Discursul pro-occidental şi voinţa de putere

În scurt timp, în Republica Moldova cuvântul "Europa" a ajuns să fie  indispensabil aproape oricărui tip de discurs. Se foloseşte în discuţii despre amenajarea caselor sau alegerea vestimentaţiei, despre căsătorii sau divorţuri, despre salvarea naţiei (?) sau demolarea ei... E asemeni unei vocabule magice, prin intermediul căreia ar trebui să ni se deschidă urgent toate porţile universului.

De aici, probabil, şi strădania politicienilor autohtoni de a da discursului lor pro-occidental un pronunţat caracter evenimenţial: crearea comisiilor naţionale pentru integrare europeană, vizite "oficiale" în spaţiul UE, regrupări partinice, manifestări de protest etc. Ţi se creează impresia că mâine-poimâine Europa, zâna frumoasă şi seducătoare, posesoarea unor bogăţii de vis, va debarca în săraca noastră republică pentru a face parte tuturor simpatizanţilor ei. Fiind însă cât de cât realişti, ştim că minunea nu se va întâmpla, distanţa dintre  "a vrea" şi  "a avea"  fiind mult mai mare decât cea de la Chişinău la Paris sau Praga.

Bineînţeles, europenizarea societăţii moldoveneşti e mai mult decât necesară, dar aceasta încă nu înseamnă că putem justifica orice tip de discurs pro-occidental, rostit în scopuri electorale sau, pur şi simplu, pentru a face opinie. Purtătorii lui ştiu sau poate nu că Europa nu se construieşte doar din cuvinte. Ea nu-i o crăiasă din poveşti, pe care poţi s-o cucereşti cu vorbe dulci, ci este o conştiinţă, o conştiinţă culturală. Şi dacă îţi lipseşte, degeaba baţi drumurile. Nici unul dintre observatorii străini nu se va apuca să măsoare frecvenţa cuvântului "Europa" în discursurile politicienilor moldoveni pentru a cuantifica gradul de occidentalizare a republicii. Realizarea acestui proces e mai dificilă decât se crede şi cei implicaţi în el, adică toţi cetăţenii r.m., ar trebui să respecte mai întâi nişte reguli după care ar putea înainta.

Printre acestea ar fi: 1) asumarea unui principiu de autocorecţie (întrucât majoritatea din noi moştenim anumite deprinderi proaste provenite din totalitarism, ideal ar fi să ne debarasăm în timp cât mai scurt de ele, or cine e curajosul să arate cu degetul spre el însuşi şi mai apoi spre alţii?); 2) acceptarea diferenţelor sau deschiderea către Celălalt (la noi mulţi nu acceptă diferenţele, fiindcă nu le percep. Se acţionează în mare după acelaşi tertip sovietic: cine nu e cu noi e împotriva noastră!); 3) definirea exactă a discursului identitar (cine sunt, cine voi fi eu într-o Europă unită?).

Aici am mai putea include câteva componente fără de care fiecare aspirant la titlul de european nu trece testul: cultura vorbirii, onestitatea, nobleţea, loialitatea, umanismul şi multe altele care sunt înscrise în codul bunelor maniere.

Tendinţa spre Europa nu trădează altceva decât dorinţa noastră nebună de a ne afirma, de a fi în rând cu lumea. Dar niciodată nu vom putea ieşi în prim-plan fără a face dovada calităţii substanţei noastre intelectuale.