Destine de scriitori

Fiachra Gibbons

Portret de scriitor ca escroc pocăit

El va putea, în sfîrşit, să-şi plătească datoriile!

Numeroşii creditori ai romancierului DBC Pierre se simt acum ceva mai uşuraţi: cel care îşi spunea singur "josnic manipulator" a primit pe 14 octombrie a.c. Booker Prize, cel mai mare premiu britanic – lovitură de teatru extraordinară într-o poveste şi aşa ieşită din comun.

Pierre, pe numele său adevărat Peter Finlay, este personalitatea cea mai ciudată şi cea mai controversată care a primit acest premiu, căruia Salman Rushdie, J.M.Coetzee şi Margaret Atwood îi datorează cariera lor. Acest nebun furios mexicano-australian a declarat ziarului The Guardian că şi-a trădat şi jefuit prietenii timp de zece ani şi pe trei continente. Această perioadă de nebunie a atins punctul culminant cînd a escrocat pe un pictor american de 72 de ani, Robert Lenton, care îl considera cel mai bun prieten, pe care l-a lăsat fără adăpost şi fără un ban.

Acum trei ani, un Finlay pocăit – el subliniază că a acumulat majoritatea "datoriilor (sale) monstruoase" în încercarea de a repara acest păcat originar – a început să-şi schimbe viaţa de dulce visător pe cea de autor de ficţiune şi a inventat, în Le Bouc hemisphere (Seuil, 2003), un personaj pe care l-a numit "Huckleberry Fin" al generaţiei Eminem. Cartea îşi ia titlul original, Vernon God Little, de la eroul său, un adolescent texan mincinos.

Finlay a afirmat că cecul de 50 000 de lire care i-a fost înmînat cu ocazia premiului va merge la persoanele cărora le era dator şi cu deosebire la Lenton. "Vreau să scap de unele datorii. Voi vedea dacă voi dormi mai bine", a declarat el.

Le Bouc hemisphere este prima lui carte. Finlay insistă declarînd că numai povara vinovăţiei l-a împins să devină romancier. "Tinereţea mea n-a fost decît o serie de abateri şi o adevărată risipă de energie. Ca să fiu cinstit, dacă e ceva care m-a împins la scris, acela e regretul. Regretul, asta e ceea ce hrăneşte acest gen artistic. Am remuşcări pentru tot restul vieţii şi banii nu sînt cea mai mică dintre ele. Familia mi-a zis că aş putea face orice, şi eu îmi cer scuze că am urmat literalmente acest sfat."

Autorul şi-a ales pseudonimul – DBC semnifică Dirty but Clean (Murdar dar curat) – ca reacţie la porecla pe care i-au dat-o amicii. Inspirată de Dirty Pierre, un desen animat australian, sugera că Finlay, care trăia cu teroarea de a nu fi demascat de cînd fusese selecţionat pentru Booker Prize, a lăsat în urmă sumbrul lui trecut de aventurier.

În cei 42 de ani de viaţă, a reuşit să acumuleze datorii de sute de mii de dolari, să plonjeze în drog şi jocuri de noroc şi a lăsat în urmă un lung şir de femei înşelate, în ciuda feţei lui refăcute de chirurgi după un teribil accident de maşină. Şi-a încercat norocul, fără succes, în mai multe meserii: realizator, vînător de zestre, contrabandist, grafician.

Finlay, care trăieşte în prezent în Irlanda, poate azi să adauge la acest siderant curriculum vitae titlul de laureat al premiului Booker. Probabil "fiara artistică", cea care s-a luptat ca să-şi găsească locul în el, l-a împins pe o pantă dezastruoasă. "Am fost întotdeauna un artist. Cînd veţi auzi anumite lucruri despre trecutul meu, trebuie să înţelegeţi că atunci luptam cu fiara artistică. Ştiam că duceam o viaţă pe care alţii ar fi trăit-o poate într-o zi prin procură. Trebuia ori să scriu, ori să mă spînzur!"

Profesorul John Carey, preşedintele juriului, declară că dezvăluirile în ce-l priveşte pe Finlay n-au avut nici o influenţă asupra deciziei. El caracterizează cartea acestuia drept "o strălucită comedie neagră care reflectă neliniştea şi fascinaţia noastră vizavi de America modernă."

Toată lumea le iubeşte pe secături, mai ales pe cele pocăite, şi mulţi critici cred că ardoarea scriiturii lui Finlay e cea care i-a adus favorurile juriului. După Martyn Goff, decanul juriului, e pentru prima oară în 35 de ani cînd juriul a tranşat aşa rapid. "A fost stupefiant. Chestiunea s-a tranşat într-o oră. 4 din 5 membri ai juriului au sărit pe DBC Pierre, iar al cincilea nu a avut nimic împotrivă. Am fost şocat de această rapiditate. Poate că le-a fost milă de el din cauza datoriilor lui".

   Traducere şi adaptare de Raluca Puşcaşu

               (din ziarul The Guardian)

Dominique Jamet

Cocteau, geniu... sau impostor?

Pasărea de foc              

Dăruit cu toate calităţile, strălucitor, volubil, entuziast, ca argintul viu, abordînd toate genurile cu aceeaşi bucurie şi sărind de la unul la altul la fel de sprinten, poet, romancier, dramaturg, cineast, pictor, desenator, decorator, actor, Cocteau a traversat epoca sa ca un fulger pe cerul nopţii, o furtună de vară, o cometă a cărei traiectorie ochiul uman o urmăreşte păstrîndu-i amintirea, dar căutîndu-i zadarnic urma.

Pentru că tot ce făcea părea uşor la el, pentru că muncea ca în joacă, pentru că era întotdeauna în centru, pentru că era destul să apară ca să seducă, pentru că era întotdeauna bronzat, întotdeauna surîzător, veşnic tînăr, nimbat de glorie şi nepăsător de ce s-ar putea spune despre el, trăind după bunul lui plac, pentru că era întotdeauna însoţit de un  cortegiu de efebi şi de admiratoare îndrăgostite de el, fiindcă trezea spontan dragostea şi admiraţie, a fost în mod natural ţinta ironiei, răutăţii, denigrării şi chiar a urii. E destinul lui Orfeu să-i farmece pe bărbaţi, pe femei şi chiar pe fiare, dar şi să fie sfîşiat de bacante.

Liber de orice ataşament!

Adoptînd toate modele, Cocteau cu adevărat nu frecventa niciodată nici o şcoală decît pe aceea a chiulului. Debutant simbolist cînd simbolismul apunea, a flirtat  cu suprarealismul, cubismul, neoclasicismul, dar, fiind la fel de liber în ataşamente pe cît în gesturile sale, a fost un timp tovarăşul de drum al tuturor, fără a aparţine cu adevărat vreodată vreunui grup. Toţi l-au defăimat rînd pe rînd sau simultan, luîndu-se cu o violenţă de necrezut de talentul, moravurile şi chiar de personalitatea sa, inclusiv cea fizică, cu atît mai violent cu cît era (estetic şi politic) un om singur şi, congenital, fapt de notorietate publică, un bărbat gentil, de ale cărui represalii nu aveai a te  teme.

În curtea creaţiei nu eşti mai bun camarad decît în curtea liceului. Geloşi pe succesul lui, geloşi pe cuceririle lui, geloşi pe uşurinţa lui, geloşi pe diversitatea talentelor lui, cei în care el văzuse egalii lui i-au refuzat să-i fie egali şi şi-au multiplicat jignirile şi piedicile. Gide perversul, duplicitarul Mauriac, jandarmul Breton şi pînă la Picasso pictorul-soare i‑au refuzat acestui greiere aurit intrarea în cercul lor de furnici negeneroase, ca şi cum nu s-ar putea să gîndeşti şi să dansezi în acelaşi timp, să fii sărbătorit în lume şi recunoscut şi de ai tăi. Ei şi-au dat mîna în a decreta că acest "Paganini al lui violon d’Ingres", că acest băgăreţ în toate nu e bun de nimic şi că pasărea paradisului are pene de păun. "Dl Cocteau, scrîşnea Gide, nu e la prima lui imitaţie. Eu nu-i reproşez atît că-i urmează pe alţii, cît că se preface că îi precedă". Ceva mai nuanţată, Adrienne Monnier spunea foarte amuzată: "El nu e niciodată cel care urcă primul pe baricade, dar întotdeauna el e cel care înfige steagul!" Paul Morand, care a fost neîndoielnic unul din prietenii adevăraţi ai poetului, riposta cu o altă imagine: "El nu putea pierde trenul, pentru că alerga înaintea locomotivei". Mai aproape de adevăr, celebrul critic Henri Gheon scria: "Dl Cocteau se adaptează gustului zilei, orei, momentului din instinct, fără premeditare".

Popularizator al avangardei

Poetul, el însuşi, livra cu inocenţă cheia secretului său: "Sînt din cauciuc". Ductil, într-adevăr, suplu dar rezistent.

Se compara şi cu apa care ia întotdeauna forma flaconului care o conţine. Dar el era suflătorul sticlei, artizanul şi demiurgul acestei puneri în formă. Aceasta e diferenţa între Proteu şi cameleon. Cameleonul, fără a-şi schimba forma, ia culoarea mediului înconjurător. Proteu ia bucuros toate formele fără a-şi pierde identitatea. Se poate discuta la infinit problema anteriorităţii, încerca să distingi ceea ce cutare formă, nouă în timpul ei, din poezie, dans sau cinema, îi datorează lui Cocteau sau ce-i datorează Cocteau ei. Dar ceea ce rămîne, e că el a fost intuitivul şi eficacele receptor al baletului rusesc, al fenomenului dada la debuturile lui, al suprarealismului, cubismului, cel care a făcut să ajungă la ochii şi urechile elitei şi adesea ale publicului larg imagini, sunete, ritmuri şi concepte noi, că a fost marele popularizator al avangardei pe vremea cînd boul dansa pe acoperiş, poeţii treceau prin oglindă şi păsărica ieşea din aparatul de fotografiat, că el a plantat decoruri inedite, astăzi familiare, că el a făcut să crească şi să îmbătrînească secolul XX. Neobosit realizator în epocă, i-a impus pe Djaghilev, Nijinski, Picasso, iar în muzică a inventat Grupul celor 6. Generos descoperitor de talente, i-a smuls opera lui Radiguet, l-a readus la viaţă pe Al Brown, l-a descoperit pe Jean Genet şi, între timp, a jucat spectacole cu Pygmalion în beneficiul lui Jean Marais, omul cel mai puţin dotat pentru actorie, din care el a făcut un zeu în viaţă.

Vechea pasăre a fericirii

S-a spus că viaţa lui Cocteau a dăunat operei sale. E prea adevărat. Pentru fericirea lui şi a celor apropiaţi, pentru nefericirea lui postumă, Cocteau a primit darul strălucitor al cuvintelor şi a împins la apogeu arta conversaţiei, această artă decretată minoră de către o societate care n-o mai practica, această artă cu siguranţă efemeră. El a risipit din belşug cuvintele, formulele, propoziţiile, imaginile, ideile. Vîntul a împrăştiat totul. La fel a răspuns fără socoteală la toate invitaţiile, la toate cererile de prefeţe, de năşie, s-a dispersat în sărbători, s-a dizolvat în fumurile unor amestecuri nefericite. Cît timp pierdut! Să iei toate vapoarele şi să nu ştii să-ţi conduci propria barcă!

Acest călător s-a prezentat în faţa posterităţii nu cu multe bagaje. Dar cele care sînt, sînt de bună calitate. Şase piese, şase filme, patru romane, patru scrieri autobiografice, mii de versuri. Le sang d’un poete, La voix humaine, Les enfants terribles, Le grand ecart nu au marcat însă mai puţin epoca lor. Le livre blanc, Plain-Chant, partea inedită a jurnalului său sînt de descoperit şi de redescoperit. Eclipsat în timpul vieţii de Apollinaire, Gide, Malraux, Camus nu e nedemn nici prin viaţă, nici prin operă de comparaţia cu cei mai mari. Malraux, cu deosebire, se mira fără indulgenţă că "nici la 60 de ani Cocteau nu ştie încă dacă să versifice ca Noailles sau ca Max Jacob; dacă trebuie să picteze ca Ingres sau ca Picasso; să-l imite pe Racine sau pe Port-Riche" (dramaturg celebru la începutul secolului). Spunînd asta însemna să recunoşti a contrario că la 60 de ani Cocteau încă avea în el toate posibilităţile. El le-a realizat pe unele şi vocea lui, chiar cînd se mulţumeşte s-o imite pe a altuia, rămîne recognoscibilă. "Sar din creangă în creangă", spunea el, "dar mereu în acelaşi copac", cel al poeziei în care el locuieşte într-adevăr ca o veche pasăre a fericirii.

Traducere şi adaptare de Sorina Gheoc

(din revista Marianne, oct. 2003)

1