Confidenţele 'Castelanului'

Nicolae Manolescu este omul fără de care literatura română de azi şi viaţa intelectuală românească de după 1989 nu pot fi imaginate. Înainte de noua epocă, democratică, a fost cel mai important cronicar literar de la noi, devenind o instanţă de validare (aproape) absolută a operelor literare - lectura României Literare, sub Ceauşescu, începea obligatoriu cu cronica lui N.M. – o mărturisesc majoritatea scriitorilor români. Situaţie anormală, s-ar spune azi, această excepţionalitate a unui critic, a unei rubrici, raportată la pluralitatea centrelor şi mijloacelor de evaluare pe care le are o societate deschisă, un mediu cu o libertate de expresie neîngrădită. Postura sa unică, în condiţiile dictaturii, nu scade însă cu nimic excelenţa omului care a întrupat-o vreme de circa 30 de ani – cea mai lungă carieră de cronicar în literatura română! – dimpotrivă: îi pune în evidenţă calitatea profesională şi dimensiunea morală, întrucât a tria între valori şi non-valori literare însemna un război implicit cu falsele ierarhii decretate de statul-partid, o manifestare autentică a rezistenţei prin cultură - în partea cu adevărat valabilă a noţiunii. Deşi s-a lăsat de mai mulţi ani de cronică şi scrie editoriale la România Literară, iar exclusivitatea centrului de ordonare şi ierarhizare estetică, pe care a reprezentat-o în trecut, s-a spulberat, verdictele lui Manolescu s‑au consacrat într-o "tablă de legi", într-un "canon", speculat ca atare de emulii săi. Criticul însuşi s‑a lăsat atras în diverse dezbateri, scrise şi televizate, pe tema Canonului literar, situându‑se polemic faţă de celălalt "pol" al criticii literare româneşti, Eugen Simion, care, aşa cum se ştie, s-a declarat din start împotriva "revizuirilor". Mai categoric decât directorul României Literare în ce priveşte reevaluarea axiologică, s-a dovedit, în interiorul aceleiaşi generaţii, doar Gheorghe Grigurcu. În 2001, la Editura AULA, condusă de poetul şi eseistul Al. Muşina, apărea Literatura română postbelică, o selecţie din cronicile publicate în România Literară înainte de 1989 de Manolescu. O altă ediţie, acoperind aproape exhaustiv prestaţia sa de cronicar - am aflat din "surse secrete" - este în curs de finalizare. Volumul Istoria critică a literaturii române, din care a apărut deocamdată o primă parte (în două ediţii) şi, desigur, întreaga sa activitate, îl situează pe Nicolae Manolescu printre cei mai importanţi istorici şi teoreticieni literari din cultura română.

Relaţia unui asemenea om cu cărţile trebuie să fie veche şi profundă, ea îi defineşte specialitatea în care lecturii i se rezervă un rol cu totul aparte. Criticul literar nu citeşte ca ceilalţi, pentru a obţine delectarea sau pentru a se instrui cu program, el are o atitudine interesată, care îl separă de cititorii obişnuiţi, îl aburcă pe un pisc al omniscienţei, dar şi îi creează premisele unei melancolii nu întotdeauna uşor de mărturisit: tristeţea lecturii ce şi-a pierdut inocenţa. A o face publică înseamnă a-ţi trăda o vulnerabilitate, o limită, fie şi una de ordin "superior", sau, privind partea bună a lucrurilor, a susţine o probă de umanitate. Dornic să-şi ia o mină ludică în raport cu morga expertului, a "castelanului" literar care este, înfăşurat în aerul de cordialitate şi familiaritate culturală care îl prinde atât de bine, Nicolae Manolescu evită, elegant, să ne epateze cu un alt, erudit, volum de sinteze critice, pentru a scoate de sub tipar la prodigioasa Editură Polirom o carte de confidenţe mai speciale: Cititul şi scrisul.

"Trebuie să-ţi placă să scrii despre cărţi, nu să le citeşti. Sunt plăceri complet diferite"; "cronicarul e un funcţionar al cititului, un birocrat care ia notă de ultimele apariţii editoriale"; "dar eu nu sunt un maniac al scrisului: cronica e aceea care m-a obligat să nu pun condeiul jos nici o clipă. Sunt mai degrabă leneş şi delăsător. Prefer azi, ca şi în tinereţe, să mă întind în pat cu o carte în braţe şi să citesc. Asta o pot face şi ziua, şi noaptea. Scrisul, în schimb, mă sileşte la nişte tabieturi prealabile. Şi amân deseori să scriu din motive care seamănă cu nişte alibiuri." Ce reconfortant sună aceste mărturisiri pentru cineva care se recunoaşte în aceleaşi tentaţii şi strategii ale eschivei de la masa de lucru!… Volumul din care am citat însă nu e o simplă colecţie de apoftegme, şi nici jurnalul existenţei diurne (sau nocturne) a autorului, ci o suită de notaţii libere, uşor sibarite, indiferente la încadrarea terminologică, un inventar al cărţilor şi al întâmplărilor legate de cărţile cu influenţă formativă asupra viitorului critic. Pe scurt: cronica unor iniţieri livreşti.

Primele semne ale relaţiei sale cu cartea îl duc spre vârsta copilăriei, a primelor amintiri, în casa părinţilor şi cea a bunicilor, din Sibiu şi Râmnicu-Vâlcea, şi consemnează bucuria unui copil de nouă ani de a poseda propriul raft cu cărţi, într-o Românie a anilor '50, în care proprietatea privată era prohibită. Cam tot de atunci datează, pentru Nicolae Manolescu, legătura ciudată dintre boală şi lectură, asociate într-o mezalianţă secretă, emoţionantă; şansa unei gripe, care te scuteşte de şcoală, dăruindu-ţi un timp nesperat pentru lectură: "Slăbiciunea, durerile, confuzia pe care ţi‑o dă temperatura nu le-am putut niciodată distinge de excitaţia provocată de lectura neîntreruptă. A nu fi obligat la nimic altceva şi a putea citi tot timpul era cea mai dulce dintre libertăţi." (p.25)

Cu aceeaşi bucurie a regăsirii vechilor ispite, îşi descrie autorul cealaltă pasiune a sa, joaca.  De pildă, aventura cuceririi nucului din grădina bunicilor. Autorul îmbracă deliberat cămaşa senzorială a copilului, care îi permite o reconstituire cât mai fidelă, mai autentică. O face cu naturaleţe, fără a forţa nota, scrie cu aerul copilului absorbit de o "experienţă existenţială", dar îşi dublează discret relatarea cu conştiinţa de sine a adultului care vede peste timp mai clar şi descrie mai subtil sentimentele pe care le-a încercat atunci, observând în treacăt, de exemplu, că cei mici nu au plăcerea recitirii, ei citesc dintr‑o curiozitate neliterară, mai degrabă din bulimie, dintr-o insuficienţă biologică, pe care o dată satisfăcută, nu şi-o mai resuscitează în chip "artificial", aşa cum face omul matur, schimbân­du‑şi motivaţiile.

Cărţile citite nu îi servesc criticului doar ca repere ale devenirii sale, ele îi furnizează analogii, întruchipări alegorice, pe care un textoman le include, firesc, în metabolismul său intelectual. Jean-Paul Sartre mărturiseşte în Cuvintele aceeaşi pasiune devoratoare a cititului de la cea mai fragedă vârstă. Alte nume, de personaje literare de data aceasta, cu obsesii de lector impenitent, sunt Petruşka lui Gogol şi Stingo al americanului William Styron; ultimul citea, pentru a-şi compensa  lectura unor manuscrise idioate la editura newyorkeză unde era angajat, tot ce-i cădea sub mână, provocându-şi erecţia. Autorul pătrunde în fibra cărţilor care l-au fascinat, trăieşte cu intensitate drama eroilor literari (cum e cea a Soldăţelului de plumb din povestea lui Andersen), reuşind să reconstituie, din nou, cu aceeaşi fidelitate, inocenţa copilului transportat cu toată fiinţa lui în naraţiunea pe care o parcurge. Îşi evocă dispreţul faţă de scriitorii la care o biografie bogată ţine loc de imaginaţie, gen Istrati sau Gorki. Din acest punct de vedere Proust reprezintă un model fericit: deşi trăia izolat într-o cameră căptuşită cu plută, analizele sale psihologice demonstrau cea mai complexă cunoaştere a sufletului uman. Existenţa personajelor literare nu se compară cu perisabilul vieţii reale: "Eroii mei preferaţi trăiesc etern. I-au cunoscut cititori care au trăit înaintea mea, îi cunosc şi eu, îi vor cunoaşte copiii şi nepoţii mei. Ce e real şi ce nu e real?" Iată nişte gânduri ce îţi aprind propriul apetit speculativ. Nălucirile imaginarului provin, cu siguranţă, dintr-o sferă superioară care se şi hrăneşte cu ele. Literatura se întrupează prin intermediul unui spirit de rang secund, "secund" pentru că e generat de spiritul prim al Creaţiei, dar care nu se află mai prejos în demnitatea lui. Personajele literare dormitează între paginile unei cărţi închise şi prind viaţă, irump la lectură. Ar trebui, probabil, să fie arse toate exemplarele cărţii, amintirea ei să se şteargă din ţestele tuturor cititorilor (ca în Fahrenheit 451o!), pentru ca lumea ascunsă între copertele sale să dispară, dar nici atunci nu e sigur.

Adolescentul Manolescu devine conştient de mecanismele literaturii citind Insula misterioasă a lui Jules Verne, tot această carte, descoperită în biblioteca strămătuşii sale (complicea sa întru pasiunea lecturii!), îi trezeşte dorinţa de scris. Ceea ce l-a fascinat în acest roman este felul în care, privaţi de lumea lor, grupul de naufragiaţi îşi construiau o existenţă nouă în acel colţ înstrăinat de civilizaţie. (A fost, mărturisesc, şi sentimentul meu. Este romanul pe care l-am recitit cu nesaţ mai mulţi ani, în copilărie, revenind la anumite episoade, prefăcându-mă, încercând să "uit" ce urmează.) Tertipuri similare îl ajută pe copilul Manolescu să nu-şi strice plăcerea descoperirii pe cont propriu a acelui univers seducător. Insula sălbatică, neexplorată, preexistentă, în care se plămădeşte o colonie, oferă o paradigmă pentru însuşi genul romanului, care "evocă o realitate naturală, dată, şi îşi creează totodată lumea proprie, imaginată de scriitor." (p.62) Alt lucru revelator în Insula misterioasă este reţeaua de personaje, referinţe, episoade ce trimit la alte romane ale francezului: "lumea unui scriitor ia naştere din apele imaginaţiei sale întocmai ca o insulă din erupţia vulcanului submarin, îşi construieşte vecinătăţile şi legăturile, şi îşi poartă eroii pe mai multe meleaguri decât cele oferite de un singur roman." (p.63). Ambiţia creatorilor de saga are aceeaşi origine - o frustrare ontologică: să rivalizezi cu lumea în care ţi-a fost dat să trăieşti, să o substitui cu una (de hârtie) pe care o alegi, o modelezi după dorinţa ta. Cărţi precum Insula misterioasă, cu eroi eminamente pozitivi, l-au ajutat pe viitorul scriitor să înţeleagă inversiunea malignă a comunismului, care încerca să camufleze cu valorile binelui şi solidarităţii umane o realitate scabroasă. Pentru Nicolae Manolescu acest simulacru s-a developat prin arestarea părinţilor săi, întâmplare care l-a aruncat în opoziţie, unde, cum spune el, a rămas până astăzi. Îşi ia la bani mărunţi primele încercări literare, marcate de influenţe sadoveniene, de inspiraţie istorică (inclusiv pe "filiera" Walter Scott), poezii de tip Alecsandri, Coşbuc, Topârceanu, ("Noi toţi începem prin a scrie într-o manieră tradiţională, nu mereu aceeaşi, dar datorată unor habitudini tematice şi stilistice mai vechi, spre a ne elibera treptat şi a descoperi, una câte una, formulele moderne. Eu am început a scrie proză ca Sadoveanu, teatru istoric şi poezie ca Alecsandri."), se amuză pe seama îndârjirilor sale "critice" genuine. O răscolire sentimentală prin sertarele cu lucruri vechi, aşa cum o facem cu toţii, amuzându-ne şi înduioşându-ne de propriul nostru trecut, vânând fantasma copilului, adolescentului care ne surâde evanescent. Delicioase "confesiuni de laborator" ale unei somităţi, a cărei competenţă şi erudiţie sunt mai presus de orice îndoială. Fără această condiţie a unei autorităţi culturale, o carte cum e Cititul şi scrisul nu ar avea ecoul scontat: cariera sa începe, obligatoriu, pe un fond de "imagine" prealabilă a autorului, pe un orizont de receptare gata format.

Când scrii literatură, inevitabil îţi pui întrebarea dacă nu cumva au făcut-o şi ascendenţii tăi. Criticul înfăţişează un lung şi cam pretenţios arbore genealogic – un adevărat păienjeniş de intersecţii matrimoniale, ajungând cu această "arheologie de familie" până la un oarecare Nan Paharnicul, trăitor între 1520 şi 1567. Descoperă certe calităţi literare în caietele străbunicului său matern, autor între altele al unui jurnal al exodului din noiembrie 1916 (din perioada ocupaţiei germane), de unde citează fragmente concludente. Minuţia acestui "dosar de clan" agasează, pare disproporţionată în economia volumului. Manolescu dă impresia că abia a aşteptat să noteze, să fixeze vieţile unor "oameni care-au fost" în insectarul unei cărţi de confesiuni. Valoarea subiectivă a unor reconstituiri familiale nu poate fi comentată. Valoarea obiectivă rezidă în scoaterea din uitare a unui eşantion din vechea societate românească, ce răzbate, aidoma sfântului din Dealul Mitropoliei, din straturile uitării şi mistificării orchestrate de vestitorii "noii ordini". O lume armonioasă, educată, stilată, naturală. Unde-au dispărut toate acele lucruri, toate acele întâmplări, toată această umanitate?…

Scriitura lui Manolescu pendulează generos între reperele de ordin intim şi sentimental şi observaţiile mai generale despre rostul cărţilor. Astfel, el combate prejudecata curentă, consemnată încă de G. Călinescu într-o "cronică a mizantropului", legată de citit, de oamenii care îşi "omoară vremea" cu cărţile  – un non-sens în ochii profanilor, o dovadă de parazitism social. Polemizând cu acest "punct de vedere", criticul dezvăluie o cauzalitate inaccesibilă celor ce nu-şi obosesc mintea să mai înveţe ceva după o anumită vârstă: "A citi înseamnă a învăţa. E o formă de experienţă sau, mai bine zis, un multiplicator pentru experienţele noastre: căci, dacă ne-am mărgini la ceea ce putem trăi sau vedea în jurul nostru într-o viaţă de om, am fi foarte săraci (…) Cititul furnizează vieţii o enormă cutie de rezonanţă , în care întâmplările trăite de noi se confruntă cu cele trăite sau imaginate de alţii şi în care, prin comparaţie, semnificaţiile le sporesc considerabil. (…) Necitind, suntem ignoranţi, dar nu numai fiindcă nu avem idee de ce gândesc şi simt alţi oameni, ci şi fiindcă nu ne putem explica propria noastră viaţă". (p.197) După cum se vede, nimic sofisticat sau preţios în aceste observaţii, născute în "distileria" bibliotecilor.

Printre cei cărora le datorează formarea gustului său pentru citit şi scris, Manolescu îi menţionează şi pe autorii de biografii din antichitate: Nepos, Plutarh ş.a., care prin specificul mai degrabă evenimenţial şi psihologic al scrierilor lor l-au ajutat să înţeleagă un lucru esenţial pentru meseria sa, şi anume: "că ficţiunea nu conţine criterii ferme de adevăr, că poate fi plină de contradicţii, dând unuia o impresie diferită decât celuilalt, şi că ea lasă spaţii mari pentru interpretare." Oricine poate avea dreptate în ipoteza sa nouă împotriva unui "adevăr" general admis şi nu există o cale directă de a-i fi infirmată. Concluzia care rezultă de aici poartă o valoroasă încărcătură didactică: "Un critic in nuce are absolută trebuinţă de o atare stimulare, altfel abandonează, copleşit de cohorta celor care s-au pronunţat înaintea lui. Trebuie să fie convins că lanţul are infinite verigi, fiind oricând posibil s-o adauge pe a sa. O lectură blocată de un adevăr presupus definitiv şi irevocabil nu este o lectură critică." (pp.128-129)

Nicolae Manolescu prezintă, cu pasiune, "diagrama" emoţiilor sale legate de câteva cărţi esenţiale la o vârstă a formării, cum sunt Roşu şi Negru şi Mizerabilii. Noutatea, imprevizibilul naraţiunii, aspecte care îl atrăgeau în adolescenţă, la prima lectură, se preschimbă, peste timp, într‑o plăcere a anticipării "evenimentelor". I se modifică şi interpretările, de pildă, în spaţiul erosului romanesc, unde înclinaţiilor platonice le iau locul bogatele şi mai complexele sugestii ale sexualităţii. Criticul se simte ca "peştele în apă", deambulând prin literatura universală, şi de vreme ce sintagma evocă un titlu de Mario Vargas Llosa, am să adaug că această manieră de raportare critică a lui Manolescu, "prin imersiune" în textura cărţilor celuilalt, trimite la Adevărul minciunilor – volumul de comentarii ale unui mare scriitor pe marginea unor romane celebre: franceze, ruseşti, germane şi americane. "Romanele nu se scriu pentru a povesti viaţa, ci pentru a o transforma, adăugându-i ceva", observă cu subtilitate Llosa în cartea sa de eseuri… simpatetice. Îmbrăţişând, s-ar zice, teza peruvianului, Manolescu ne povesteşte cum l-a influenţat literatura şi cum, bineînţeles, continuă să-i marcheze viaţa. Lecturile sale anticipează, pregătesc terenul unor experienţe ciudat de asemănătoare în realitate – a se vedea inexplica­bila întâmplare cu păsările care l-au însoţit în stradă după ce tocmai făcuse o evocare la radio a regretatului Alexandru Ivasiuc. Sau rolul de mediator într-un conflict sentimental, asumat de adolescentul Manolescu la rugămintea unui prieten, când, exersându-şi locvacitatea - exact ca Rudin, personajul lui Turgheniev - sfârşeşte prin a-i seduce iubita. O atenţie cu totul specială acordă Nicolae Manolescu unui personaj exemplar pentru modul în care ficţiunea dislocă realitatea, impunându-şi convenţiile în pofida îngustimii de minte (sau a "pragmatismului", cum am spune noi azi)  contemporanilor. E vorba, fireşte, de Don Quijote: "De unde se vede că scrânteala celui care citeşte este aparentă, iar cititul cărţilor, cât se poate de folositor." (p.212).

Prozele din cel de-al doilea compartiment, "beletristic", al cărţii, intitulat Violon d’Ingres, emană un aer de mister şi parabolă, conţin un "sâmbure existenţialist", un pandant metafizic, care le face deosebit de savuroase, sau închipuie ingenioase "studii" de psihologie urbană. Tot aici, Fragmentele dintr-un jurnal impregnează o tulburătoare evocare a tatălui său pe patul de moarte. Calitatea acestor "încercări" din anii ‘70-‘80 ne face să regretăm destinul paralel al lui Nicolae Manolescu-prozatorul, pe care acesta l-a neglijat. Dar nu e timpul pierdut.

Cititul şi scrisul - o carte de "gimnastică literară", dar cât farmec, rafinament şi bun-gust! Aparent fără sistem, ea se edifică pe dorinţa autorului de a-şi defini bornele unei relaţii, aproape senzuale, cu imaginarul livresc - o "idilă" care îi întreţine pofta de viaţă. Utilă deopotrivă profesioniştilor scrisului şi marelui public, cartea ne arată că atunci când "castelanul" se distrează, amuzamentul său este graţios şi luxuriant.

1