici literare // Contrafort, 2002, nr.9-10.
6. I. Druţă, Ora jertfirii, Chişinău, 1998.
7. I. Druţă, ibidem.
8. M. Barbu, Aspecte ale romanului românesc contemporan, Craiova, 1995.
9. E. Simion, O capodoperă (prefaţă la Moromeţii, (vol.1), Bucureşti, 1998.
10. Romanul românesc în interviuri, (vol.2), Bucureşti, 1986.
11. E. Simion, op. citată.
12. A. Hropotinschi, Problema vieţii şi a creaţiei, Chişinău, 1988.
13. Romanul românesc în interviuri, (vol. 2), Bucureşti, 1986.
14. I. Druţă, op. citată.
15. E. Simion, op. citată.
16. I. Druţă, op. citată.
|
Anatol Moraru
Inapoi la cuprinsul numarului