Omul (şi autorul) transgresiv

Abordarea problemelor de filozofie în Cosmograme ar fi pentru mine ca şi cum  nu o practică profesională, ci una de inspiraţie cultural-estetică. Şi totuşi, nu numai atât, pentru că respectivele glosări reprezintă şi expresia dorinţei de retrăire exemplară a ideilor esenţial-existenţiale ale inteligenţei lumii pe care le-am întâlnit în "fuga" studiilor universitare de acum trei decenii (studii sumare, ce mai!), dar mai ales în libertatea şi negraba lecturilor alese şi asumate ex-catedra, benevol, conştient, care mi-au stimulat totdeauna reflecţia asupra poeticului, ştiinţificului şi metafizicului. Această preocupare m-a plasat mereu în punctele de joncţiune şi interacţiune ale modului de a gândi (după Camus) conform cuvintelor - al scriitorului şi conform ideilor - al filozofului, cu toate că nu sunt întru totul de acord cu autorul Străinului, deoarece literatura semnifică foarte mult dincolo de cuvinte, generând stări emotive, estetice. Chiar şi poezia (adevărată) presupune cercetarea, dezvoltarea de idei şi subiecte de creaţie propriu-zisă, dar şi teoretice, ori poate fi o construcţie mixtă, emotiv-raţională, comportând extensiuni semantice noi sau reînnoite. Astfel că "depărtându-mă" de Albert Camus, mă apropii de George Steiner care afirma tranşant: "Filozofie sau poetică, iată o distincţie care nu ar trebui făcută. Marile texte filozofice sunt capodopere de proză sau de poezie. Gândirea filozofică este un poem: un poem formal la presocratici sau la Lucreţiu, dramaturgie la Platon, dans al gândirii la Nietzsche". Deci, mi se pare absolut necesară o atare poziţie de apropiere între filozofie şi literatură astăzi, când în prim-planul concepţiei despre lume şi adevăr (ce o includem subordonat, şi pe cea despre creaţia artistică) iese (şi) teoria haosului ordonat (Prigogine) şi teoria ordinii haotice (Per Bak, Van Hoch). În prezentele timpuri ale reevaluărilor drastice, Max Plank lansă relativ nu de mult teoria mecanicii cuantice ca pe o filozofie a indeterminării legilor naturii, iar W.K. Heisenberg declară un fel de grad zero al convingerilor ferme, teoretizând pe baza unui început al incertitudinii. În toate astea există (şi) un anumit ilogism metaforic, o libertate a interpretărilor imagistice, ceea ce a fost şi rămâne (-va), de fapt, specific actului existenţial poetic, în particular, şi literar, în general, pentru că "în interiorul anumitor limite, fixate cu mai multă rigoare, ştiinţa este de asemenea un roman pe care gândirea şi-l istoriseşte ei înşişi". (Louis Lavelle.) Ba mai mult: nu e de neglijat prezumţia că ştiinţa şi filozofia despre Univers n-ar fi decât o vagă şi posibilă (dintre atâtea alte virtualităţi şi variante) construcţie/arhitectură mitologică (mitul - literatură şi el) referitoare la neant, infinit. Aceasta, în virtutea observaţiei lui Renan că: "Orice frază aplicată unui obiect nemărginit este un mit; ea include în termeni limitaţi şi exclusivi ceea ce este nelimitat".

Intersecţiile dintre ştiinţă, filozofie, literatură sunt "ademenitoare" şi pentru una din memorabilele idei ale lui Wilhelm Dilthey "plasată", de obicei, undeva între pozitivismul categoric, ce nu admite demersul metafizic, şi romantismul german, mai liberal, mai democratic în abordarea concepţiei despre lume, recunoscând compatibilitatea gnoseologică a raţiunii şi a funcţiilor sufleteşti înţelese în trinitatea lor de: voinţă-afect-intelect. (Apropo, intelectul lăsat în voia sa nu prea generează satisfacţii şi împliniri. Numai voinţa determină aspectul operant al cugetării, orientând-o spre raţiunea practică despre care tot discută filozofii. Voinţa "îmblânzită" de inteligenţă duce spre o tot mai mare ...inteligenţă!)

Prin urmare, n-ar fi deloc lipsită de temei constatarea că, la acest început de mileniu, se face sesizabilă o deschidere spre... închiderea de mister, preocupări iniţiatice şi religie (metafizică) regândită, uşor altfel înţeleasă decât dogmele rigide consolidate de secole. Apoi, parcă ar mai fi aici şi o suavă undă de neoromantism şi sensibilitate lirică ce păreau abandonate încă de pe vremurile beattnicilor. Adică, deja nu mai e admisă doar o modalitate de cunoaştere "pură", exclusiv raţională, articulată nicidecum altfel decât clar, limpede sub aspect teoretic (ca elaborare şi orientare). S-a renunţat la delimitarea strictă a fluxului ermetic de cel ştiinţific, şi gnoza (ce înseamnă, în tradiţie elină, cunoaştere obiectivă, discursivă şi dialectică) diferită de aisthesis (percepţia simplă, directă) îşi democratizează statutul, acceptând şi sensul unei cunoaşteri metaraţionale, prin transcendentalitatea intuiţiei ca suflu şi sugestie divină. Raţionalismul se asociază (în orice caz, se întreprinde o atare tentativă) cu mesianismul întru realizarea noţiunii-stratageme de orientare providenţial-raţională a istoriei, a existenţei umane.

În respectiva schimbare de paradigmă şi metodă de aplicare/implicare a acesteia în funcţionarea naturală, ca şi cum de la sine, a gândirii (cunoaşterii) umane este evident că filozofia e, parcă, tot mai potolită şi fără sistem(e) (chiar din neputinţa - deocamdată? - de-a articula (şi) vreun alt sistem coerent, bine închegat), căutând o alianţă mai strânsă cu imaginarul, intuiţia, inventivitatea ca artă, ca literatură, în special. După Berdeaev, problema dintre creaţie şi filozofie nu mai apare atât de gravă, alambicată, dihotomică, incertă, uneori sfâşiată între un da şi un nu categorice, inconciliabile. Dat fiindcă "filozofia nu este în nici un sens ştiinţă şi nu trebuie să fie în nici un sens ştiinţifică" fără superstiţii şi neîncredere în artă, aceasta reprezentând unul din mediile cele mai adecvate naturii sale. Berdeaev ţine să accentueze că "filozofia este un domeniu de sine stătător al culturii şi nu un domeniu de sine stătător al ştiinţei", iar relaţiile dintre cultură şi artă sunt ca şi cum nemijlocite, faţă de cele cam "glaciale" dintre artă şi ştiinţă. Cu toate că şi de această dată părerile se împart/despart, cunoscutul matematician şi filozof al culturii Solomon Marcus pledând pentru cordialitate, nu răceală, susţinând că importanţa factorului estetic a sporit vertiginos pe măsură ce ştiinţa şi-a extins acţiunea (sau poate doar intenţiile?) dincolo de universul macroscopic, în zona infinitului mic şi infinitului mare şi "prezenţa ludicului, a esteticului în creaţia ştiinţifică a putut trece de multe ori neobservată şi, în orice caz, nu s-a bucurat de atenţia de  care aceşti factori beneficiază în domeniul literaturii şi artei, şi aceasta se explică prin faptul că haina cu care ştiinţa iese în lume... ascunde aceste aspecte". Reiese că, în laboratorul său, "în procesul său de căutare, de tatonare, în care se aglomerează impresii şi intuiţii, ezitări şi reveniri, încercări şi abandonări omul de ştiinţă nu se deosebeşte cu nimic de poet şi de artist (...) şi măcar o anumită elită intelectuală poate confirma că, sub aspect emoţional şi estetic, Elementele lui Euclid nu sunt cu nimic mai prejos decât tragediile lui Eschil, teorema lui Pitagora decât sculpturile lui Fidias, legea gravitaţiei universale decât teatrul lui Shakespeare..." Apoi, să ne amintim că, spre sfârşitul secolului XIX, Nietzsche prezicea disoluţia ştiinţei prin artisticitate. Şi nu greşea. Astăzi, descoperirile ştiinţifice nu au "precizie", nu decretează adevăruri unice, în ultimă instanţă, imbatabile, în teorii şi teoreme "insinuându-se" divergenţe de vectori, pluralitatea devenind ca şi obligatorie. Dar atare metode difuze cad şi sub incidenţa teoremei incompletului a lui Gцdel ce postulează că orice formă de cunoaştere umană este limitativă. Chiar dacă nu sunt excluse teoriile generale, ele nu mai pot fi declarate (şi) de o valabilitate universală din cauza "presiunii" diversităţii modelelor, rivalităţii paradigmelor tot mai variate în afirmaţii şi "pledoarii" pentru imposibilitatea aflării soluţiilor unitare şi irevocabile. În fond, pluralismul este apanajul postmodernismului filosofic al epocii noastre - să-i zicem moderne, nu? - ca discurs şi practică definitorii ale reflecţiei teoretice. (În ce priveşte profeţia nietzscheană, eu unul găsesc destulă literaturitate în teoriile zise ştiinţifice (mai curând ipoteze, totuşi) ale lui Mandelbrot - a fractalelor, Thomas - a catastrofelor sau Hacen - teoria cercetării sinergetice a haosului.)

Prin urmare, filozofia lumii, ca ceva intermediar între ştiinţă şi artă, pare a fi o sumă indefinită de înţelepciune contradictorie în sineşi, mai curând metaforică, decât legiferabilă în vreun mod concret, obiectiv, dialectic. Uneori, ea e însăşi libertatea de percepţie şi creaţie, a fanteziei, a spiritului, şi nu rigiditatea categorisirilor şi categorismelor, ordonării şi decretării unor precepte strict-ştiinţifice. Printre savanţi, dar şi artişti, devine tot mai răspândit tipul de om transgresiv care încearcă să treacă de orice frontieră imaginară cu ajutorul... imaginaţiei ce augumentează, extinde şi reîmprospătează ori resuscită experienţele deschiderii spre lume, cosmos, spre propria-i psihomentalitate ca fenomenologie mereu în frământ a sufletului şi conştiinţei sale de om (şi autor, ziceam) transgresiv.

1