Trei proze

Recuzită consumabilă

Altceva eu nu ştiu să fac. Eu sunt actor. Adică, dacă e să fiu sincer, pot spune că am fost. N-am prea am avut roluri de la un timp încoace... Iar acum sunt în scenă. Cu o halbă de bere în faţă. Voi prezenta un recital de versuri care se va încheia cu această halbă dată peste cap. Asta a fost ideea regizorului. Ce cursă stupidă mi s-a întins pe această scenă, la această masă, cu această halbă de bere. Voi rezista sau nu ispitei?

E rece. Ştiu. Am gustat-o deja! Mai mult spumă, dar am tras şi bere... Mă consideră un alcoolic. Asta i-am citit-o în ochi. Că de care zeamă de peşte m-ar fi ademenit aici cu berea asta? Pe scenă eu cu berea în faţă? Dar miroase a bere! Şi  salivez. Cum naiba să citesc salivând? Şi am gustat-o... ca să-mi treacă pofta...

Contemplu această halbă iar memoria-mi reproduce ceva învăţat pe dinafară mult timp în urmă. Am o memorie ascultătoare. Şi salvatoare... Poate şi pentru asta sunt apreciat, adică chemat să susţin recitaluri. Memoria-mi reproduce, ochii alunecă pe cutele halbei, apreciază volumul, culoarea, calitatea. E bună. La pauză, când pentru câteva clipe se va stinge lumina, iar voi trage câteva înghiţituri. Şi ce dacă mi-a fost interzis? Că n-o să vină să mi-o ia din faţă, nu-i aşa?

Când se aprinse lumina văzui că rămase ceva mai puţin de jumătate. Şi nu-i vina mea! Al naibii de regizor! Să mă ispitească el c-o bere...

- Ionică, nu acum, la final! – Auzi tu, să mi se reproşeze din culise. Şi ce dacă-i pentru final? Şi ce? Nu tot eu o s-o beau? Atunci care-i poanta?

Eşti nebun, băi? Crezi că mai ajung la final, dacă nu gust şi la următoarea pauză? Dar un lucru nu-nţeleg: de ce anume la final? Am mai văzut eu lume, serveşte de câte ori i se usucă în gât! Îşi umezeşte buzele... Crezi că pentru halba asta nenorocită am venit? Crezi tu asta? Sau poate pentru onorariul care mi-l vei da peste o lună... sau două?

 Miroase a bere şi eu iar nu rezist tentaţiei. Şi în plină lumină trag o înghiţitură. Pentru încă vreo câţiva peri suri în podoaba capilară a regizorului...  Aşa-i bă, dacă nu pricepi nimic în reflexe de salivare! Citeşte-l pe Pavlov! Sau nu-mi mai pune berea în faţă!

În toată scena – doar o masă. O halbă. Şi eu. Ah da... şi un scaun. Era sub mine, nu l-am văzut... Şi de ce crezi că aş putea să nu mă ating de bere... Naivitate, domnilor! Câtă naivitate! Sau pe bune sunt provocat şi, ca cel mai simplu om, mă las dus de ispită... poate doreşte lumea să se convingă că sunt un alcoolic? Păi, încă nu s-a convins? Beau că-mi place! Că altceva nu mai ştiu nimic să fac... Iată!

La următoarea pauză mi-au adus o altă halbă, plină ochi. Bravo, bă regizorule! Eşti priceput! Recuzită consumabilă. Şi te rog să mai ţii minte – eu niciodată nu mă vând pentru o bere! Pentru două nici atât!

Întâmplarea ca o biografie

- Nu-nu! De unde puteam şti atunci când nici nu realizam pe ce lume mă aflam. Despărţirea, plecarea lui mă dominau, înţelegi?

El, bineînţeles, aştepta să fie chemat la Moscova. Doar pe mine m-a anunţat în ultimul moment, se temea de vreo reacţie imprevizibilă, probabil. Plecarea lui atât de subită mă bulversase total. Nu-mi imaginam că pot rezista vreo zi fără el. Ce dependentă eram, Doamne...

Îl iubeam? Îl veneram? Nu ştiu dacă aceea era iubire.

 Mă simţeam parcă dislocată din timp, ceva inexplicabil, dar dureros de real mă strangula în faringe sau poate în esofag, trecea apoi în pereţii stomacului şi-mi provoca nişte convulsii pe care le suportam tacit. Suportam totul poate şi din cauză că nici n-aveam cui să-i vorbesc.

Partidul l-a chemat. Şi el, docil şi conformist fiind, abia aştepta să plece. Dubii în legătură cu: "vreau - nu vreau, accept - nu accept" nu puteau exista nici măcar în subconştientul lui. Unde mai pui că şi-o dorea. Ani de zile s-a zbătut pentru această avansare. Şi pe asta tot n-o puteam şti atunci. Căci la întâlnirile noastre clandestine, rare şi foarte scurte, n-aveam timp pentru politică. Imaginează-ţi, trimitea elicopterul după mine, căci eu munceam pentru partid într-un centru raional la vreo sută cincizeci kilometri de Chişinău. Aceste călătorii cu elicopterul au durat cam doi ani.

La Chişinău aveam pregătită o garsonieră, care mai târziu a fost trecută pe numele meu. A obţinut-o pe linie de partid, evident. Linia partidului a fost respectată şi de data aceasta cu stricteţe, altfel mi-ar fi obţinut două, poate chiar trei camere, că întotdeauna au existat excepţii pentru cei de rangul lui. Despre frecventele excepţii s-a ştiut întotdeauna. Alta-i că nu îndrăznea nimeni să deschidă gura. Cu o politică a cadrelor riguros selectate îşi creşteau nişte discipoli la fel de insipizi. Ăsta, mă gândesc, a fost unul din motivele că s-au menţinut atâţia ani la putere... Cadrele – rezolvă totul. Exista chiar şi-o astfel de lozincă, nu-ţi aminteşti?  

Când a plecat, a plecat, cum se zice, cu căţel şi purcel!

Numai eu am rămas... Cine eram eu? O părticică a vieţii din umbră! Şi mi-am continuat existenţa în umbră, o umbră sumbră, ca într-o poezie decadentă.

Mă întreb, de ce-ţi povestesc toate astea?... 

Eşti atât de răbdătoare şi atentă că, văzându-te captivată de subiect,  nu pot să mă opresc. Da-da, pentru tine e un subiect. Pentru mine e un trecut de care nu m-am despărţit niciodată. Retrăind iar şi iar aceleaşi evenimente, te transpui în trecut. Cel puţin pe mine amintirile m-au ţinut în viaţă, ele şi acum mă mai menţin. Recunosc, tot timpul am existat în captivitatea lor. Am lăsat să treacă prezentul în trecut, rechemând trecutul în prezent. Aparent e ca un joc de cuvinte, dar pentru mine înseamnă mult mai mult decât atât...

Trebuie să-ţi mai spun ceva. Ştii ce post a ocupat la Moscova? Membru al CC. Înţelegi? Ca mai apoi să ajungă primul. A fost dur, uneori. Dar m-a şi alintat atât de mult, că mi-a ajuns pentru tot restul vieţii. Şi după atâţia ani sunt mândră că am avut un asemenea amant.

Chemat fiind la Moscova, ziceam că rămăsesem singură, dar nu era aşa... Exista deja copilul nostru. Ce bucurie picată din cer... şi ca să vezi cât de oprimată eram... mi-am dat seama că‑s gravidă când fătul avea vreo cincisprezece săptămâni. Perplexă, l-am anunţat şi m-am grăbit la el, la Moscova. Să ne bucurăm împreună. Încă fiind aici îmi promisese că mă va chema acolo. Pentru totdeauna. Nu vedeam cum, dar, mă rog...

A apărut din nou şi acolo problema cazării, că nici la hotel nu se putea întâmpla întâlnirea noastră. Hotelurile erau monitorizate foarte bine pe atunci. Cred că şi acum. Ăsta a fost unul din motivele amânării cam cu o lună a plecării mele.

Când ne-am revăzut eram însărcinată de vreo cinci luni... Nu-i venea să creadă...  Şi uite, intuiţia mi-a spus că imediat trebuie să revin la Chişinău, să mă întorc în garsoniera mea, la problemele mele, la copilul care urma să vină. Să revin la mine însămi. Intuiţia citeşte în stele sau de pe mutre, dar m-a avertizat... şi n-am înţeles ce-mi spunea. Intuiţia...

Nu ştiu dacă după atâţia ani mai sunt în stare să redau ce am simţit când am înţeles că sunt pe masa de operaţie. O lumină insuportabil de dureroasă îmi sfărâma retina, aruncându-mă într-un întuneric înspăimântător de real. În acea scurtă străfulgerare luminoasă am înţeles că  avortasem. 

Ce s-a întâmplat? Nu pot să ştiu. Nimeni nu-mi mai poate răspunde la această întrebare. Înclin să cred că el a contribuit esenţial la această avortare subită. N-a vrut să mă lase să-i nasc. Da, dar de ce?  

Răscolirea memoriei îmi face multă plăcere, dar mult mai multă durere. Oricum, doar astea le mai am în proprietate, restul... Ce mai rămâne după un om, dacă şi amintirile, parte dintr-un întreg, le ia cu el când pleacă? Mi-au rămas zile numărate că să-mi amintesc de cele trăite şi retrăite, că dacă plec, cine-şi va mai aminti de mine, când chiar şi de el au uitat. Voit. Câte schimbări au survenit de-atunci? Şi bine c-a plecat în ’83. N-ar fi rezistat nici o clipă în această realitate... dar mai ştii... Schimbările, bune sau rele, nu mai pot fi remodelate. Nu pot să înţeleg de ce unii se mai văd trăind din nou în URSS. Nu vreau să mă laud, dar pe-atunci eram o persoană cu pondere. Şi uite nu mi-aş dori să revin la acele zile. Dialectica dezvoltării în spirală sau poate aceeaşi intuiţie îmi spun că nu se mai poate, fiindcă nu mai poate fi niciodată! Unii încă nu vor să se împace, nu vor să accepte prezentul. Se amăgesc cu trecutul. E mai convenabil aşa. Ce naiv e  să crezi că mai poţi lansa concepte politice utopice, dându-le drept scopuri primordiale ale partidului reorganizat peste noapte. S-o lăsăm baltă, că-i degeaba... văd eu.

Cândva, zece, cincisprezece  ani în urmă credeam că-mi voi scrie memoriile. "Un an din viaţa celui mai important om din URSS". Vezi şi tu, acum am altă ocupaţie. Trebuie să plec. Mulţumesc pentru invitaţia la masă, dar n-am să pot veni. 

- De ce? insist eu.

- Mulţumesc, dar mă descurc singură.

- Dar memoriile? păcat dacă nu le povestiţi, măcar...

- Păi asta fac, nu?

- Şi cu bănuiala ta cum rămâne?

- Nu ştiu ce să mai zic... toată viaţa l-am suspectat de acel avort. Cu suspiciunile am rămas. Chit că n-am mai putut reface nimic. A încercat să-şi spele păcatul, mi-a trimis bani, mulţi. Foarte mulţi, dar s-au devalorizat într-o zi. Acum am ajuns să strâng sticle, maculatură... Mă mai ţin picioarele, mai pot fi de folos. Şi fac un lucru necesar. Deşeurile trebuie prelucrate. În apus această treabă se practică de decenii, la noi, poate de acum încolo. Deşeurile sunt o mare problemă pentru cine vrea să înţeleagă.

Cât despre mine, poate-i mai bine aşa? Ştii cu ce nu mă pot împăca?  L-am iertat, şi totodată încă nu-l pot ierta...

O fabulă pentru rege

M-am trezit Rege! Pot afirma că m-am trezit Rege peste noapte!

Regele animalelor!

Desigur, mi-ar plăcea să zic: "Rege al animalelor din toată lumea!" Dar nu, eu sunt Rege într-o mică regiune. Oricum, asta nu mai contează. Sunt Rege! Şi gata.

Dacă e să trecem la sincerităţi, păi, vă pot dezvălui că am rămas perplex când am aflat că m-au ales Rege pe această adunătură de fiare şi animale.

Da-da, perplex! Mă aşteptam - dar nu chiar la un asemenea procentaj. Peste cincizeci la sută din electorat mi-a acordat încrederea totală. Ceva de necrezut! Câteva nopţi n-am putut dormi. Apoi câteva săptămâni nu-mi puteam veni în fire. Şi mai apoi, încă vreo câteva luni nu-mi dădeam seama la ce mi-ar folosi şi ce aş putea să fac cu atâta încredere. Şi tot aşa. Că la un moment dat chiar m-am simţit impotent. Imaginaţi-vă una ca asta! Să nu vă pară glumă! Un asemenea aisberg de încredere pe oricare mascul - şi eu mă consider un mascul viril - îl poate deruta! Chiar îl poate dezaxa!

Da-da! M-a dezaxat! Dar mi-am revenit! Nu sunt eu tipul care să se piardă cu firea tocmai la înscăunare!

Realitatea e de aşa natură că te pune faţă-n faţă cu o realitate şi mai crudă! A trebuit să mă reconstruiesc. A trebuit să mă mobilizez. Vroiam să mă afirm şi să le demonstrez că sunt cel mai veritabil Rege!

Analizând populaţia în faţa căreia va trebui să-mi demonstrez capacităţile şi aptitudinile m-am cam dezamăgit... Ştiam că-s animale. Dar de care? 

Şacali şi hiene.

Iată cu cine va trebui să conlucrez.

Ba şi măgari. O sumedenie.

Pe ăştia unde oare-i poţi folosi?

Dacă mai am de ales, păi doar între şacali şi hiene. Şi, analizând această adunătură  din punctul de vedere al lanţurilor trofice, nu ştiu cui aş da prioritate.

Şacalii sunt lacomi, atacă direct. Animale de vânătoare şirete. Şi mai şirete sunt hienele... dar, se pot mulţumi şi cu stârvurile de pe câmpul de luptă... Hienele totdeauna au fost conduse de femele. Deci, perspicace fiind, le voi desemna o Hienă. O ştiu deja. Cândva chiar m-a servit cu pateuri... de-a ei... de alea de hienă... Îmi va fi credincioasă... fiindcă am s-o ridic la rang de Preşedinte, că doar n-o s-o fac Regină, nu ? O să-i placă, la sigur, şi nici nu adulmecă ce surpriză o aşteaptă! O surpriză cu multe stârvuri. Politice.

Asta-i! Cu hienele, pare-se, am încheiat!

Acum să văd ce fac cu şacalii? Pe ei nu-i pui la treabă cu una, cu două. Nici chiar cu trei. Ei vor doar funcţii de rigoare în stat. Sunt obligat să inventez câte una pentru fiecare... Iar pentru munca propriu zisă - măgarii, dacă mai ştiu să facă treabă! 

Am impresia că unii din ei nu mai sunt pur-sânge. S-au încrucişat cu naiba ştie cine... şi-s încăpăţânaţi rău! Dar asta nu trebuie să mă sperie. Ştiu un lucru - sunt maleabili, chiar fără coloană vertebrală... Într-un cuvânt nişte mămăligi. Că se cred mari şi tari - asta-i priveşte... şi-i în defavoarea lor... Trebuie să văd cum profit şi de slăbiciunea asta...

Ei, acum vă imaginaţi în ce situaţie sunt pus? Dar circumstanţele?

Cum să fii Rege într-un asemenea balamuc?! Nu prea intelectuali, nu prea inteligenţi... dar... ce să le fac... ăştia-s! Ei m-au ales! Şi apoi, cu cât mai mulţi proşti, cu atât e mai bine... mai puţină responsabilitate, mai multă minciună, care şi cum se pricepe... Dar eu oricând sunt gata să-i conduc spre marele lor scop! Dacă o fi având vreunul, bineînţeles. Vreo dorinţă, măcar? Dorinţe ar trebui să aibă, dacă nu-s inhibaţi cu totul...

E greu să-i împaci când unul vrea carne vie, altul se mulţumeşte cu stârvurile, iar al treilea e fericit şi cu un pai.

Apropo, ştiţi bancul cu măgarul ce mânca un singur pai pe zi... da-da, care a murit învăţat... Păi pe-ai mei chiar am reuşit să-i învăţ şi nimeni n-are nici o pretenţie, doar mulţumiri din partea lor, doar laude aud. Zilnic.

Cum să-i împaci pe toţi?!

Uite cum! Cu o strategie-e specială! E-he-he!

Şi m-am întrebat: de ce să-i împac? De ce să le intru în voie? De ce să-i mulţumesc? Nu-i mai bine să-i dezbin şi mai mult? Că şi aşa sunt dezbinaţi... 

Deci ?...

Măgarii hrăniţi din când în când cu un pai nu vor rezista mult şi rând pe rând vor cădea în plasa şacalilor. Fiind destul de mulţi - vor ajunge şi pentru hrana hienelor. Uite aşa îi voi anihila pe toţi... până la viitoarele alegeri.

Aoleu! Dar oare mai pot fi Rege fără electorat? Cine poate să-mi spună?...

1