Identităţi distorsionate în Republica Moldova

Consideraţii privind Concepţia politicii naţionale

Concepţia politicii naţionale de stat adoptată de către Parlament provoacă discuţii aprinse ce pot lesne degenera într-un conflict cu final imprevizibil şi periculos. Problemele create prin lansarea şi adoptarea acestei Concepţii se înscriu în şirul celor apărute în urma dezbaterilor cu privire la noţiunile de "limba de stat" sau "limbă oficială", de "a doua limbă maternă", de "limba de comunicare între naţiuni", de cele legate de statutul limbii ruse în R. Moldova etc. Aceste dezbateri au fost plasate de regulă în contextul drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor etnice, iar în prezent este invocată şi necesitatea garantării păcii interetnice. În dezbaterile cu privire la problematica în cauză au fost invocate cifre foarte exacte care ar cristaliza unele definiţii sau ar furniza baza unor drepturi speciale pentru minorităţile etnice, afirmîndu-se de exemplu că, dacă o minoritate constituie 20% din populaţia totală, ea ar trebui să beneficieze de anumite drepturi speciale, sau dacă mai puţin de 2/3 din populaţia statului este majoritară, statul respectiv ar fi multinaţional şi nu mononaţional, iar de aici ar rezulta consecinţe diferite etc. Concluziile formulate în baza acestor cifre nu au nici un suport în documentele internaţionale, sunt inventate, şi îşi găsesc răspunsul în conţinutul Rezoluţiei Adunării Generale ONU nr. 217 C(III) din 10.12.1948, mai exact în "Declaraţia privind destinul minorităţilor", care constată următoarele: "Este dificil să se adopte o soluţie uniformă a acestei chestiuni complexe şi delicate care prezintă aspecte specifice în fiecare stat în care se pune". De atunci nu au intervenit schimbări în abordarea amintită, normele ulterioare înscriindu-se în aceeaşi linie de reglementare.  

În Concepţie limba rusă este consacrată ca "limba de comunicare interetnică", adică drept altă limbă decât cea de stat. În această chestiune trebuie să arătăm că limba de comunicare constituie un element al dreptului persoanelor la propria identitate şi al dreptului de a alege limba în care comunică. Normele internaţionale şi practica statelor nu cunosc noţiunea de "limbă de comunicare interetnică". Statele pot impune obligativitatea cunoaşterii limbii oficiale pentru a facilita comunicarea cu proprii săi cetăţeni şi pentru a crea o administraţie eficientă. Impunerea, însă, a limbii unei minorităţi naţionale ca "limbă de comunicare interetnică" reprezintă o discriminare atât în privinţa persoanelor aparţinând majorităţii, cât şi a persoanelor aparţinând altor minorităţi naţionale, deoarece sunt supuse unui tratament inegal şi inferior. Or, art. 20 din Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale prevede că apărarea drepturilor persoanelor aparţinând unor minorităţi naţionale trebuie să se efectueze cu respectarea drepturilor altor persoane.

O "limbă de comunicare" este lipsită de sens deoarece dacă o limbă nu întruneşte condiţiile care i-ar permite să pretindă statut de limbă oficială, pentru aceleaşi motive ea nu poate fi impusă nici ca limbă de comunicare între etnii. Iar raţionamentele pentru care o limbă este decretată ca oficială determină acceptarea acesteia şi ca limbă de comunicare între etnii.

Proiectul Concepţiei conţinea o prevedere, la care din fericire s-a renunţat şi nu se regăseşte în textul final, prin care se încerca acreditarea ideii că termenii de "limba oficială" şi "limba de stat" au conţinuturi diferite şi definesc concepte diferite. În realitate, între aceste sintagme nu este nici o diferenţă şi practica legislativă a statelor confirmă acest fapt. Constituţia Spaniei, în articolul 3, stabileşte că "limba castiliană este limba oficială a Spaniei". De fapt, termenul de "limbă oficială" este uzitat mult mai frecvent decât termenul de "limbă de stat" consacrat în Constituţia R. Moldova. Prin urmare, instituirea limbii ruse ca limbă oficială ar echivala cu statuarea în R. Moldova a două limbi de stat.

Mai grav însă decât toate acestea este faptul că în textul Concepţiei sunt inserate unele prevederi cu caracter anticonstituţional. Stipularea pedepselor şi anihilarea partidelor politice sau a organizaţiilor neguvernamentale pentru acţiuni ce contravin Concepţiei încalcă dreptul persoanelor la identitate şi manifestarea publică a identităţii, precum şi dreptul persoanelor la propria opinie, dreptul de exprimare şi dreptul de asociere. Consecinţele acestor stipulări se vor concretiza în dosarele trimise la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, dosare înaintate împotriva R. Moldova de către cetăţenii săi.

Problema statutului limbii ruse în R. Moldova

Deoarece se înscrie în aceeaşi linie a problematicii care se regăseşte în Concepţia adoptată de Parlament, vom analiza în continuare problema privind statutul limbii ruse în R. Moldova şi una din "noţiunile" utilizate cu o frecvenţă demnă de o cauză mai bună cum ar fi cea de "minoritate rusofonă".

Ideea de oficializare a limbii ruse în R. Moldova promovată cu atâta insistenţă pune problema privind temeiul care stă la baza acestui statut. Adepţii oficializării limbii ruse au adus în susţinerea demersului lor ca cel mai "greu" argument faptul că: "În mai multe ţări ale lumii (Finlanda, Belgia, Elveţia, Luxemburg, Spania, Israel, Canada, India şi multe altele) funcţionează două sau mai multe limbi de stat. Cu ce suntem noi mai răi? Doar şi noi vrem în Europa. Nu există necesitatea de a demonstra, nu e nevoie să demonstrăm că a două limbă de stat în Moldova trebuie să fie limba rusă (iar nu franceza)" (Ziarul "Vremea").

Nu sunt chiar atât de multe ţări prezentate ca exemplu dacă avem în vedere că în lume există peste 200 de state, că în Spania este o singură limbă de stat şi nu două, limba castiliană (art. 3, Constituţia Spaniei), iar în India a fost introdus la un moment dat moratoriul privind utilizarea limbii engleze pentru apărarea identităţilor locale.

Limba oficială este limba prin care se exprimă statul, limba în care statul îşi exercită autoritatea. Acest fapt este determinat de necesitatea organizării unei administrări eficiente a treburilor publice de către autorităţile de stat, comunicarea având în acest sens un rol primordial. Oficializarea limbii nu are semnificaţia unei garanţii de apărare a drepturilor lingvistice ale persoanelor, inclusiv ale celor aparţinând minorităţilor etnice. În documentele internaţionale este trasată o delimitare foarte clară între problema privind apărarea şi exercitarea drepturilor lingvistice ale persoanelor aparţinând minorităţilor etnice şi cea privind limba în care statele îşi exercită autoritatea, adică limba de stat. Nu a fost şi nici în prezent nu este consacrat vreun concept, după care, pentru o protecţie eficientă şi pentru păstrarea identităţii unei minorităţi etnice, limbii vorbite de această minoritate trebuie să i se acorde statut de limbă oficială.

Conform Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, art. 14(3), posibilitatea studierii limbii minoritare sau de a primi educaţie în această limbă nu poate "aduce atingere învăţării limbii oficiale ori a predării în această limbă". Iar punctul 66 al Comentariului asupra Convenţiei-cadru stabileşte că "Obligaţiile Părţilor referitoare la folosirea limbilor minoritare nu afectează, în nici un fel, statutul limbii sau al limbilor oficiale ale ţării respective".

Limbile de stat nu sunt oficializate după nişte reguli apriorice ce ar lua în calcul criterii cantitative sau calitative, ci constituie rezultatul unor evoluţii complexe şi de lungă durată. Caracterul mononaţional sau multinaţional al statului nu influenţează numărul limbilor de stat şi niciodată elementul în sine dat de prezenţa unei minorităţi etnice într-un stat nu a constituit baza oficializării limbii vorbită de această minoritate. Majoritatea statelor unitare şi foarte multe state federale au o singură limbă oficială, chiar dacă au minorităţi importante. Se consideră că este cel mai potrivit ca un stat să aibă o singură limbă oficială. Aceasta deoarece, pe de o parte, este mai eficientă exercitarea autorităţii (mai puţine cheltuieli, mai puţini angajaţi, economie de timp şi efort logistic etc.) şi, pe de altă parte, politicile de integrare socială ale statelor au un suport mai important şi mai larg. Urmare a evoluţiilor istorice pe care le-au cunoscut, majoritatea statelor au o singură limbă oficială. Există însă state în care sunt două sau mai multe limbi oficiale. De regulă, aceste state se împart în două categorii. O categorie este reprezentată de state ca Elveţia şi Canada, în care două sau mai multe limbi au fost oficializate de către entităţile componente, subiecte ale federaţiei, în calitatea lor de părţi constitutive egale ale statelor. Din acest punct de vedere limbile oficiale au calitatea de a descrie caracterul statului: federal sau unitar. De aceea, de regulă, două sau mai multe limbi oficiale există în statele federale. Fiecare parte constitutivă a statului federal ţine să impună limba proprie ca limbă de stat în calitatea ei de element care îi defineşte identitatea. La fel s-a întâmplat şi în cazul Elveţiei. Limbile de stat au fost oficializate de către cantoane în calitatea lor de părţi egale constitutive ale statului federal elveţian. Consecinţa directă este că, dacă s-ar retrage uneia din limbi statutul de limbă de stat, acestui fapt i s-ar putea atribui semnificaţia denunţării actului de constituire a statului federal şi ar putea servi ca motiv de retragere din federaţie. Nu întâmplător statele care etalează o anumită sensibilitate în problema unităţii lor naţionale sau teritoriale au o singură limbă de stat. Republica Moldova se înscrie în rândul statelor unitare preocupate de păstrarea acestei unităţi, cum sunt Franţa şi Spania, de exemplu. Departe însă posibilitatea de a găsi similitudini între R. Moldova şi Elveţia sau Belgia.

O altă categorie de ţări cu două sau mai multe limbi oficiale este dată de fostele state coloniale care au cunoscut ceea ce se numeşte "lingua franca", sau limba care, nefiind limbă maternă, a avut funcţia civilizatoare pentru aceste state, funcţia de acces la valorile civilizaţiei moderne pentru cetăţenii lor. În R. Moldova limba rusă nu a avut o astfel de funcţie. Populaţia autohtonă din spaţiul dintre Prut şi Nistru întotdeauna a cunoscut şi a exersat valorile şi instituţiile avansate, specifice etapelor istorice pe care le-a parcurs, prin intermediul propriei limbi sau al limbilor din aceeaşi familie lingvistică, în mod deosebit prin intermediul limbii franceze. Limbii ruse i s-a atribuit rolul de a scoate din uz şi de a înlocui limba vorbită de românii din Basarabia, rusa a fost folosită ca armă în promovarea de către autorităţile comuniste imperiale a ceea ce L. R. Higonnet numea "terorism lingvistic" împotriva limbii române.  

În ceea ce priveşte oficializarea limbilor trebuie reţinut următoarele. Dacă limba oficială este limba în care se exprimă statul şi autorităţile publice, orice aspect legat de această problemă constituie subiect de interes public şi supus dezbaterii publice. Nu încape îndoială că o hotărâre de oficializare a unei limbi ca limbă de stat trebuie să fie cel puţin rezultatul unui consens general exprimat în mod explicit. Dacă acest consens nu există, trebuie să funcţioneze unul din principiile de bază ale democraţiei şi anume cel care consacră regula majorităţii în adoptarea deciziilor de interes public general.  

În acest context trebuie menţionat că cererea de oficializare a limbii ruse formulată de unele persoane de etnie găgăuză în temeiul drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale nu este legitimă. Unul din elementele definitorii ale minorităţilor naţionale stipulat în art. 1(e) al Recomandării 1201 a APCE este faptul că acestea "sunt motivate de preocuparea de a păstra împreună ceea ce constituie identitatea lor comună, inclusiv cultura, tradiţiile, religia, sau limba lor". Limba rusă nu este un element al identităţii găgăuze, prin urmare, preocuparea pentru oficializarea limbii ruse şi dreptul de a folosi limba rusă de către găgăuzi nu are suport legitim şi statul nu este obligat să ofere garanţii în acest sens. Evident, găgăuzii pot vorbi orice limbă doresc, inclusiv limba rusă, dar nu pot cere ca şi alte persoane să fie obligate să vorbească limba pe care o doresc ei.

Noţiunea de "populaţie rusofonă"

Deseori este folosită expresia "populaţie rusofonă" cu referire la o pretinsă categorie ce ar include toate persoanele care nu au limba română ca limbă maternă. Prin aceasta se urmăreşte să se dea conţinut unei categorii creată cu intenţia vădită de a forma o entitate distinctă care ar da legitimitate pretenţiilor celor care speculează cu această expresie.

Ceea ce se numeşte "populaţie rusofonă" desemnează toate persoanele care cunosc şi vorbesc limba rusă. Aceste persoane pot fi moldoveni, francezi, germani, letoni etc. Expresia "populaţie rusofonă" nu descrie o entitate ce ar putea forma obiectul reglementărilor juridice şi nu poate constitui un suport pentru eventuale drepturi speciale ale persoanelor care fac parte din ea, cum ar fi, de exemplu, dreptul la identitate.

Aşa cum este precizat în punctul 43 al Comentariului la Convenţia-cadru, cu referire la raportul întâlnirii la nivel de experţi de la Geneva, "nu orice diferenţă etnică, culturală, lingvistică ori religioasă conduce în mod necesar la crearea unei minorităţi naţionale". Cu atât mai puţin, criteriul cunoaşterii limbii ruse de către persoane aparţinând diferitelor naţionalităţi nu poate constitui baza unei entităţi distincte.

Pentru ca o comunitate să poată fi definită ca entitate minoritară distinctă ea trebuie să corespundă următoarelor condiţii: (1) caracteristicile persoanelor care o compun să corespundă criteriilor obiective conţinute în definiţiile minorităţii naţionale date în documentele internaţionale şi (2) exprimarea explicită de către persoane a apartenenţei lor la minoritate.

În primul rând, conform Recomandărilor 1134 şi 1201 a APCE, o minoritate trebuie să fie bine definită. Criteriul lingvistic nu este singurul care trebuie aplicat. Un vorbitor de limbă engleză este anglofon dar nu este neapărat englez. Este necesar să nu existe alte elemente pertinente care ar exclude persoanele din minoritatea respectivă şi ar determina ca ele să facă parte din altă minoritate. Elementul pertinent care exclude o persoană din categoria numită "populaţie rusofonă" este apartenenţa la o altă minoritate naţională, de exemplu cea evreiască, care corespunde criteriilor enumerate în definiţia minorităţilor naţionale. Limba maternă comună, cultura, religia, istoria comună şi conştiinţa apartenenţei constituie criterii prioritare faţă de criteriul cunoaşterii limbii ruse.

În al doilea rând, apartenenţa la minoritate este un act de opţiune individuală şi liberă a persoanei. Acceptarea şi folosirea unei sintagme improprii, cum este cea de "populaţie rusofonă" ar încălca art. 20 al Convenţiei-cadru care prevede că "în exercitarea drepturilor şi libertăţilor decurgând din principiile înscrise în prezenta Convenţie-cadru, orice persoană aparţinând unei minorităţi naţionale va respecta legislaţia naţională şi drepturile celorlalţi, în special ale persoanelor aparţinând majorităţii sau altor minorităţi naţionale". Dreptul principal al persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale este dreptul la propria identitate. Expresia "populaţie rusofonă" folosită cu referire la persoanele care nu sunt de etnie rusă este discriminatorie şi încalcă dreptul la identitate al persoanelor aparţinând altor minorităţi naţionale.

Consideraţii privind raporturile etnoculturale în Republica Moldova

Înclin să cred că prin încercările de a impune limba rusă ca limbă oficială şi promovarea noţiunii de "populaţie rusofonă" se urmăreşte un scop bine determinat, subordonat unor interese mai largi, şi vizează influenţarea caracterului statului moldovenesc din punct de vedere etnocultural. R. Moldova este un stat tânăr a cărui identitate încă nu este bine conturată. Faptul că în R. Moldova există o majoritate etnică formată din 65% din populaţie face ca viitoarea identitate a statului să fie determinată de identitatea acestei majorităţi, fapt cu care, se pare, nu toţi sunt de acord. Minorităţile etnice nu pot avea impact în conturarea identităţii R. Moldova deoarece proporţia fiecăreia din ele raportată la cea a majorităţii este mai puţin semnificativă. Alta este situaţia în cazul în care este recunoscută pretinsa comunitate "rusofonă". Ea ar fi constituită din aproximativ 35% din populaţia R. Moldova şi greutatea revendicărilor acesteia îndreptate împotriva majorităţii ar fi mai mare.

În temeiul aceleiaşi construcţii logice, unii definesc R. Moldova ca stat multicultural sau multinaţional invocând întotdeauna criteriul cantitativ, vehiculând cifre foarte variate, noţiunea de "populaţie rusofonă" fiindu-le totodată de un real folos în constatarea identităţii statului. Această abordare evită efectuarea unei analize calitative riguroase şi trebuie să amintim că normele internaţionale exclud criteriul cantitativ dat fiind multitudinea situaţiilor şi complexitatea lor în fiecare caz în parte. În documentele internaţionale sunt stipulate doar elemente care obligă la efectuarea analizelor numai cu aplicarea criteriilor calitative.

O asemenea analiză a fost efectuată de W. Kymlicka al cărui demers cu privire la termenul de multiculturalitate a fost determinat de necesitatea de a evita "confuziile terminologice" care ascund de cele mai multe ori "interese politice". Cuvintele "confuzie terminologică" şi "interes politic", folosite în acelaşi context, sună familiar în spaţiul nostru şi din această cauză merită să urmărim argumentaţia lui Kymlicka cu un interes aparte. Vom cita un fragment: "Un stat este multicultural dacă cetăţenii acestuia aparţin mai multor naţiuni – caz în care statul este multinaţional – sau sunt imigranţi veniţi de pe alte meleaguri – situaţie în care statul este considerat a fi multietnic -, şi acest lucru constituie o componentă importantă atât a identităţii personale, cât şi a vieţii publice, politice din ţara respectivă". În sensul folosit aici cultura este un "atribut" al naţiunii sau al unui popor care desemnează "o comunitate intergeneraţională, mai mult sau mai puţin completă din punct de vedere instituţional, ocupând un anumit teritoriu în mod tradiţional (pe care îl consideră loc de baştină) şi fiind caracterizată de o limbă proprie şi o istorie comună". Locul de baştină avut în vedere este locul genezei comunităţii, iar nu de naştere propriu-zisă a persoanelor care fac parte din comunitate. Conform acestui concept, R. Moldova nu este un stat multinaţional, ci un stat multietnic şi acest fapt atrage consecinţe lesne de conturat în contextul pe care îl analizăm, în care pretenţiile de recunoaştere a noţiunii de "populaţie rusofonă" nu îşi găsesc suport.

Dincolo de faptul că sub aspectele arătate Concepţia politicii naţionale nu corespunde exigenţelor doctrinare şi este în contradicţie cu normele dreptului internaţional, Concepţia este defectuoasă şi din punct de vedere al efectelor practice pe care le va provoca.

Analizând democraţiile în mai multe state A. Lijphart a constatat că gradul de divizare societală în majoritatea statelor variază în funcţie de numărul şi mărimea grupurilor etnice. "De exemplu, o ţară cu două grupuri etnice măsurînd 90 şi respectiv 10 procente din populaţie este mai puţin divizată decît una cu două grupuri măsurînd 50 la sută fiecare". Aplicînd această formulă la cazul R. Moldova vom constata că gradul de divizare a societăţii este mai mare dacă luăm în calcul un raport de 65% (etnici rom`ni, numiţi în Concepţie "moldoveni" în mod eronat) la 35% (aşa-zisa populaţie rusofonă) între comunităţi decît în cazul unui raport de 65% la 13% (cifră la care este estimată oficial minoritatea ucraineană) şi respectiv 12% (minoritatea rusă din R. Moldova). Ceea ce înseamnă că riscul naşterii conflictelor în primul caz este mai mare.